Ion Minulescu – În așteptare

În lacul liniștit și clar
Își oglindește chipul luna.
În fundu-i stelele răsar
Ca-ntotdeauna.

În preajma lacului aștept
De-atâta timp să te arăți.
Cu drag să te mai strâng la piept
Ca-n alte dăți.

Și-n fundul lui tot cat cu drag
Să-ți văd frumosu-ți chip bălai,
Dar din al stelelor șirag
Tu nu-mi răsai.

Pe malu unde-odată-am stat
Crescut-au acum bălării
Și totu-i trist… De ce-ai plecat?
De ce nu-mi vii?

Anunțuri

Anne Sexton – The Fury of Rain Storms

The rain drums down like red ants,
each bouncing off my window.
The ants are in great pain
and they cry out as they hit
as if their little legs were only
stitched on and their heads pasted.
And oh they bring to mind the grave,
so humble, so willing to be beat upon
with its awful lettering and
the body lying underneath
without an umbrella.
Depression is boring, I think
and I would do better to make
some soup and light up the cave.

James McIntyre – Ode on the Mammoth Cheese Weighing over 7,000 Pounds

We have seen the Queen of cheese,
Laying quietly at your ease,
Gently fanned by evening breeze –
Thy fair form no flies dare seize.
All gaily dressed soon you’ll go
To the great Provincial Show,
To be admired by many a beau
In the city of Toronto.
Cows numerous as a swarm of bees
– Or as the leaves upon the trees –
It did require to make thee please,
And stand unrivalled Queen of Cheese.
May you not receive a scar as
We have heard that Mr. Harris
Intends to send you off as far as
The great World’s show at Paris.
Of the youth – beware of these –
For some of them might rudely squeeze
And bite your cheek; then songs or glees
We could not sing o’ Queen of Cheese.
We’rt thou suspended from baloon,
You’d caste a shade, even at noon;
Folks would think it was the moon
About to fall and crush them soon.

Oameni din Lisabona

Am stabilit demult că n-o să revin a doua oară după ce am scris despre un loc. Și oricum a ieșit destul de bine prima oară când am povestit de Lisabona. Dar parcă e ceva în aer acolo, acel gen de ceva pe care n-o să-l exprimi niciodată cu cuvinte, decât pe ocolite, aproximând, și atunci simți nevoia să scrii cât mai mult ca să-i prinzi cât mai multe fațete. În loc de o cronică de călătorie, azi vreau să vorbesc despre câțiva oameni de acolo, pentru că ăsta e unul din aspectele cele mai importante: e un loc cald și uman.

De pildă Yuri, ghidul ruso-portughez al unui tur pietonal de care am dat, întâmplător, pe stradă. Omul care descria cu pasiune detalii și momente de tensiune din istoria locului, omul care știa scurtături („luați-o pe aici și e un lift spre castel”), simboluri (după cutremurul din 1775, zona de lângă râu a fost reconstruită complet, iar străzile o împărțeau în parcele de ~1775 de metri pătrați), omul care a spus povestea revoluției garoafelor și a cântat „Imagine” la sfârșit. Un om care trăiește și se lasă trăit de loc.
(În general, în turul ăsta s-a vorbit mult de simbolistică și subtilități, ceea ce mi-a apropiat și mai mult țara asta unde oamenii țin la ideea de simbol)

Miguel Januário, street artist-ul (cum se spune asta în română? „artistul stradal”? „băiatul care desenează pe pereți”?) care a avut o serie de desene într-o parcare de supermarket inspirate, pe undeva, de „Orașele invizibile” ale lui Calvino (note to self: citește cartea, doar ai auzit ceva chestii bune despre ea de-a lungul timpului). Sunt imagini în care peisaje din oraș se împletesc cu fețe de trecători și cu versuri din cântece fado. E despre modul în care orașul ne influențează, poate chiar ne schimbă și despre modul în care noi îl suntem și îi scriem povestea. Una din temele care, v-ați prins până acum, mă preocupă destul de mult.

20150509_180550

DSCF6216

Zilele astea, îl găsiți sub numele de maismenos, ocupându-se de temele sociale obișnuite: lumea noastră înfofolită în reclame, banii ca singur mod de a măsura valoarea lucrurilor, FMI, împrumuturile, violența poliției. Merită aruncat un ochi peste pagina lui.

Fernando Pessoa, care în „Cartea neliniștirii”, din când în când, forțează gramatica dincolo de regulile ei dar totuși într-un mod natural, încât te întrebi „de ce n-am avea voie, de fapt, să facem asta?” și mă împinge și pe mine să spun „noi îl suntem”. (Dar să revenim la lisabonezi vii – cartea asta va avea și ea parte de cuvinte din partea mea, e prea lungă și prea adevărată ca să nu, dar altădată)

Tipa franceză care ne-a dus în turul de street art și al cărei nume l-am uitat. Care vorbea o engleză bună pentru o persoană preocupată de calitatea englezei ei (ca de obicei, ăia care nu sunt preocupați sunt și cei mai praf) și ne-a dus prin toate locurile ascunse în sensul … invers al cuvântului: street art în mall-uri, street art în parcări. Am plecat și cu un sac de referințe din care vi l-am pasat pe Miguel Januário și, atenție, vi-l mai pasez pe Bordalo II. Ea asta face: turul ăsta ghidat și mai are un ONG pentru street art, care reunește artiști locali, promovează și alte cele. „- Și cum te-ai mutat aici? – Am venit în vacanță și mi-a plăcut. Atunci am decis să mă mut. Și toți prietenii mei de pe aici au venit la fel.”

Oamenii de la Mouradia, un ONG-asociație culturală de cartier. Cartierul se numește Mouraria și e celebru ca loc de naștere al fado-ului. La Mouradia am fost la un concert de fado în aer liber unde cântau nu staruri (inter)naționale, ci oameni din cartier. Stăteam pe jos pe o scară care era tehnic o stradă, un pic ghemuit printre alți oameni cu pahare de bere și farfurii cu scoici, la ora de dinaintea apusului când soarele te găsește cu culorile lui chiar și dacă ești într-o mică curte, între pereți.

Oamenii de la pensiunea Bons Dias, pentru lucrul făcut cu grijă și drag și pentru o experiență plină de contraste – cel mai bun tip de experiență. O cameră de 1-2 stele și serviciu de 5. Băi pe hol, dar impecabile. Cameră cu miros de naftalină și tavan gen mansardă de care mă mir că nu m-am dat cu capul (eu mă dau cu capul de toate lucrurile), dar un pic de apă și dulciuri incluse. Și mapa cu hârtie, plic și sigla hotelului pe care tinzi s-o găsești doar în locuri mai fițoase. Recepția era biroul unui tip cu trei mașini de spălat și un televizor vechi în spate. Casa de marcat era unicul sertar al acestui birou. Când a fost vorba să-mi las bagajul în ziua plecării, au găsit o cameră dezordonată în care să-l pună (și au insistat să-mi mai dea puțină apă, ceva, la plecare, când eu mă grăbeam un pic). Zâmbete și întrebări de „mai pot face ceva pentru tine?” zilnic. Cumva, venind direct de la cinci stele, se vedea diferența între ospitalitatea de școală de turism și ospitalitatea aia adevărată, simplă și directă.
(Acest paragraf nu este un argument pentru pensiuni și împotriva hotelurilor de cinci stele mereu. Am avut noroc de-un loc drăguț, contextele și ce-ți dorești de la o excursie variază șamd.)

Sunt oameni frumoși pe-acolo.

Noapte bună!