Bucharest Metro Challenge #3

Citeam în numărul aniversar din Decât o Revistă despre Bucharest Metro Challenge.

Conceptul de tube challenge e simplu: trebuie să treci pe la toate stațiile de metrou ale unui oraș cât mai repede. O stație se consideră bifată dacă ești într-un tren care oprește acolo, dacă te urci acolo sau dacă ai coborât acolo. Pe parcursul challenge-ului poți folosi și alte forme de transport pentru a ajunge între stații, dar nu taxiuri (poate ai mers până la capăt pe o magistrală și vrei să te întorci cu autobuzul).

Sună distractiv. Ca mod inedit de a vedea cât mai mult dintr-un oraș în câteva ore („câteva” e un termen relativ – pentru Londra, se pare că recordul e undeva la 17 ore). Pentru că metroul poate fi un obiectiv în sine – mai observi un detaliu prin vagoane, prin stații, mai vezi ce vagoane sunt pe fiecare linii, ajungi în părți în care n-ai fi ajuns niciodată. Într-o exprimare  un pic pretențioasă, e un mod bun de a invita un pic de serendipity în viața ta (avem un cuvânt bun pentru asta în română?). Într-o exprimare simplă, e o plimbare simpatică, mai lungă și mai specială decât chestia dintr-un parc. Alegeți voi ce extremă vă place.

Ideea e că mi-a plăcut conceptul. Genul ăla de chestie simplă și un pic out there cu care ori știi pe loc că te împaci, ori o să ți se pară o prostie pe vecie.

Primii deținători ai recordului pentru București au fost englezul Craig Turp și fiul lui, Max, cei care au și scris despre asta în Decât o Revistă și care au introdus ideea de Metro Challenge în București. A se vedea și aici, un articol mai lung și mai „la cald” despre ziua când au stabilit recordul. Apoi, un an mai târziu, Cosmin Iftode, un fotograf bucureștean, le-a depășit recordul cu opt minute. Blogul lui a dispărut între timp, dar ne-a rămas un filmuleț:

Iar vineri, pe 10 iulie, a fost rândul meu și al lui Călin. (În mod normal, aici ar veni un link, dar prezența online a lui Călin e mult mai restrânsă ca a mea. În schimb, e foarte prezent în tot ce face în offline.)

După un „hai să facem asta” spus la repezeală la bere, ceva discuții despre traseu, niște cod scris pentru a închide orice discuție, câteva momente de scos calendarele, sincronizat ceasurile și stabilit o dată, iată-ne la depoul Pantelimon, pe 10 iulie, la 6:43. Ne suim în primul tren în timp ce eu murmur, pentru a suta oară, citatul ăla cu „Dimineața e minunată, păcat că e pusă într-un moment așa prost al zilei” și, continuând la fel de voios, încep să cârcotesc despre viteza cu care se preling trenurile pe Pantelimon – Republica și dincolo.

La Grigorescu, prima mică panică, o luăm pe scări pentru a schimba, după care realizăm că trebuia să stăm pe loc. Mai bălmăjesc ceva despre virtuțiletreziriilacincijumatevinerea, dar, la drept vorbind, sunt destul de neintuitiv așezate peroanele acolo. N-am pierdut nimic, mai stăm poate un minut-două și ne vine metroul. Continuăm spre o autostradă, apoi rămânem în tren la Saligny și ne întoarcem până hăt departe lângă cealaltă autostradă.

Discuții despre Pessoa, iepure flamand, „How to Make Friends and Influence People”, „Orașele invizibile” (note to self: citește-o citește-o citește-o), brânză moale portugheză și după-amiaza perfectă când am găsit-o (era un pic de arșiță totuși, dar și multă căldură umană în orașul ăla), retrospective agile (I should get out more) și mindfulness. Mă pot obișnui cu senzația asta, magistrala 3 ca o cafenea în care ești și în mișcare. Și bag seamă că vorbesc mult despre multe lucruri când sunt nedormit, nemâncat și deshidratat. Parcă la cei mai mulți oameni e invers.

Când ne apropiem de centru, vagonul începe să se umple. Oameni mergând spre muncă, îmi închipui, și sentimentul de a fi parte dintr-o societate secretă pentru care călătoria asta înseamnă altceva. E dubios să citești din cartea cuiva de lângă, dacă ești suficient de departe cât să nu deranjezi? E dubios că dacă cineva citește o carte de la Bookster îi vezi numele doar pentru că are ultima copertă îndreptată spre tine?

07:46 la Preciziei, ne petrecem în jur de 10 secunde pe peron, schimbând trenul. Totul a mers șnur azi, vorba lui Călin, probabil o să plătim norocul din ziua asta cu ani întregi de metrouri întârziate. Înapoi la Eroilor, unde mi-e în continuare foarte dimineață de vreme ce aproape mă urc în trenul de Preciziei în locul celui de Dristor, salvat de un ecran din stație și de faptul că măcar unul din noi e lucid.

Pe drumul spre Bucureștii Noi, contrastul e izbitor: trei stații în paragină și cele două deschise acum câțiva ani, mai colorate și mai luminoase. Vagonul vechi mă duce într-o nostalgie ciudată și, cu siguranță, temporară: vagoanele obișnuiau să aibă un miros al lor, un pic înecăcios, cele de azi sunt perfect neutre. Remarci în trecere despre cum am văzut cam jumătate din stații și n-a fost aproape nimic interesant, ca arhitectură. În vagon, graffitti-uri pe care nu le vezi zilnic, cu lesbienele feministe rulz.

Photo1398 Photo1400

La Bazilescu nici nu schimbăm și plecăm înapoi după câteva minute. Poate ar trebui să jucăm la loto. Gara de Nord e singura parte unde mai depindem și de picioarele noastre, pentru că (știați?) tunelul e lung și nu poți schimba magistrala fără să ieși și să intri la lor. Dristor, Pipera și un pic de nostalgie pentru zilele când veneam la birou ca o sardină aici în fiecare zi.

Apoi lungul drum de la nord la sud, spre Berceni și spre momentul ăla în care iese metroul la suprafață, la care visam (intermitent) de vreo 10 ani. E la limită, n-o să zdrobim recordul, dar pare că o să-l depășim cu câteva minute. După Unirii, devine și mai clar că suntem în grafic și n-ar trebui să avem griji.

Dar viața găsește o soluție: la Berceni se aude vocea suavă a conductorului care spune „Stimați călători, trenul circulă până la stația Dimitrie Leonida”. Panică. Atât de aproape, dar atât de departe. Asta e, măcar o să ieșim la suprafață la Berceni, învinși de destin, și o să fie o metaforă despre lumina de la capătul tunelului și despre cum în zorii unei noi zile o iei de la capăt și faci mai bine și chestii. Cică totuși vine un Berceni, în trei minute. Stăm ca pe ghimpi pe peron, rugându-l să vină mai repede, timp în care ne auzim și primul „n-aveți voie să faceți poze” pe ziua asta. Berceniul vine, o ia din loc, îl încurajez ca și cum ar fi o persoană care aleargă, „hai, hai, mai repede, încă puțin”, ne oprim dramatic câteva secunde înainte să ieșim la lumină, apoi un gard, blocuri și și … Berceni. Se deschid ușile, unde e cronometrul, oprește-l, batem palma și ni se instalează niște rânjete stupide pe față.

Photo1412

03:18:15.68. Am reușit. Recordul vechi e bătut cu aproape două minute.

Photo1440

Savurăm momentul făcând vreo doi pași afară, unde ne întâmpină un trotuar surprinzător de lat care dispare după vreo 100 de metri, o centrală termică, un cer înnorat care începe să dea drumul ploii, metrouri în câmp după gard și un mare nimic într-o parte și alta. Peisajul e un pic postapocaliptic, dar are frumusețea lui.

Photo1417

Photo1420

Nu ne mai rămâne decât să ne suim în metrou și să ne întoarcem, mulțumiți și încă zâmbind. Un metrou cu ploaie pe geamuri, scăldat în lumină, mergând printre blocuri. Un pic diferit față de experiența obișnuită. E distractiv să fii turist la tine-n oraș.

Voie bună!

Anunțuri

2 răspunsuri la „Bucharest Metro Challenge #3

  1. Pingback: Bucharest Life | Bucharest Metro Challenge: A New Record | Bucharest | Living in Bucharest | Mundane living in Vitan / Dristor, in Bucharest, Romania | An insider's Bucharest & Romania blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s