Acasă

Nu vă faceți griji, ăsta nu e un articol în care spun eu chestii înțelepte și definitive despre conceptul de „acasă”.

Pentru că nu știu. Nu știu, frate. N-am nici un răspuns.

Am doar întrebările. Mă gândesc că e bine să le ai și pe alea. Ca să parafrazez o vorbă, unii oameni nu au îndoieli niciodată – ce vieți cumplite trebuie să trăiască!

Și cum destui oameni și-au pus întrebările și au știut să vorbească despre ele, vreau doar să vă las un playlist cu melodii care mă mișcă pe mine vizavi de „acasă”.

Noapte bună!

chestii care mă fac să mă gândesc la oameni

  • chestii care susură
  • arici, vii sau împăiați
  • Layla (got me on my knees, Layla)
  • cărți despre cum să schimbi lumea
  • simboluri masonice
  • hamsteri
  • Maltesers
  • cașcaval pane cu cartofi prăjiți și o salată de varză
  • Uși frumoase. Sau ferestre.
  • vreo zece mici (alternativ, cârnați, frigărui sau tauri la proțap)
  • farmacii homeopatice
  • Wish You Were Here
  • momentul când mă uit la paharul de vin ca un conaisseur
  • Oblio (care doar devine mai adevărat cu cât mai mult cresc)

iv cel naiv – Muzeul Meu de Artă, Muzeul Tău de Artă

Ne plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.

De aici.

L-am scrollat puțin pe omul ăsta diseară, pentru prima dată (începând de la pagina 17, bineînțeles). Pare un om simpatic și frumos. A se vedea și aici și aici. „e normal să ne simțim un pic nesiguri”.

Noapte bună!

E greu să găsești un nimic bun

Din când în când, dai peste câte un nimic.

E un loc în care nu prea e lume, verde dar preferabil ciufulit, nu verdele impecabil al unui gazon, liniștit dar fără să excludem niște zgomot în depărtare (contrastul e important – nimicul n-are sens decât în comparație cu ceva șamd.) Poți doar să stai acolo și să te uiți, să te gândești, să te simți. Ai timp să-ți auzi pulsul, să te fure peisajul, să gândești gânduri despre cum ești o furnică pe o bucată de piatră, rostogolindu-se prin spațiu. The usual.

Să mai încetinești naibii. Se știe, unul din leitmotivele mele: unde ne grăbim cu toții? Și o dată ce ajungem acolo, n-o să ne grăbim mai tare altundeva? Te duce undeva cultura lui uau-am-ajuns-într-un-oraș-hai-să-găsim-un-bar-și-burgeri? Mi-e destul de obositoare. Și atunci, nimic.

Nu-s așa greu de găsit. Ultimul nimic din România a fost când ne-au dus oamenii de la Terra Incognita (simpatici ei, recomand) în Bulgaria și se petrecea pe lângă o benzinărie, undeva în Dobrogea. Cu maci în prim plan și lanuri mai în spate și câteva mori învârtindu-se și mai în spate și o cărare lată de un om ducând direct spre toată chestia asta.

Altfel, Cabo da Roca, util pentru că-i și un capăt de lume și ești așa mic mic pe lângă ocean. Marea în general, dar probabil îmi permit să fiu așa grosier în clasificare doar pentru că o văd rar. E și asta ceva de păstrat. Toate parcurile alea din Stockholm spre care plec ziua și ajung pe întuneric ca ultimul caraghios și se văd luminițe departe și sunt doar eu și o rățușcă. Mac mac.

Ajungem la nimicul meu preferat. E, bineînțeles, în Turku, Finlanda. Vreți să-l vedeți?

DSCF4848

Probabil că, nu știu, 48.74% din asta e nostalgie pentru vremurile alea și probabil că și atunci o bună parte din poveste era magia asta de a fi departe de casă într-un ținut al vocalelor duble cu totul țipându-mi că nu mai suntem în Kansas.

Dar e ceva. La zece minute de locul care mi-era casă era chestia asta. Care nici nu se anunța, era un degradeu, în josul străzii dai de case, străzile se înfundă din ce în ce mai tare, apoi devin alei de pământ, apoi se termină … într-un nimic. E rece și sunt câteva păsări în zbor. Cineva își plimbă câinele, doi oameni aleargă.

Nu știu dacă vă dați seama, poza nu-i prea face dreptate, dar în depărtare e o fâșie albastră. Și atunci te izbește că aia e marea. Felia ta de mare din capătul străzii. Dacă vrei, îți găsești drumul spre ea, sau până aproape de ea (e destul de mlăștinos), pe niște poteci și niște scânduri și un bolovan și vezi nave plutind și te convingi.

Și cumva cred că chestiile astea pot coexista, supermarketul cu păduricea din spate, cartierul rezidențial terminat în felia de mare, dar, pardon de clișeu, trebuie să fii destul de nordic ca măcar să-ți pui problema că vrei asta. Sau, partea mea preferată din toată povestea, ca să pui o bancă acolo, la marginea nimicului, cu fața spre el.

Noapte bună!

În loc de cronică de Rockstadt

Începutul de album de Cohen din taxi, în timp ce afară era lumina aia caldă de lăsarea serii, cu munți de jur împrejur și case săsești identice înșirându-se de-a lungul șoselei.

Și apoi primul răcnet gutural auzit după ce cobori.

Bucata aia de iarbă de sub stele, unde e verde și răcoare și spațiu. Aș pune scene mai des acolo, dacă aș fi eu Zeul Scenelor.

Standul de cookies și freshuri de portocale și omul care m-a luat cu „uite mă, cine își ia vitaminele”.

Artificiile pe care le-am văzut întins pe jos, cu tot cerul ca un ecran de cinema.

Acea singură melodie cu nuanțe de folk metal (fundamental, am gusturi ușor de citit).

Kurtos-ul și murăturile (orice om care are castraveți murați buni este un prieten de-al meu)

Brașovul, frumos ca-ntotdeauna, cu casele bătrâne și pantele de pe strada Pe Tocile. Un moment din ăla, de „stai puțin, de ce să mergi până la Porto, când asta era aici în tot acest timp?”

Combichrist (atenție, clipul conține chestii).

Nu cred că mai e o surpriză că așa țin minte locurile, ca o serie de amintiri, de momente. Așa că dacă mă întrebi de un loc, e mai întâi awkward și mai apoi, o mică cursă, o să ajung la timp în starea de înșirat momente? Sau o să zic două vorbe și să rămân dator, să le înșir mai încet de-a lungul timpului? (Dacă ai răbdare pentru asta cu „de-a lungul timpului”. De obicei n-ai.)

7/10 poți da din cap.

Noapte bună!

Citate din telefonul meu cărora le-am uitat contextul

  • „Dacă mă enervezi o iei pe toată”
  • „Balega nu-i așa de crappy”
  • „Bussit raktikaksi”
  • „E târziu ca pula-n pizdă”
  • „And your mother was ugly”
  • „I-a căzut un porc în cap” (Cam știu de unde e asta. Mai trișez și eu un pic.)
  • „Bucureștiul este orașul tuturor murdăriilor”
  • „Oh but my darling what if you fly?”