In Sweden, it is forbidden by law to be a criminal

Bună seara. Sunt, bineînțeles, în Suedia. Am fost aici de la începutul anului, dintr-o combinație de „decizii” „strategice” corporatiste, îndrăgosteală față de un oraș și dorința de a fi undeva unde Lucrurile Mai Și Merg, de a mai respira puțin aer rece occidental, de a trage linie și a părăsi zona de confort și a-mi da mie însumi un mic șut-în-fund-devenit-pas-înainte.

Undeva pe drum, cele mai frumoase lucruri s-au banalizat. Stau într-un bloc din 1900 cu tavane înalte, într-un cartier unde fiecare clădire are o decorație, un număr de stradă stilizat, un mascaron, un cal sculptat lângă ușă, un detaliu. Merg pe jos spre muncă pe o stradă pietonală sau biciclesc printr-un trafic, în mare parte, calm și răbdător. Trec cu metroul peste ape și urc și cobor dealuri printre arhitectura ultimelor câteva secole. Hotelul de apartamente în care am stat în primele câteva luni era de prin 1600.

Cu toate astea, șocul cultural lovește mai dur decât o făcea tura trecută, în Finlanda. Atunci totul era nou, totul era interesant și în aer mirosea a libertate. Acum a mai trecut timp, am călătorit destul de frenetic, am prins poate un pic de rădăcini și sunt mai puțin tentat de modelul ăsta de libertate foarte individualist, a la vestul sălbatic: mă sui pe cal și dispar în asfințit și îmi fac orașul meu, with blackjack and hookers.

În dulcele-mi stil clasic, vă las cu câteva imagini care, puse laolaltă și privite de departe, conturează o impresie generală (de-asta mi-or plăcea așa mult impresioniștii?):

  • Acel prim weekend de bântuit pe străzi, prin parcuri și pe lângă ape, care s-a lăsat cu o plimbare de șase ore la -20 de grade și o răceală zdravănă restul săptămânii. Pauza de pain au chocolat de la NK, de unde își cumpără familia regală ciorapi, din momentul când nu-mi mai simțeam nimic și trebuia să recunosc înfrângerea în fața elementelor. Liniște, miros a proaspăt, pustietate. 5 euro pentru un pain au chocolat. Oh well.
  • Vaporașul de transport public. Așa, ideea în sine.
  • Momentul când 13 suedezi stăteau la coadă să se suie într-un autobuz și coada era mai lungă decât autobuzul. Fiecare om își lua măcar jumătate de metru distanță față de cel de dinainte. În plus, autobuzul n-avea nici o intenție să o ia din loc prea curând.
  • Din aceeași seară, un bloc mare și o pustietate înzăpezită și o singură fată, la un geam, pe un pervaz, într-o lumină galbenă fadă, citind. Micul moment poetic de zi cu zi.
  • Tunnbrödsrulle, care combină lipia, cremvuștii și piureul because why not? Ideea de a combina hot dog-ul cu salata de creveți mi se pare genială, fără nici o urmă de ironie.
  • Lumina de la miezul nopții din Umeå, mic oraș universitar unde m-am dus să mă plimb, să aud muzică pe stradă (!) și să cad de pe bicicletă cu câteva ore înainte să am avionul înapoi. Și bucuria de când te întorci acasă după o plimbare scurtă și e zi din nou. Chiar îți dă altă energie.
  • Ceva mai puțin extrem, serile de vară cu lumină blândă și prelungă. Și momentul de la 2 noaptea când încep să cânte păsările. Și ești „shit shit shit e timpul să mă culc”
  • Legea împotriva dansului spontan. Care spune că dacă începi să dansezi spontan într-un edificiu care nu are licență de dans, trebuie să te oprească. Dacă nu o fac, vor fi amendați. Și da, toate aceste lucruri se întâmplă. În timp ce scriu asta, aflu că legea a fost, sau va fi, abrogată, de curând, sau curând. ¡Sí Se Puede!
  • Alți oameni care încercau să mă apare de mine însumi, personalul de pază de la concertul Red Hot Chili Peppers, care nu voia să intrăm cu bere în tribune ca să nu cădem pe scări. Deci o beai pe toată înaintea ușii și cădeai doar tu.
  • De asemenea relevant, faptul că i-am văzut pe Red Hot Chili Peppers! Și pe Rammstein! Trenulețul prin public și țopăiala de la Flogging Molly, Damien Rice și întreg publicul său cântând pe o singură voce și, ca s-o dăm pe chestii obscure locale, Melissa Horn ținând un concert emoțional și emoționant sau „Living in America” al lui The Sounds auzit în sfârșit pe viu. A fost un an grozav, muzical vorbind.
  • Momentul când vezi titlul „Bulgarian begging ring dismantled” și te bucuri în sinea ta că nu erau din România, deși absolut toți par să fie.
  • Vara, când totul e verde, toată lumea face picnicuri peste tot, și soarele e cald dar nu înăbușitor. Vapoare, arhipelag, concerte în parcuri și festivaluri.
  • Traficul. Adică lipsa lui. Cred că am văzut mai multe mașini în Râșnov, la Rockstadt, decât văd în Stockholm.
  • Momentele când îmi amintesc de cuvântul „mascaron” și de vânătoarea de comori urbană, ARCEN, plimbările din București și de viața „culturală” de acolo, bogată și nepretențioasă. Îmi lipsesc toate astea și, desigur, Oamenii. Lumea aici pare să creadă în legături adânci, formate în mult timp, exact ca și mine, iar asta e problema. Toți oamenii frumoși și dragi sunt răspândiți, în mare parte în București. Între timp, împrietenilele merg greu, că doar așa merg ele în general.
  • Hipstăreala generalizată. Oamenii care își mănâncă gemul de bacon de pe pâinea de quinoa în timp ce se simt superiori pentru că au cumpărat banane organice și au ajutat planeta. Faptul că toată lumea are o cauză dar nimeni nu sesizează că, în general, vorbele și vagile declarații de intenții nu duc înainte cauzele, ci eforturi și sacrificii adevărate. Problema generală a generației mele. Știm oarecum în ce credem, dar dacă ceri o imagine de ansamblu, o listă de valori și o explicație pentru de ce ele și nu altele, o luăm la fugă.
  • Cât albastru e în griul de aici. Cât gri e în albastrul din Berlin.
  • Diferențele enorme între o zi însorită, cu atâtea culori și atât de strălucitoare, și una înnorat-ploioasă, când nu există decât gri.
  • Orele de funcționare imposibile. Cafenele care sunt deschise între 9 și 17 în fiecare zi și cumva nu dau faliment. Imposibilitatea de a-ți cumpăra ciorapi după 20, chiar dacă ești din casa regală. Pustietatea de pe stradă de la 22. Sentimentul de a fi un om deloc matinal, cu o dragoste pentru noapte demnă de poeții romantici, într-un loc și mai matinal decât cel din care am plecat (deși are sens, *doar* iarna și doar pentru a mai smulge niște lumină de la zi). Alienarea de când ești întrebat, la 10:30, dacă e prânzul, și primești șoc și groază când spui că e doar un mic dejun târziu.
  • Colega mea portughezo-olandeză care ținea cu Portugalia la euro. Ea nu știe portugheză, pentru că părinții ei insistau pe integrare 100% în societatea-gazdă. Prin urmare, se ambala în olandeză la fiecare fază a Portugaliei. E o poveste pe aici despre cum integrarea e mai complicată decât pare și despre cum rădăcinile alea chiar nu dispar.
  • Multele îndeletniciri de adult care au apărut în viața mea. Gen, momentul când o prietenă m-a auzit spunând că trebuie să plătesc asigurarea de casă și mi-a atras atenția că e „such a grown up thing”
  • Halul în care variază starea mea cu vremea. Cât sunt de radiant când e soare. Cum am redefinit „cald” ca „însorit” și „senin” ca „un singur strat de nori, subțire”. Cum am învățat să traversez ca să merg pe partea însorită a străzii.
  • Faptul că, oricât de veselă mi-e starea la momentul ăla și oricât de văratic-picnicos-pe-o-insulă mă simt, când sunt întrebat cum e aici, în răspuns se strecoară mereu aceleași trei cuvinte: it gets lonely.

Și multe altele. Dar poate e bine să revin și cu alte postări decât să le scriu pe toate aici?

Noapte bună!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s