Citesc Kundera zilele astea, „The unbearable lightness of being”. Un fragment despre întâmplare și importanța ei:

But is not an event in fact more significant and noteworthy the greater the greater the number of fortuities necessary to bring it about?

Chance and chance alone has a message for us. Everything that occurs out of necessity, everything expected, repeated day in and day out, is mute. Only chance can speak to us. We read its message much as gypsies read the images made by coffee grounds at the bottom of a cup.

Tomas appeared to Tereza in the hotel restaurant as chance in the absolute. There he sat, poring over an open book, when suddenly he raised his eyes to her, smiled, and said, ‘A cognac, please’.

At that moment, the radio happened to be playing music. On her way back behind the counter to pour the cognac, Tereza turned the volume up. She recognized Beethoven. She had known his music from the time a string quartet in Prague had visited their town.


From then on, Beethoven became the image of the world on the other side, the world she yearned for. Rounding the counter with Tomas’s cognac, she tried to read chance’s message: how was it possible that at the very same moment she was taking an order of cognac to a stranger she found attractive, at that very moment she heard Beethoven?

Necessity knows no magic formulae – they are all left to chance. If love is to be unforgettable, fortuities must immediately start fluttering down to it like birds to Francis of Assisi’s shoulders.

Lista tuturor felurilor în care sunt finlandez

Fragmente din „Ghidul xenofobului: finlandezii” de Tarja Moles.

Astea sunt doar părțile la care mă simțeam finlandez. Sunt și lucruri în care mă regăsesc mai puțin, cum ar fi chestia cu punctualitatea sau poate sisu.

The Finns are very self-critical and spend a good deal of time gazing at their navels, both individually and as a nation. […] Their obsession is summed up in this tall story:

A Frenchman, a German and a Finn were in Africa and came across an elephant. The Frenchman looked at the creature and straightaway started thinking about the variety of culinary delights he could cook from it. The German pondered the animal’s potential as a vehicle on the savannah and how its performance compared to that of his Jeep. The Finn’s immediate thought was: ‘I wonder what the elephant thinks of me?’


The Finnish economy with words has also been noted in the foreign media. Former Formula 1 world champion Mika Häkkinen became famous for his monosyllabic answers to lengthy questions posed by international journalists. At least the journalists got an answer from him; not all Finnish drivers are so verbose.


Many nations claim to be melancholy. There is something beautiful about it when it implies soulfulness. But Finnish melancholy is something quite different. It can be so extreme that other nations might classify it as depression, citing Finland’s high ranking in the Western world’s suicide statistics as proof.

Naturally, it is easier to get depressed in winter when the sun hardly rises above the horizon. Long winters with their inevitable ice, snow and darkness have spawned Finnish poems such as:

A winter bridge frost
as if the world
ends at the parapet


Finland does not have as many police officers as most countries since it is the people’s own consciences that do most of the policing. Parents don’t slap their children because the State would prosecute them. Shoppers don’t taste the grapes in the supermarket before buying them because it would be considered theft of the most serious kind. Pedestrians don’t cross an empty street if the red man is showing – not even if it’s 3 am on a winter’s morning, -20 C, and there is no car, let alone another soul, in sight.


Take Pekka as an example. His business is going well and the future looks promising. He owns a lovely house and has a beautiful wife and well-behaved children. You pay an innocent compliment and congratulate him on how well he has done for himself. Pekka quickly starts finding fault: the business is not really doing that well and he is very lucky to have survived the recession; the house is just a kit house and wasn’t actually built by him; his children are bound to stop behaving well once they reach their teens […] The Finns’ instinct is to think that good things cannot come easily and that, if and when they do, they cannot last […] Their strong sense of humility dictates that you must neither brag about your accomplishments neither celebrate them.


Finnish honesty is about meaning every word that comes out of your mouth. This is why you have to give the Finns time to think through what it is exactly they want to say. Honesty is also responsible for their bluntness


Finns have never been slaves to fashion trends – practicality and comfort always outweigh any aesthetic considerations. For instance, in winter the need to wear multiple layers of clothes makes you resemble the Michelin man.


The Finns don’t see the point of small talk. Why say anything if there is nothing worthwhile to say?


Not asking your work colleague ‘How’re you?’ isn’t impolite. It’s being respectful of his or her privacy. After all, no-one likes a busybody. Not offering to help or give unsolicited advice is not rude, but an indication you don’t wish to interfere in other people’s affairs. However, if you ever do ask for help, people will take it seriously and make your problem theirs. They won’t rest until the matter is resolved and you have been helped so much that you wish you hadn’t asked.


The Finns embrace eccentricity whole-heartedly. This may sound like a contradiction in terms considering the importance they place on not standing out in a crowd. However, when the entire nation is eccentric, it’s easy to conform.


Finnish humour is witty, dry, sardonic, cheeky and self-deprecating. They love situational comedy and wordplay. Except for jokes about the Swedes.


Finnish children grow up with the Moomins’ profound wisdom. It encourages them to be aware that you only live once, it advocates going back to nature and it warns that owning things only leads to worries, and suitcases you have to carry around with you. It also gives advice on how to distinguish between good and bad people: ‘people who eat pancakes with jam can’t be altogether too dangerous’.


Perhaps the most notable Finnish film director, Aki Kaurismäki, is particularly skilled in portraying these Finnish qualities. His stories focus on inarticulate, alienated and unglamourous characters in gloomy locations who stare into space for long periods of time.


They share an aversion to whinging with the Aussies, but not their social ease with strangers. They envy the Mediterranean people their climate, but do not care for their flamboyant show of emotion.

Voie bună!

Bărbați fără femei

E un volum de povestiri scurte de Murakami apărut recent. Nu e cea mai strălucită chestie, tindeam spre un patru stele ezitante, dar ultima poveste (unele formulări, o anume atmosferă…) m-a lovit și a dus-o la cinci.

Nu simt că e cazul pentru ceva în genul „recenziei” clasice, drept pentru care o să fac un colaj de citate. Mai întâi, de pe ultima copertă:

Fără ezitări, abil și nuanțat, Murakami explorează peisajul lucrurilor care îi unesc sau îi despart pe bărbați de femei, vorbind despre singurătatea bărbatului, sexualitate și excentricitate, despre pierderi, regăsiri și efectele devastatoare ale unor evenimente aparent minore; personajele lui sunt mânate în luptă de permanenta căutare a unui echilibru, a unui adevăr și a unui fel de a-ți trăi viața care să împace sinele tău adevărat cu așteptările celorlalți.

Mai apoi, fragmente din textul care dă titlul cărții:

Nici eu nu știu prea bine ce încerc să spun aici. Încerc, probabil, să redau o esență care nu e adevărată. Dar să redai o esență care nu e adevărată e ca și cum ți-ai da întâlnire cu cineva pe cealaltă parte a lunii. E beznă și nu există nici indicatoare. Plus că spațiul e prea vast. Ce vreau eu să spun e că M e fata de care ar fi trebuit să mă îndrăgostesc la paisprezece ani. Însă eu m-am îndrăgostit de ea mult mai târziu, iar atunci (din păcate) ea nu mai avea paisprezece ani. Am greșit momentul în care ne-am cunoscut, așa cum greșești ziua unei întâlniri. Ora și locul sunt corecte. Dar ziua, nu.


Bine ar fi să existe un aparat cu care să se poată măsura tristețea, simplu și precis. Așa aș fi putut să transform totul în cifre pe care să le păstrez. Iar dacă aparatul ar încăpea în palmă, nici că s-ar putea mai bine. La asta mă gândesc de fiecare dată când măsor presiunea din pneuri.


De-atunci, ori de câte ori trec prin fața statuii unicornului, mă așez o vreme și mă gândesc la bărbații fără femei. Oare de ce acolo? De ce în fața unicornului? Poate că și el se numără printre bărbații fără femei. Eu, unul, n-am văzut niciodată o pereche de unicorni. El – sunt convins că e un „el” – e mereu singur, cu cornul lui ascuțit împlântat în văzduh. Probabil că ar trebui să-l luăm drept un reprezentant al bărbaților fără femei și să-l transformăm într-un simbol al singurătății care ne împovărează.  Probabil că ar trebui să ne punem la piept sau la șapcă insigne cu unicorn și să mărșăluim în tăcere pe străzile din lumea întreagă. Fără muzică, fără steaguri, fără confetti. Probabil. (Folosesc prea mult cuvântul „probabil”. Probabil.)


E foarte ușor să ajungi unul din bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva. În cele mai multe cazuri (după cum știți) viclenii de marinari sunt cei care le iau cu ei. Le ademenesc cu vorbe iscusite, le fură numaidecât și le duc în Marsilia sau pe Coasta de Azur. În fața acestui fapt, noi suntem complet neputincioși. Nici marinarii nu pot face nimic.

În orice caz, așa ajungeți bărbați fără femei. Într-o clipită. Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete e o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.

În lumea aceasta, sunetele răsună altfel. Ți se face sete altfel. Îți crește barba altfel. Până și angajații de la Starbucks se poartă altfel. Și solourile lui Clifford Brown sună diferit. Până și distanța pe care o parcurgi pe jos de la Omotesando până la Aoyama 1-chome diferă considerabil. Indiferent că întâlniți apoi alte femei și indiferent cât sunt ele de minunate (de fapt, cu cât sunt ele mai minunate), din clipa aceea începeți deja să vă gândiți că le veți pierde. Umbra insinuantă a marinarilor, vorbele lor rostite în limbi străine (greacă? estonă? tagalog?) vă neliniștesc. Numele exotice de porturi din lumea întreagă vă înspăimântă. Asta pentru că voi știți deja ce înseamnă să fiți bărbați fără femei. Sunteți un covor persan deschis la culoare, iar singurătatea e o pată de Bordeaux care nu mai iese. Așa e purtată singurătatea din Franța, așa sunt aduse rănile din Orientul Mijlociu. Pentru bărbații fără femei, lumea este un amestec vast și aspru, aidoma celeilalte fețe a lunii.


Asta înseamnă să pierzi o femeie. Iar la un moment dat, a pierde o femeie înseamnă să pierzi toate femeile. Așa ajungem noi bărbați fără femei. Îi pierdem și pe Percy Faith, Francis Lai și 101 Strings. Pierdem amoniții și celacanții. Firește, eu am rămas și fără spatele ei fermecător. Obișnuiam să-i tot mângâi spatele lui M, ascultând „Moon River” sub bagheta lui Henry Mancini, și potrivindu-mi palma după blânda măsură în trei pătrimi. „My Huckleberry Friend”. Așteaptă după o cotitură a râului… Unde s-au dus toate? Tot ce a rămas în urmă e o bucată veche de gumă de șters și cântecele triste ale marinarilor, care răsună în depărtări. Și, desigur, unicornul, cu cornul lui îndreptat singuratic spre cer, lângă fântâna arteziană.

Noapte bună!


Răsfoiam printr-o listă cu citate din Murakami când am găsit o chestie pe care aș fi putut s-o spun eu.

It’s like when you put instant rice pudding mix in a bowl in the microwave and push the button, and you take the cover off when it rings, and there you’ve got rice pudding. I mean, what happens in between the time when you push the switch and when the microwave rings? You can’t tell what’s going on under the cover. Maybe the instant rice pudding first turns into macaroni gratin in the darkness when nobody’s looking and only then turns back into rice pudding. We think it’s only natural to get rice pudding after we put rice pudding mix in the microwave and the bell rings, but to me, that is just a presumption. I would be kind of relieved if, every once in a while, after you put rice pudding mix in the microwave and it rang and you opened the top, you got macaroni gratin. I suppose I’d be shocked, of course, but I don’t know, I think I’d be kind of relieved too. Or at least I think I wouldn’t be so upset, because that would feel, in some ways, a whole lot more real.



Am pus și eu la un loc două playlisturi cu melodii pomenite în cărți.

În De la Waters la Similea: oameni cool scriu despre muzica lor, Radu Paraschivescu invită 13 prieteni și pe sine însuși să ne povestească despre câte un cântec care le-a marcat viața. Unii își povestesc la propriu întreaga biografie, alții își imaginează cum or fi arătat întâmplările din cântec, ba unii o iau ca pe o ocazie ca să o treacă printr-o amplă discografie pe care aș da-o gata abia în săptămâni întregi – există umor, profunzime, stângăcie, poezie, nostalgia copilăriei și aerul rece al libertății (și nu spun asta doar pentru că o melodie se întâmplă în Göteborg deși…). Apasă și ascultă.

Playlist pentru sfârșitul lumii al lui Mihnea Blidariu e o mai veche obsesie, dar aveam un playlist incomplet pe care l-am făcut (aproape) complet azi. Cartea ne plimbă prin mai multe scenarii ale sfârșitului lumii, de la înduioșător la ironic și înapoi. Uneori lacrimile sunt pe-aproape (da, e destulă frumusețe în distrugere), alteori personaje ilustre sunt târâte prin noroiul binemeritat pentru că fiecare zi a noastră lângă ei e sfârșitul lumii (Geoană și Băsescu primesc timp egal, să nu se supere nimeni, dar cel mai tare e Ștefan Bănică jr. alergând cu o daltă prin dormitor). Fondul sonor e ceva mai contondent aici, doar e vorba de un sfârșit, dar mi se pare că ne poartă prin destule locuri unde merită să fim. Apasă și ascultă.

Cum spunea cineva cândva, de ce n-o avea viața coloană sonoră?

Comicsuri și revoluția digitală

Scott McCloud, „Reinventing Comics: How Imagination and Technology Are Revolutionizing an Art Form”.
2000, HarperCollins, 22.99 dolari

Am voie să spun „comicsuri”? Am să spun „comicsuri”.

E un comic despre comicsuri, ca și părintele lui, „Understanding Comics”. Se vrea a fi o continuare care, după ce predecesorul a demonstrat că lumea comicsurilor poate fi la fel de variată și de expresivă ca a oricărei alte forme de artă, ne dă și o schiță pentru a ajunge de la jdemii de texte stereotip cu supereroi în colanți până acolo. (Și aparent tipul chiar și-a petrecut ceva timp desenând supereroi – doar are o problemă cu cei care ies pe bandă rulantă, ca să alimenteze o industrie nu prea preocupată de conținut; prin extensie, și cu cultura colecționarilor de comicsuri)

Prima parte trece prin 12 lucruri care ar trebui să se schimbe pentru a avea comicsuri mai bune, cu motivele pentru care au ajuns să fie atât de greșite. A doua tratează modul în care lucrurile astea se pot rezolva în viitor. Practic toate sunt legate de internet într-un sens sau altul.

Referințele la „trecut” și „viitor” sunt relative. E o carte din 2000. A nimerit destule lucruri bine pentru un volum scris în era dial-up-ului.

Dintre revoluțiile necesare amintim diversificarea în genuri literare dar și demografic, schimbarea procesului prin care opera ajunge de la autor la cititor (mai puțini intermediari?) sau creșterea nivelului artistic al comicsurilor. Am mai aminti și altele, dar să nu mai spoilăm tot. Trei dintre cele 12 puncte sunt exclusiv despre lumea digitală iar celelalte își găsesc și ele soluții digitale în general.


În loc de citat, o poză stylish care include și degetele mele

Acesta este punctul în care recunosc că nu știu destule despre comics ca să judec imaginea despre viitor a autorului în raport cu realitatea. Da, probabil că peisajul genurilor, etniilor și punctelor de vedere e ceva mai divers (aici îmi amintesc de Marijuanaman al lui Ziggy Marley, care salvează lumea și fumează dar mai mult fumează. Cu siguranță există și exemple mai fericite) și cu siguranță asta și multe alte lucruri bune se întâmplă pentru că bariera de intrare e mult mai mică. Self-publishing and all that jazz.

Cu toate astea, senzația e că tot ce putea fi a fost încercat un pic și niciodată dus la capăt. Vorbește McCloud undeva despre micropayments – cum o să plătești câțiva cenți pe comic și atunci tu o să poți citi mai mult și autorii vor putea să trăiască din cei mulți oameni care îi citesc chiar dacă dau puțin. Din câte știu, asta nu a fost implementat cu adevărat – pentru comics sau orice altceva – din cauza acelorași probleme cu taxele de procesare pomenite în carte (chestii ca puterea de calcul sau lățimea de bandă, în schimb, s-au îmbunătățit exact la fel de spectaculos cum credea). La un moment dat, pomenește cum ar trebui să avem ceva cam ca banii gheață, dar digital – întreaga descriere seamănă izbitor cu modul în care mulți oameni văd Bitcoin. Să sperăm?

Și la drept vorbind pare că încă avem destul de mulți bărbați în colanți și trebuie să sapi mult pentru a găsi ceva mai altfel (Pe de altă parte, poate trebuie doar să sap mai mult). Și, ca să venim puțin și aproape de casă, ce ne facem cu lucrurile care nu sunt despre bărbați în colanți salvând planeta în mod explicit dar sunt exact la fel stilistic? Fragmentele pe care le-am mai văzut din celebrul comic cu Harap Alb îmi dau impresia asta.

Ultima și cea mai mare reclamație a mea: se vorbește mult prin carte despre puterea calculatoarelor de a schimba interacțiunea cu comicul. Despre digital, despre sunete, despre paneluri care se colorează când au fost citite, hipertext și modul în care te poate lăsa să iei decizii în acțiune (dar ceva mai complicat și mai non-cheesy decât „ia-l la bătaie”/”ignoră-l” poate?), despre cum te poți juca cu zoomul pentru a-i da omului de înțeles unde e în acțiune și care e dimensiunea întregii chestii. Șamd. S-a vorbit mult. S-a făcut ceva? Într-un mod care să meargă pe toate platformele sau măcar pe una, nu cum erau cărțile alea „interactive” care mai veneau cu revistele de PC și mergeau doar pe Windows 98 și după ce mai instalai un plugin sau două și dansai puțin pentru ploaie? Eu nu văd nimic. Văd tot pagini și pătrate și un fel de cerneală pe ecran. Când vreau să mă întristez mai tare de atât, mă duc pe site-ul câte unei reviste care își publică PDF-urile printr-un viewer de Flash și văd cea mai lentă și cea mai odioasă interfață din lume. Hârtie pe un ecran.

Poate nu mă uit unde trebuie. (Unde trebuie?)

Ideea e că ni s-a promis o revoluție și am primit o reducere la tigăi cu 20%. E OK și aia, o acceptăm că-i mai bună decât nimic, dar poate merită să ne uităm la cartea asta fie și ca să comparăm ce poate fi tot digitalul ăsta și ce ajunge să fie până la urmă.

Noapte bună!

Cărți gratis

Nu știu cum ajung oamenii să aibă dubluri când vine vorba de cărți. Dar ajung.

După o scormoneală prin biblioteca familiei, am descoperit că ai mei au strâns de-a lungul anilor zeci de dubluri și câteva tripluri.

Cărțile trebuie să circule, deci le dau cui le vrea. Detalii și lista volumelor pe pagina asta.

Voie bună!

Monotonia care mistuie

Discleimăr: Această cronică se coace de mult, dar poate nu ar fi venit niciodată dacă n-ar exista posibilitatea ca editura Vellant să-mi dea un metru cub de cărți pe ea.

Richard Yates, Revolutionary Road, editura Vellant, 2009 (publicată inițial în 1961)

Hai, încă un paragraf publicitar și apoi trec la carte. Cartea asta am câștigat-o la un concurs organizat pe Metropotam, încă pe vremea când puteai să ființezi pe Metropotam fără să ai un profil unde dai like restaurantului La Micul Fermecat și citești wallurile tuturor prietenilor tăi. Deci acum un număr mic și pozitiv de ani. Era proaspătă, cam tot pe-atunci rula și filmul pe HBO (cu Di Caprio, fatăăăă) și editura era o oarecare necunoscută. Nici acum nu-s foarte lămurit, dar îmi lasă impresia unora care publică mai răruț și mai drăguț și se concentrează pe o prezentare grafică foarte convingătoare. Toate volumele lor arată foarte catifelate și cremoase.

Vorba autorului, „If my work has a theme, I suspect it is a simple one: that most human beings are inescapably alone, and therein lies their tragedy.” Ăsta nu e citatul pe care-l căutam, chiar deloc. Hai că l-am găsit: „I meant the title to suggest that the revolutionary road of 1776 had come to something very much like a dead end in the Fifties.” Că un anumit spirit al libertății, în care te iei în piept cu viața și mori cu ea de gât a lăsat loc unei mări de conformism.

Știți sceneta aia a lui George Carlin în care în mijlocul unei excelente imagini de apocalipsă și descompunere pomenește de „all the identical soccer moms and their identical kids named Jason and Jennifer”? În roman e vorba, într-un fel, de un embrion al acestei lumi, un loc unde poți trăi viața standard, prefăcut liniștită, fals diversă, care îți e prescrisă. Nu atât de o autoritate, ci de o sumă de frici personale devenite convenții sociale devenite modă.

Se dau Frank și April Wheeler. Căsătoriți, tineri, doi copii. Stau într-o suburbie, au o casă mare cu curte din spate și vecini amabili. Meșteresc la poteci în curte, beau un whisky cu o familie mai apropiată din zonă, joacă în trupa de teatru locală. Aparent, o viață foarte frumoasă. Primul capitol ne arată o piesă jucată de trupa de teatru „Laurel Players” fondată de câțiva amatori din zonă. Care se transformă într-un fiasco, după cum urmează să se întâmple cu multe lucruri.

Încet, încet, personajele încep să scoată la iveală frustrări, anxietăți. Care inevitabil vin din faptul că și-au construit viața ca la carte, fără să fie viața pe care ar vrea-o. Memorabilă scena în care între două reprize de lucru în grădină, Frank trece pe lângă copiii lui, care se joacă în sufragerie, și se gândește că e ca și cum ar fi trecut pe lângă două obiecte oarecare. Iar pentru o clipă îi încolțește în minte ideea de a-i ucide. Sunt niște obstacole, niște chestii care te trag în jos și te forțează să intri în tabloul idilic. Sunt niște chestii îngrozitoare, cu care habar n-ai cum să interacționezi și n-ai avut niciodată.

Copiii joacă un oarecare rol aici. Frank și April au „antene” destul de sensibile pentru a realiza că monotonia vieții lor provinciale îi dezintegrează. E comod și călduț și te stoarce de orice aspirații. Visează să plece în Europa. Ea va lucra ca funcționar la o ambasadă, el se va prinde pe drum ce vrea să facă cu viața. Dar apare o sarcină și prioritățile trebuie să fie reconsiderate. Un job mai bun?

Frank lucrează la Knox Business Machines, care e (în mod destul de transparent) modelată după IBM: o companie bătrână, sterilă și plicticoasă, unde poți lucra X ore pe zi contra sumei Y și să știi că ți-ai terminat treaba pentru restul zilei și ai un ban. A fost aleasă așa special, cică pentru că-ți dă libertate asupra propriei vieți, dar mi se pare că în subtextul romanului e foarte clară întrebarea: nu cumva e mai rău? Nu cumva e o libertate plastifiată, ca restul lucrurilor de aici, în care accepți să faci ceva mărunt pentru un ban și o grădină și o plafonare intelectuală? Pentru un pic de ironie, aici a lucrat și Wheeler ăla bătrân. Iar, desigur, fi-su avea despre el imaginea unui om rigid și lipsit de empatie, nicidecum un model.

De aici urmează adulteruri, drame și tragedii, cu un final distructiv. Oamenii au sfârșit înghițiți de propria creație, incapabili să se mai prefacă. Pentru că peste frica absolut naturală, peste divergențele din cuplu s-a adăugat mască după mască. Toate lucrurile negre care sunt în noi au fost înlocuite de o peluză tunsă la timp și o casă bine zugrăvită, câteva animale și plante, o alee frumoasă și un zâmbet regulamentar, ca să nu ieși din rând. Iar din când în când lucrurile alea negre și naturale ies la suprafață într-un mod absolut brutal. Nu vreau să insist pe asta, dar poate că s-ar putea face multe paralele cu cazul Mădălinei Manole. Subiectul cărții e un gen de dramă foarte modernă și foarte actuală. Strămoșii noștri, gorilele din peșteri, se băteau cu mamuți. Noi, în modernitate, avem o viață foarte comodă și prea puține cauze pentru care să ne luptăm. Și atunci ne inventăm luptele, ne inventăm fericirea și punem peste noi măști peste măști. Ferească Dumnezeu ca într-o zi să ne trezim și să realizăm că toate astea sunt simple produse ale minții noastre și nimic nu are atât sens cât i-am atribuit.

În mod potrivit, e o singură persoană în tot romanul care privește limpede și își permite să spună lucrurilor pe nume: un nebun. Fiul unei vecine, internat la nebuni, cu o serie de antecedente, el n-are nici o datorie față de societate, față de rude, față de etc.

E o carte minunată, care prinde foarte bine câte ceva din zbaterea vieții. De citit pentru oricine și orice.

Voie bună!


John Barth, Rătăcit în casa oglinzilor,editura Nemira, colecția Babel, 2007 (publicată inițial în 1968)

Are două părți înainte dar și o parte înapoi, cu toate astea (și da, e mai curând cu toate astea, decât în pofida) mă cam derutează-amețește-buimăcește. Are momente bune, dar parcă n-aș înțelege aici prin „momente” povestiri întregi. Mai curând replici, bucăți, paragrafe, paranteze. E un volum de proză scurtă, apropo, scris întrucâtva postmodern. Citez integral prima poveste:


Taie pe linia punctată.

Îndoaie colțul o dată și fixează

AB de ab și CD de cd.

Avem povestiri în ramă, autori care își imaginează că ei sunt doar personaje în scrierile altora (dar se auto-plictisesc și contemplă tensiunea între ceea ce cred și faptul că de fapt lor le place realismul și citesc Hemingway), naratori care se întreabă dacă celelalte personaje sunt reale sau doar alte voci ale lor, ajungând la formulări precum „îmi spun că i-am zis lui Telemah că i-am suspinat Elenei”. Un fel de spargere distopică a celui de-al patrulea zid, cum s-ar zice. Cine sunt eu? Exist? Există povestea? S-a întâmplat? Contează? Cine? Ce? Snnaffluugh. Sfwwr. <<?!>. Sunt texte în spiritul ăsta. E și unul în care mai multe personaje dialoghează vorbind în limbi.

Dar începe oareșcum clasic. Continuă cu o mini-poveste a unei mini-maturizări, din mai multe bucăți (povești separate, întrerupte de unele cu alte teme, precum viața sexuală a siamezilor și efectul ei asupra psihicului siamezului mai mut și mai mizer). Apoi avem părțile de dezintegrare incoerentă sub incertitudinea auctorială (sau ceva, ideea că niciodată nu prea știm cine sunt vocile pe aici, dacă sunt, dacă creatorul de geniu nu e un schizofrenic singur într-o cameră sau în ce măsură distincția asta are ceva valoric într-ânsa. Sau în ce măsură disctincțiile sau valoricul etc. șamd.). După care urmează două texte mai de întindere, pe care le-aș mai remarca, dar trișez: am citit și „Himera„, tot de Barth (o să scriu de ea în curând, să sperăm). Și mi-a plăcut mai mult, probabil și pentru că nu e atât de ostentativă în a mă masacra cu mesajul său.

Aici văd germenii a câteva texte de acolo. Și tematic, și structural, și pentru că la un moment dat un personaj se întreabă, pasager, „care e cheia și care e comoara”, idee care va fi fost dezvoltată mai tare dincolo. „Menelaida”, poveste în ramă în ramă în ramă în ra… Despre războiul troian și toți eroii lui. Elena era urâtă, dar moartă după tipul ăla (o să las așa, „tipul ăla”, să se vadă cât am înțeles din legendele Olimpului) ca un personaj de telenovelă mai disperat. Asta într-una dintre rame. Sau două. Poate ar trebui să revăd, cu pixul în mână și schițând diagrame. Sau poate nu, poate asta e ideea, că narațiunea devine conștientă de propria sa structură și se … dezintegrează, într-un melanj ciudat de stări, personaje și situații … dar care are o viață de-a lui. Separat de personaje și narator(i)(oare?). Sau poate aberez. Well, ăsta ar fi mesajul, dar doar alături de acela că și eroii de legendă râgâiau și mulți erau bădărani superficiali violatori.

Și o Anonimiadă, scrisă de bărbatu-su lui Merope, naufragiat pe o insulă, care devine o mașinărie care transformă vinul în ficțiune. Și sfârșește convingându-se că viața lui a existat doar ca ficțiune, că n-a fost nici o Merope de fapt, dar el a creat o poveste atât de frumoasă și i-a dat drumul pe ape (OK, deci e și niște simbolistică mai clasică p-aici pe undeva).

Iar pentru final, șapte note ale autorului, care încearcă să ne lămurească totuși. Sau măcar să ne inducă în eroare. Cică prima poveste nu este, în ciuda numeroșilor critici care au zis așa, despre pești. Mie mi se părea clar că-i despre spermatozoizi. O … să mă opresc aici, cu acest aspect, și așa e un spoiler cam urât pentru cine o să vrea să citească povestea (dar n-o să vreți asta, nu?).

De asemenea, cică cele 14 nuvele trebuie privite toate ca o serie și „ideea principală este una lipsită de pretenții și anume aceea de a transforma cât mai multe aspecte ale ficțiunii – structura, perspectiva narativă, modalitatea de prezentare, în unele cazuri procesul de compoziție și/sau recitare precum și lectura sau audiția – în embleme extrem de relevante pentru temă”.

De asemenea, cică al treilea glossolalist din „Glossolalia” este cel menționat de Pavel în a paisprezecea strofă a primei sale epistole către corinteni. Iar personajul secundar din „Biografie” ești tu.

Deci, sunt niște idei, dar sunt mai curând redate teribilist decât ca o chestie închegată. Un volum mai slăbuț. N-o să-ți placă. Oricum nu ți-ar fi plăcut, că nu-ți plăceau „niște idei”-le. Iată un fragment:

Noapte bună!