Fericirea este…

  • … atunci când mă trezesc și mai stau o oră în pat citind lucruri random, pregătindu-mă încet să descind în lume. N-o să merg până la a spune că tocmai am declarat fericirea incompatibilă cu programul de 40 de ore, dar na, e greu. Fericirea asta e o fericire de sâmbete și duminici
  • … când vorbești cu un prieten după luni bune de distanță și e la fel ca-n prima zi
  • … o cafenea caldă cu muzică în surdină și ceva moale pe care poți să stai
  • … o seară rece și cețoasă când un prieten îți mărturisește lucruri din adâncimile pesoanei lui … și deodată sunteți mai apropiați
  • … fericirea este Poezie. E Sorescu cântând iubirea, simplu și sincer. E o poză cu pisici și ghiveci într-o fereastră roșie a unei case vechi. E o plimbare pe lângă o curte mare cu grădină și mașină arsă, la o aruncătură de băț de Unirii. E acel moment când studiezi niște matematică / finlandeză / programare și brusc Tot Ce Citisei Până Acum Se Leagă. E șirul coincidențelor. E zâmbetul prins cu coada ochiului. În măsura în care îmi place ceva în lumea asta, e pentru că e Poezie, în sensul ăsta larg, dar nu atât de larg încât să fie inutil. (O întrebare bună de pus pentru departajare: „E Poezie sau e Inginerie?”. Ceva mai poetic și furând o expresie din altă parte: „E suflet în aparat?” Pentru că toți suntem, într-un fel sau altul, rotițe în aparate)
  • … mansarda de la Bohemia în particular și a fi într-o mansardă în general
  • … când codul pe care îl scrii face ce ai vrut să facă. Nu știu alții cum sunt, dar 80% din timpul meu profesional e petrecut în stările „my code doesn’t work I don’t know why” și „my code works I don’t know why”. Una din cele mai mari provocări legate de bucuria asta de zi cu zi e cum să trăiesc cu asta și cum să mă fac mai bun pe mine și pe mașinăria din jur ca să scadă procentul.
  • … un „mulțumesc” care vine nu din curtoazie, ci pentru că chiar ai făcut cumva viața cuiva cu un epsilon mai bună. Și, cum arată lucrurile acum, un job în care auzi asta de câteva ori în doi ani e destul de bun. Sunt atâtea locuri unde s-ar putea să n-o auzi niciodată.
  • … când vezi că cineva mai are același frici și angoase, că e broken în același mod ca tine. Pentru că toți avem câteva și, dincolo de toate sfaturile ultraconcrete gen „22 de lucruri pe care să le faci acum ca să fie mai bine”, cu unele lucruri o să te lupți pe termen lung. Și n-avem multe arme, dar măcar ne avem unii pe alții.
  • … asociez fericirea cu imaginea asta, și n-am psihanalizat-o prea mult: sunt pe un drum într-un oraș necunoscut cu un ghiozdan mic în care am, gen, o sticlă de apă și un caiet. Mai posed tot felul de obiecte electrice prin buzunare și un pix. Adică, sigur, undeva în lume e și un apartament în care am electronice și pliante de pizza și 40 de tricouri, dar fundamental, ăsta mi-s, tot ce sunt e tot ce am la mine (nu am nimic, doar ce-i pe mine). Orașul arată … nu am cuvintele despre arhitectură la mine. Sunt în mare parte case, maxim 4 etaje, culori pastelate, uneori un roșu din ăla cum sunt toate casele din Suedia. Sunt părți mai pustii și părți mai populate, treci dintr-una în alta. E interesant în sine, mai sunt  interesanți și oamenii pe alocuri. Uneori dai de o parte mai părcoasă, care arată cât mai aproape de starea ei originală, deal și pietroaie. Uneori, marea. Uneori e o pădure după un rând de case. Străzi cu scări. N-o să vă surprindă deloc, orașul e vizibil o combinație de Turku, Stockholm, Helsinki, Lisabona, părticele din Germania și Italia.
  • … când cineva vine la mine și zice „uite, cartea / cântecul / albumul ăsta m-a făcut să mă gândesc la tine, vezi dacă îți place”
  • … o serie diversă de gemuri, care preferabil ar include niscaiva cloudberry și lingonberry.

E ușor să fiu negativ zilele astea (și în general) și am zis să mai schimb tonul. Lista nu e exhaustivă sau prioritizată și nu își propune să rezolve problemele filozofice ale lumii, dar na, pune puțină ordine în mine. Folosiți cu precauție 😛

Voie bună!

Anunțuri

chestii care mă fac să mă gândesc la oameni

  • chestii care susură
  • arici, vii sau împăiați
  • Layla (got me on my knees, Layla)
  • cărți despre cum să schimbi lumea
  • simboluri masonice
  • hamsteri
  • Maltesers
  • cașcaval pane cu cartofi prăjiți și o salată de varză
  • Uși frumoase. Sau ferestre.
  • vreo zece mici (alternativ, cârnați, frigărui sau tauri la proțap)
  • farmacii homeopatice
  • Wish You Were Here
  • momentul când mă uit la paharul de vin ca un conaisseur
  • Oblio (care doar devine mai adevărat cu cât mai mult cresc)

Citate din telefonul meu cărora le-am uitat contextul

  • „Dacă mă enervezi o iei pe toată”
  • „Balega nu-i așa de crappy”
  • „Bussit raktikaksi”
  • „E târziu ca pula-n pizdă”
  • „And your mother was ugly”
  • „I-a căzut un porc în cap” (Cam știu de unde e asta. Mai trișez și eu un pic.)
  • „Bucureștiul este orașul tuturor murdăriilor”
  • „Oh but my darling what if you fly?”

Lista tuturor felurilor în care sunt finlandez

Fragmente din „Ghidul xenofobului: finlandezii” de Tarja Moles.

Astea sunt doar părțile la care mă simțeam finlandez. Sunt și lucruri în care mă regăsesc mai puțin, cum ar fi chestia cu punctualitatea sau poate sisu.

The Finns are very self-critical and spend a good deal of time gazing at their navels, both individually and as a nation. […] Their obsession is summed up in this tall story:

A Frenchman, a German and a Finn were in Africa and came across an elephant. The Frenchman looked at the creature and straightaway started thinking about the variety of culinary delights he could cook from it. The German pondered the animal’s potential as a vehicle on the savannah and how its performance compared to that of his Jeep. The Finn’s immediate thought was: ‘I wonder what the elephant thinks of me?’

*

The Finnish economy with words has also been noted in the foreign media. Former Formula 1 world champion Mika Häkkinen became famous for his monosyllabic answers to lengthy questions posed by international journalists. At least the journalists got an answer from him; not all Finnish drivers are so verbose.

*

Many nations claim to be melancholy. There is something beautiful about it when it implies soulfulness. But Finnish melancholy is something quite different. It can be so extreme that other nations might classify it as depression, citing Finland’s high ranking in the Western world’s suicide statistics as proof.

Naturally, it is easier to get depressed in winter when the sun hardly rises above the horizon. Long winters with their inevitable ice, snow and darkness have spawned Finnish poems such as:

A winter bridge frost
darkness,
as if the world
ends at the parapet

*

Finland does not have as many police officers as most countries since it is the people’s own consciences that do most of the policing. Parents don’t slap their children because the State would prosecute them. Shoppers don’t taste the grapes in the supermarket before buying them because it would be considered theft of the most serious kind. Pedestrians don’t cross an empty street if the red man is showing – not even if it’s 3 am on a winter’s morning, -20 C, and there is no car, let alone another soul, in sight.

*

Take Pekka as an example. His business is going well and the future looks promising. He owns a lovely house and has a beautiful wife and well-behaved children. You pay an innocent compliment and congratulate him on how well he has done for himself. Pekka quickly starts finding fault: the business is not really doing that well and he is very lucky to have survived the recession; the house is just a kit house and wasn’t actually built by him; his children are bound to stop behaving well once they reach their teens […] The Finns’ instinct is to think that good things cannot come easily and that, if and when they do, they cannot last […] Their strong sense of humility dictates that you must neither brag about your accomplishments neither celebrate them.

*

Finnish honesty is about meaning every word that comes out of your mouth. This is why you have to give the Finns time to think through what it is exactly they want to say. Honesty is also responsible for their bluntness

*

Finns have never been slaves to fashion trends – practicality and comfort always outweigh any aesthetic considerations. For instance, in winter the need to wear multiple layers of clothes makes you resemble the Michelin man.

*

The Finns don’t see the point of small talk. Why say anything if there is nothing worthwhile to say?

*

Not asking your work colleague ‘How’re you?’ isn’t impolite. It’s being respectful of his or her privacy. After all, no-one likes a busybody. Not offering to help or give unsolicited advice is not rude, but an indication you don’t wish to interfere in other people’s affairs. However, if you ever do ask for help, people will take it seriously and make your problem theirs. They won’t rest until the matter is resolved and you have been helped so much that you wish you hadn’t asked.

*

The Finns embrace eccentricity whole-heartedly. This may sound like a contradiction in terms considering the importance they place on not standing out in a crowd. However, when the entire nation is eccentric, it’s easy to conform.

*

Finnish humour is witty, dry, sardonic, cheeky and self-deprecating. They love situational comedy and wordplay. Except for jokes about the Swedes.

*

Finnish children grow up with the Moomins’ profound wisdom. It encourages them to be aware that you only live once, it advocates going back to nature and it warns that owning things only leads to worries, and suitcases you have to carry around with you. It also gives advice on how to distinguish between good and bad people: ‘people who eat pancakes with jam can’t be altogether too dangerous’.

*

Perhaps the most notable Finnish film director, Aki Kaurismäki, is particularly skilled in portraying these Finnish qualities. His stories focus on inarticulate, alienated and unglamourous characters in gloomy locations who stare into space for long periods of time.

*

They share an aversion to whinging with the Aussies, but not their social ease with strangers. They envy the Mediterranean people their climate, but do not care for their flamboyant show of emotion.

Voie bună!

2014

Nu e cel mai elegant, cel mai rotund sfârșit de an.

Ies din 2014 cu câteva dileme existențiale, sentimentale și gastronomice. (Eu am zis că duc piftie, dar ei mănâncă piftie? Sau, alternativ, sunt singurul ciudat din grupul ăla care nu mănâncă piftie?)

Și cumva cu sentimentul ăsta, cu cât știu mai multe lucruri, cu atât mi se pare că știu mai puțin. Cu cât mă cunosc mai bine, cu atât mă cunosc mai puțin. Nu-i nici rău, nici din cale afară de bine. Pur și simplu este. (Ca noi toți?)

A fost probabil cel mai încărcat an. De oameni, de experiențe, de locuri. Primul an petrecut integral cu programul de 40 ore. Am călătorit mult, suficient cât să mă întreb când e prea mult. Am iubit și am fost iubit. Am citit cam cât aș fi vrut. Am fost sus și jos prin montaigne rousse-ul ăsta dubios în care ne suie viața la naștere.

Ideea de „prea mult” e una care mă bântuie. Cu cât văd mai multe, cu atât mi-e mai clar că nu mi se asortează lumea asta agitată în care mereu fugim spre altceva, mai repede ca înainte, și nu ne oprim niciodată să ne întrebăm de ce. Am și eu drumul meu și e lung și el … doar are altă viteză și ceva mai multe meandre și bucle. Aș prefera să fac puține lucruri cu puțini oameni, dar să fie mai adânci (new year’s resolution right there). Să nu vorbim despre vreme sau despre ce am mâncat azi, dar să vorbim despre noi. Să pot să stau cu cineva cinci minute și să tăcem și să nu ne fie frică de tăcerea aia. Etc. (Astfel de „cineva” nu cresc pe toate drumurile, dar cred că m-am descurcat destul de bine să-i găsesc până acum)

Momentul clasic clișeistic cu lucruri de făcut anul viitor? Să mănânc mai puțin, să citesc mai mult, să termin cartea despre meditație? Da, dar cele mai importante rezoluții sunt alea pe care nu le faci; sunt luptele de zi cu zi.

Sunt mulți oameni simpatici în lumea mea, care țin la mine și mă iau așa cum sunt. Și viața are obiceiul să mi-i scoată în față când mă plâng mai tare că sunt singur (și atunci mă gândesc că poate totuși Dumnezeu a venit la birou azi și își face treaba o dată). Aș vrea doar să devin tot mai bun la a fi acolo lângă ei, la a le mulțumi și la a ști să-i țin pe aproape. Uneori presupune un drum de 2000 de kilometri cu avionul, uneori o discuție mai lungă într-o cafenea. Merită.

Momentele îți rămân, orice ar urma. 2014 a fost plin de momente trăite cu adevărat.

Trebuie să sap puțin în mine și să mă recuperez. Obișnuiam să râd mai mult și să mă plâng de viață mai puțin (nu pentru că viața nu e odioasă, ci tocmai pentru că e și pentru că să râzi e tot ce poți). Obișnuia să nu-mi fie frică de cuvinte. Acum m-am pierdut puțin după câteva luni prin părțile joase ale montaigne-rousse-ului. Dar cumva simt că e temporar, că deep down eu sunt încă acolo, dormind sub pătura de zăpadă (ca o căpșună?). Puțină muzică, puțin somn, mult gândit, și mai mulți oameni dragi și toate episoadele din Louie. Vin. Revin. Stay tuned.

Hai c-a fost bine (mai puțin când a fost rău). Noi să fim sănătoși. Adio, 2014. 2015, te întâmpin cu un cântec bântuitor și o salată de boeuf simbolică.

DSCF5012

Voie bună! La mulți ani!

(Deși, insist, nu e ziua nimănui.)

Bright Eyes

Îmi place stilul vocal simplu, ca și cum ești acolo, în aceeași cameră, te privește în ochi și îți vorbește. Și îmi place că e un om pierdut cu o mie de cămăruțe interioare. Îmi plac oamenii ăștia, e inevitabil. Dar nu-i doar asta.

Niciodată n-am vrut să vină cineva să-mi spună „e OK, o să fie mai bine, doar fă așa și așa”. Fundamental, that’s just bullshit. Aș prefera un „Te înțeleg, am fost și eu aici” sau „Te accept, cu greșeli cu tot” (atenție, asta e complet diferit de „îți dau dreptate” sau „ce bine ai făcut”). Cumva, e ceva din asta aici. Să nu mă simt singur în univers – poate lucrul cel mai important pentru mine.

Da, e și multă amărăciune și derută aici. Dar există și evadări: există prieteni, există muzica însăși. Există lumea însăși.

Și e frumos, iar nimic din ce e frumos nu poate să fie, în cele din urmă, trist.

Noapte bună!

Bărbați fără femei

E un volum de povestiri scurte de Murakami apărut recent. Nu e cea mai strălucită chestie, tindeam spre un patru stele ezitante, dar ultima poveste (unele formulări, o anume atmosferă…) m-a lovit și a dus-o la cinci.

Nu simt că e cazul pentru ceva în genul „recenziei” clasice, drept pentru care o să fac un colaj de citate. Mai întâi, de pe ultima copertă:

Fără ezitări, abil și nuanțat, Murakami explorează peisajul lucrurilor care îi unesc sau îi despart pe bărbați de femei, vorbind despre singurătatea bărbatului, sexualitate și excentricitate, despre pierderi, regăsiri și efectele devastatoare ale unor evenimente aparent minore; personajele lui sunt mânate în luptă de permanenta căutare a unui echilibru, a unui adevăr și a unui fel de a-ți trăi viața care să împace sinele tău adevărat cu așteptările celorlalți.

Mai apoi, fragmente din textul care dă titlul cărții:

Nici eu nu știu prea bine ce încerc să spun aici. Încerc, probabil, să redau o esență care nu e adevărată. Dar să redai o esență care nu e adevărată e ca și cum ți-ai da întâlnire cu cineva pe cealaltă parte a lunii. E beznă și nu există nici indicatoare. Plus că spațiul e prea vast. Ce vreau eu să spun e că M e fata de care ar fi trebuit să mă îndrăgostesc la paisprezece ani. Însă eu m-am îndrăgostit de ea mult mai târziu, iar atunci (din păcate) ea nu mai avea paisprezece ani. Am greșit momentul în care ne-am cunoscut, așa cum greșești ziua unei întâlniri. Ora și locul sunt corecte. Dar ziua, nu.

[…]

Bine ar fi să existe un aparat cu care să se poată măsura tristețea, simplu și precis. Așa aș fi putut să transform totul în cifre pe care să le păstrez. Iar dacă aparatul ar încăpea în palmă, nici că s-ar putea mai bine. La asta mă gândesc de fiecare dată când măsor presiunea din pneuri.

[…]

De-atunci, ori de câte ori trec prin fața statuii unicornului, mă așez o vreme și mă gândesc la bărbații fără femei. Oare de ce acolo? De ce în fața unicornului? Poate că și el se numără printre bărbații fără femei. Eu, unul, n-am văzut niciodată o pereche de unicorni. El – sunt convins că e un „el” – e mereu singur, cu cornul lui ascuțit împlântat în văzduh. Probabil că ar trebui să-l luăm drept un reprezentant al bărbaților fără femei și să-l transformăm într-un simbol al singurătății care ne împovărează.  Probabil că ar trebui să ne punem la piept sau la șapcă insigne cu unicorn și să mărșăluim în tăcere pe străzile din lumea întreagă. Fără muzică, fără steaguri, fără confetti. Probabil. (Folosesc prea mult cuvântul „probabil”. Probabil.)

[…]

E foarte ușor să ajungi unul din bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva. În cele mai multe cazuri (după cum știți) viclenii de marinari sunt cei care le iau cu ei. Le ademenesc cu vorbe iscusite, le fură numaidecât și le duc în Marsilia sau pe Coasta de Azur. În fața acestui fapt, noi suntem complet neputincioși. Nici marinarii nu pot face nimic.

În orice caz, așa ajungeți bărbați fără femei. Într-o clipită. Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete e o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.

În lumea aceasta, sunetele răsună altfel. Ți se face sete altfel. Îți crește barba altfel. Până și angajații de la Starbucks se poartă altfel. Și solourile lui Clifford Brown sună diferit. Până și distanța pe care o parcurgi pe jos de la Omotesando până la Aoyama 1-chome diferă considerabil. Indiferent că întâlniți apoi alte femei și indiferent cât sunt ele de minunate (de fapt, cu cât sunt ele mai minunate), din clipa aceea începeți deja să vă gândiți că le veți pierde. Umbra insinuantă a marinarilor, vorbele lor rostite în limbi străine (greacă? estonă? tagalog?) vă neliniștesc. Numele exotice de porturi din lumea întreagă vă înspăimântă. Asta pentru că voi știți deja ce înseamnă să fiți bărbați fără femei. Sunteți un covor persan deschis la culoare, iar singurătatea e o pată de Bordeaux care nu mai iese. Așa e purtată singurătatea din Franța, așa sunt aduse rănile din Orientul Mijlociu. Pentru bărbații fără femei, lumea este un amestec vast și aspru, aidoma celeilalte fețe a lunii.

[…]

Asta înseamnă să pierzi o femeie. Iar la un moment dat, a pierde o femeie înseamnă să pierzi toate femeile. Așa ajungem noi bărbați fără femei. Îi pierdem și pe Percy Faith, Francis Lai și 101 Strings. Pierdem amoniții și celacanții. Firește, eu am rămas și fără spatele ei fermecător. Obișnuiam să-i tot mângâi spatele lui M, ascultând „Moon River” sub bagheta lui Henry Mancini, și potrivindu-mi palma după blânda măsură în trei pătrimi. „My Huckleberry Friend”. Așteaptă după o cotitură a râului… Unde s-au dus toate? Tot ce a rămas în urmă e o bucată veche de gumă de șters și cântecele triste ale marinarilor, care răsună în depărtări. Și, desigur, unicornul, cu cornul lui îndreptat singuratic spre cer, lângă fântâna arteziană.

Noapte bună!

5 ani

De curând, am fost informat că am împlinit 5 ani de când m-am înregistrat pe WordPress.com. Asta nu-nseamnă mare lucru. Praguri istorice mai relevante: pe 4 ianuarie 2008 am avut prima postare, pe vremea când încă eram pe excelent numitul eubatcampii.marte,ro. În mai 2008 anunțam mutarea pe WordPress.

Cum au fost ultimii 5 ani? Textul, între intenția autorială și realizare. De-astea.

Păi, dacă ne uităm la acea primă postare mă surprind pe mine însumi prin cât de multe chestii am bifat și mai ales prin cât de multe pop culture references sunt acolo. Azi oamenii nu-și fac bloguri ca să-ți spună că „Zdob şi Zdub sunt cei mai tari. Sau Iron Maiden. Sau Flogging Molly, sau Gogol Bordello,…” (ar trebui să fiu îngrijorat sau bucuros că după atâția ani gusturile mele se identifică în continuare cu cele 4 formații?), spun asta cu profilul lor de Facebook și trec mai departe.

Poate visam că una sau mai multe persoane o să lase un comentariu cu „hei, îmi place ce scrii aici” și o să descopăr că și mie îmi place ce scrie pe-acolo, mult, și o să-mi schimbe perspectiva și o să fiu mai bogat spiritual. Am avut experiențe pe-aproape, dar n-aș zice că am fost cu mult mai bogat spiritual. Nu-i asta mare supărare, dar dacă tot eram la bilanț… Mai încerc.

Probabil că balanța între cronici de meci/carte/călătorie/concert vs. postări despre ce cred, gândesc și sunt eu înclină mult prea mult în favoarea primelor. Încerc să lucrez asta, da-i greu: cele dintâi sunt despre chestii care se întâmplă cu regularitate, celelalte sunt despre gânduri care-mi apar în cap și dacă nu sunt atent dispar în noapte, de unde au venit.

Poate că frecvența e puțin underwhelming dar eu m-am împăcat cu asta. Nici nu poți să spui lucruri prea interesante dacă postezi de 4 ori pe zi. Doar uitați-vă la cel mai popular blog din România :-P. Cred că pentru cine citește ar fi bine dacă ar fi ceva mai regulat, să știe când să se aștepte la ceva nou. Ținta pentru anul ăsta e pe la o postare pe săptămână, dar cum se vede, tot îmi ies 0 în unele săptămâni și 3 în altele. Oh well.

Fur o idee de la Nadia și închei cu un top 5 al celor mai citite articole de la începutul lumii, sau măcar de la mutarea pe WordPress, ceea ce-i cam tot aia cu sfârșitul lumii, că atunci aveam 18 ani, eram mic și inocent:

  1. Blm plm, care constă în poezia „Cântecul monstrului din Loch Ness”, unde ajung mulți copii care caută pe Google cu disperare comentarii la mica glumiță literară a lui Edwin Morgan. Dacă mă-ntrebați pe mine, profesorii sunt idioți.
  2. Solomon Marcus, în care spun dacă-mi place Solomon Marcus. Nu știu dacă asta e bine sau rău, dar se pare că nu mulți alți oameni spun de ce le place și atunci Google îmi trimite mulți vizitatori încoace.
  3. Nostalgii la sfârşit de liceu, în care le spun eu unor oameni din liceu la care țin mult că aș vrea să-i mai am în preajmă mult timp de-acum încolo. Și din fericire pe mare parte din ei îi am, iar alții sunt un pic împiedicați de faptul că-s pe alte meridiane și fusuri orare, dar îi simt pe-aproape. Mersi, băi.
  4. Kinder felie de lapte?!, unul din cele mai lipsite de conținut articole de pe internet, unde ajung oamenii căutând pe Google numele produsului respectiv.
  5. Nichita Stănescu – Cântec, o poezie altfel superbă, dar unde mi-e că mă ajută faptul că el și are mai multe cu numele ăsta.

În concluzie, ăsta e un loc unde ajung oamenii căutând pe Google câte-o poezie sau un nume, își notează ce le trebuie pentru referatul pe care-l scriu atunci, se crucesc și fug pentru a nu se mai întoarce niciodată. Oh well. Așa merg lucrurile.

Voie bună!