Mariana Marin – Poem de dragoste

Îmi amintesc de tine
ca de o vegetație pitică
ce-ar putea năpădi la început casa
iar mai târziu țărmul întunecat
al vârstei mele tinere încă.
Așa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen
s-a îndrăgostit într-o bună zi
de vâlvătaia unei sobe,
tot astfel caut și eu adevărul
pe care nu mi l-ai spus
atunci când ai hotărât să arunci peste cap
la început pieptenele, apoi aripa de furnică,iarba fiarelor,

și ai devenit această vegetație pitică a singurătății
prin care cum să te mai ajung?

Anunțuri

In Sweden, it is forbidden by law to be a criminal

Bună seara. Sunt, bineînțeles, în Suedia. Am fost aici de la începutul anului, dintr-o combinație de „decizii” „strategice” corporatiste, îndrăgosteală față de un oraș și dorința de a fi undeva unde Lucrurile Mai Și Merg, de a mai respira puțin aer rece occidental, de a trage linie și a părăsi zona de confort și a-mi da mie însumi un mic șut-în-fund-devenit-pas-înainte.

Undeva pe drum, cele mai frumoase lucruri s-au banalizat. Stau într-un bloc din 1900 cu tavane înalte, într-un cartier unde fiecare clădire are o decorație, un număr de stradă stilizat, un mascaron, un cal sculptat lângă ușă, un detaliu. Merg pe jos spre muncă pe o stradă pietonală sau biciclesc printr-un trafic, în mare parte, calm și răbdător. Trec cu metroul peste ape și urc și cobor dealuri printre arhitectura ultimelor câteva secole. Hotelul de apartamente în care am stat în primele câteva luni era de prin 1600.

Cu toate astea, șocul cultural lovește mai dur decât o făcea tura trecută, în Finlanda. Atunci totul era nou, totul era interesant și în aer mirosea a libertate. Acum a mai trecut timp, am călătorit destul de frenetic, am prins poate un pic de rădăcini și sunt mai puțin tentat de modelul ăsta de libertate foarte individualist, a la vestul sălbatic: mă sui pe cal și dispar în asfințit și îmi fac orașul meu, with blackjack and hookers.

În dulcele-mi stil clasic, vă las cu câteva imagini care, puse laolaltă și privite de departe, conturează o impresie generală (de-asta mi-or plăcea așa mult impresioniștii?):

  • Acel prim weekend de bântuit pe străzi, prin parcuri și pe lângă ape, care s-a lăsat cu o plimbare de șase ore la -20 de grade și o răceală zdravănă restul săptămânii. Pauza de pain au chocolat de la NK, de unde își cumpără familia regală ciorapi, din momentul când nu-mi mai simțeam nimic și trebuia să recunosc înfrângerea în fața elementelor. Liniște, miros a proaspăt, pustietate. 5 euro pentru un pain au chocolat. Oh well.
  • Vaporașul de transport public. Așa, ideea în sine.
  • Momentul când 13 suedezi stăteau la coadă să se suie într-un autobuz și coada era mai lungă decât autobuzul. Fiecare om își lua măcar jumătate de metru distanță față de cel de dinainte. În plus, autobuzul n-avea nici o intenție să o ia din loc prea curând.
  • Din aceeași seară, un bloc mare și o pustietate înzăpezită și o singură fată, la un geam, pe un pervaz, într-o lumină galbenă fadă, citind. Micul moment poetic de zi cu zi.
  • Tunnbrödsrulle, care combină lipia, cremvuștii și piureul because why not? Ideea de a combina hot dog-ul cu salata de creveți mi se pare genială, fără nici o urmă de ironie.
  • Lumina de la miezul nopții din Umeå, mic oraș universitar unde m-am dus să mă plimb, să aud muzică pe stradă (!) și să cad de pe bicicletă cu câteva ore înainte să am avionul înapoi. Și bucuria de când te întorci acasă după o plimbare scurtă și e zi din nou. Chiar îți dă altă energie.
  • Ceva mai puțin extrem, serile de vară cu lumină blândă și prelungă. Și momentul de la 2 noaptea când încep să cânte păsările. Și ești „shit shit shit e timpul să mă culc”
  • Legea împotriva dansului spontan. Care spune că dacă începi să dansezi spontan într-un edificiu care nu are licență de dans, trebuie să te oprească. Dacă nu o fac, vor fi amendați. Și da, toate aceste lucruri se întâmplă. În timp ce scriu asta, aflu că legea a fost, sau va fi, abrogată, de curând, sau curând. ¡Sí Se Puede!
  • Alți oameni care încercau să mă apare de mine însumi, personalul de pază de la concertul Red Hot Chili Peppers, care nu voia să intrăm cu bere în tribune ca să nu cădem pe scări. Deci o beai pe toată înaintea ușii și cădeai doar tu.
  • De asemenea relevant, faptul că i-am văzut pe Red Hot Chili Peppers! Și pe Rammstein! Trenulețul prin public și țopăiala de la Flogging Molly, Damien Rice și întreg publicul său cântând pe o singură voce și, ca s-o dăm pe chestii obscure locale, Melissa Horn ținând un concert emoțional și emoționant sau „Living in America” al lui The Sounds auzit în sfârșit pe viu. A fost un an grozav, muzical vorbind.
  • Momentul când vezi titlul „Bulgarian begging ring dismantled” și te bucuri în sinea ta că nu erau din România, deși absolut toți par să fie.
  • Vara, când totul e verde, toată lumea face picnicuri peste tot, și soarele e cald dar nu înăbușitor. Vapoare, arhipelag, concerte în parcuri și festivaluri.
  • Traficul. Adică lipsa lui. Cred că am văzut mai multe mașini în Râșnov, la Rockstadt, decât văd în Stockholm.
  • Momentele când îmi amintesc de cuvântul „mascaron” și de vânătoarea de comori urbană, ARCEN, plimbările din București și de viața „culturală” de acolo, bogată și nepretențioasă. Îmi lipsesc toate astea și, desigur, Oamenii. Lumea aici pare să creadă în legături adânci, formate în mult timp, exact ca și mine, iar asta e problema. Toți oamenii frumoși și dragi sunt răspândiți, în mare parte în București. Între timp, împrietenilele merg greu, că doar așa merg ele în general.
  • Hipstăreala generalizată. Oamenii care își mănâncă gemul de bacon de pe pâinea de quinoa în timp ce se simt superiori pentru că au cumpărat banane organice și au ajutat planeta. Faptul că toată lumea are o cauză dar nimeni nu sesizează că, în general, vorbele și vagile declarații de intenții nu duc înainte cauzele, ci eforturi și sacrificii adevărate. Problema generală a generației mele. Știm oarecum în ce credem, dar dacă ceri o imagine de ansamblu, o listă de valori și o explicație pentru de ce ele și nu altele, o luăm la fugă.
  • Cât albastru e în griul de aici. Cât gri e în albastrul din Berlin.
  • Diferențele enorme între o zi însorită, cu atâtea culori și atât de strălucitoare, și una înnorat-ploioasă, când nu există decât gri.
  • Orele de funcționare imposibile. Cafenele care sunt deschise între 9 și 17 în fiecare zi și cumva nu dau faliment. Imposibilitatea de a-ți cumpăra ciorapi după 20, chiar dacă ești din casa regală. Pustietatea de pe stradă de la 22. Sentimentul de a fi un om deloc matinal, cu o dragoste pentru noapte demnă de poeții romantici, într-un loc și mai matinal decât cel din care am plecat (deși are sens, *doar* iarna și doar pentru a mai smulge niște lumină de la zi). Alienarea de când ești întrebat, la 10:30, dacă e prânzul, și primești șoc și groază când spui că e doar un mic dejun târziu.
  • Colega mea portughezo-olandeză care ținea cu Portugalia la euro. Ea nu știe portugheză, pentru că părinții ei insistau pe integrare 100% în societatea-gazdă. Prin urmare, se ambala în olandeză la fiecare fază a Portugaliei. E o poveste pe aici despre cum integrarea e mai complicată decât pare și despre cum rădăcinile alea chiar nu dispar.
  • Multele îndeletniciri de adult care au apărut în viața mea. Gen, momentul când o prietenă m-a auzit spunând că trebuie să plătesc asigurarea de casă și mi-a atras atenția că e „such a grown up thing”
  • Halul în care variază starea mea cu vremea. Cât sunt de radiant când e soare. Cum am redefinit „cald” ca „însorit” și „senin” ca „un singur strat de nori, subțire”. Cum am învățat să traversez ca să merg pe partea însorită a străzii.
  • Faptul că, oricât de veselă mi-e starea la momentul ăla și oricât de văratic-picnicos-pe-o-insulă mă simt, când sunt întrebat cum e aici, în răspuns se strecoară mereu aceleași trei cuvinte: it gets lonely.

Și multe altele. Dar poate e bine să revin și cu alte postări decât să le scriu pe toate aici?

Noapte bună!

*

Răsfoiam printr-o listă cu citate din Murakami când am găsit o chestie pe care aș fi putut s-o spun eu.

It’s like when you put instant rice pudding mix in a bowl in the microwave and push the button, and you take the cover off when it rings, and there you’ve got rice pudding. I mean, what happens in between the time when you push the switch and when the microwave rings? You can’t tell what’s going on under the cover. Maybe the instant rice pudding first turns into macaroni gratin in the darkness when nobody’s looking and only then turns back into rice pudding. We think it’s only natural to get rice pudding after we put rice pudding mix in the microwave and the bell rings, but to me, that is just a presumption. I would be kind of relieved if, every once in a while, after you put rice pudding mix in the microwave and it rang and you opened the top, you got macaroni gratin. I suppose I’d be shocked, of course, but I don’t know, I think I’d be kind of relieved too. Or at least I think I wouldn’t be so upset, because that would feel, in some ways, a whole lot more real.

 

.

Piața Unirii. O zi lucrătoare, puțin după ora 18.

Tunelul de la metrou.

Să mergi prin acea mulțime fără nici o grijă. Să te strecori printre toți oamenii ăia grăbiți și obosiți venind din direcția opusă, ca și cum ai lăsa un val să te lovească în plin.

Să înaintezi cu calm, cu Red Hot Chili Peppers în urechi și nimic în particular în minte.

Live, that’s all you can

Mai demult, aveam imaginea asta că o să cresc treptat și într-o zi o să se termine toată pregătirea pentru viață, o să am diplome și libertate și o să constat că gata, acum sunt mare și pot să Iau Decizii. E o viziune destul de stupidă.

S-a dovedit în practică, iarăși și iarăși, că nu se termină niciodată. Etapele au sfârșituri neprecizate, treptate, se topesc unele în altele. Și când poți constata relativ liniștit că s-a terminat una, a început alta.

Când am primit decizia de plecare cu Erasmus, am băut de vreo 4 ori în cinstea ei. Când sărbătorești, oricum? Când te anunță facultatea că în principiu poți să mergi și rezultatele finale vor fi publicate săptămâna viitoare? (bineînțeles, n-au mai fost publicate; tot alea erau, dar zic și eu) Când te anunță universitatea? Când îți vine pachetul din Finlanda cu scrisoarea de acceptare? Când te cheamă universitatea să-ți explice ce-ai de făcut în continuare? Până m-am dezmeticit din sărbătorit, umblam în stânga și-n dreapta după documente. Puțin mai târziu eram pe-un aeroport, apoi e o ceață de câteva luni și iată-mă aici, încă nedezmeticit din ceață.

Și-atunci n-are sens să te gândești la etape, la momente discrete în care devii ceva sau încetezi să fii ceva. Ziua de mâine va fi în mare ca ziua de azi care e cam ca ziua de ieri. Atunci, cum poți să te schimbi vreodată? Încet, incremental, ca o rachetă care-și folosește greutatea ca să tragă un asteroid suficient de mult încât să rateze de puțin Pământul.

„De mâine nu mai mănânc chipsuri” a avut întotdeauna un singur rezultat: o cutie de Pringles pe biroul meu azi, până am 13 cutii și mi-e puțin greu să fac loc mouse-ului printre ele. Ce poate merge e să spun asta mai puțin și să mă pun în mai puține situații lângă un raft de Pringles – și când sunt acolo, să spun nu. Și în seara aia când ești nervos/obosit/supărat și ți-ai îndesa niște gunoi pe gât, așa, for the high? În seara aia, jumate din cutia 14. Oameni suntem. N-ajungi nicăieri făcând pe talibanul.

Deci ce este maturizarea, dacă nu este un moment definibil în timp, dacă mereu o să te simți nepregătit să iei decizii și să te pui în situații?

Eu zic că e momentul în care începi să iei decizii și să te pui în situații. Acceptând că deși nu-ți sunt comode să ai experiențe e mai bine decât să n-ai, că în timp vei fi mai bun la chestia asta și că toți oamenii din jur, (da, chiar și părinții tăi care păreau atât de pricepuți la chestia asta), fac același dans, din situație-n situație, uneori nepregătiți pentru decizii, uneori, neinformați, dar luând decizii, pentru că asta trebuie să facă. Pentru că asta îi duce înainte. Și accepți asta și la un moment dat începe să-ți și placă. Felicitări, acum ești un om mare. Du-te și fii liber.

Ia fiecare moment când vine și fă azi ce șimțeai de ieri că ai vrea să faci, fără să te îngrijorezi atât că o să te simți rău mâine. Poți să te îngrijorezi mâine. O să mă încăpățânez să cred că „Carpe Diem” înseamnă mai mult asta și mai puțin că ar trebui să-mi leg o sfoară elastică de picior și să mă arunc într-un hău ca să „simt că trăiesc”, cum pare să fie la modă azi.

Noapte bună!