Acasă

Nu vă faceți griji, ăsta nu e un articol în care spun eu chestii înțelepte și definitive despre conceptul de „acasă”.

Pentru că nu știu. Nu știu, frate. N-am nici un răspuns.

Am doar întrebările. Mă gândesc că e bine să le ai și pe alea. Ca să parafrazez o vorbă, unii oameni nu au îndoieli niciodată – ce vieți cumplite trebuie să trăiască!

Și cum destui oameni și-au pus întrebările și au știut să vorbească despre ele, vreau doar să vă las un playlist cu melodii care mă mișcă pe mine vizavi de „acasă”.

Noapte bună!

chestii care mă fac să mă gândesc la oameni

  • chestii care susură
  • arici, vii sau împăiați
  • Layla (got me on my knees, Layla)
  • cărți despre cum să schimbi lumea
  • simboluri masonice
  • hamsteri
  • Maltesers
  • cașcaval pane cu cartofi prăjiți și o salată de varză
  • Uși frumoase. Sau ferestre.
  • vreo zece mici (alternativ, cârnați, frigărui sau tauri la proțap)
  • farmacii homeopatice
  • Wish You Were Here
  • momentul când mă uit la paharul de vin ca un conaisseur
  • Oblio (care doar devine mai adevărat cu cât mai mult cresc)

Bucharest Metro Challenge #3

Citeam în numărul aniversar din Decât o Revistă despre Bucharest Metro Challenge.

Conceptul de tube challenge e simplu: trebuie să treci pe la toate stațiile de metrou ale unui oraș cât mai repede. O stație se consideră bifată dacă ești într-un tren care oprește acolo, dacă te urci acolo sau dacă ai coborât acolo. Pe parcursul challenge-ului poți folosi și alte forme de transport pentru a ajunge între stații, dar nu taxiuri (poate ai mers până la capăt pe o magistrală și vrei să te întorci cu autobuzul).

Sună distractiv. Ca mod inedit de a vedea cât mai mult dintr-un oraș în câteva ore („câteva” e un termen relativ – pentru Londra, se pare că recordul e undeva la 17 ore). Pentru că metroul poate fi un obiectiv în sine – mai observi un detaliu prin vagoane, prin stații, mai vezi ce vagoane sunt pe fiecare linii, ajungi în părți în care n-ai fi ajuns niciodată. Într-o exprimare  un pic pretențioasă, e un mod bun de a invita un pic de serendipity în viața ta (avem un cuvânt bun pentru asta în română?). Într-o exprimare simplă, e o plimbare simpatică, mai lungă și mai specială decât chestia dintr-un parc. Alegeți voi ce extremă vă place.

Ideea e că mi-a plăcut conceptul. Genul ăla de chestie simplă și un pic out there cu care ori știi pe loc că te împaci, ori o să ți se pară o prostie pe vecie.

Primii deținători ai recordului pentru București au fost englezul Craig Turp și fiul lui, Max, cei care au și scris despre asta în Decât o Revistă și care au introdus ideea de Metro Challenge în București. A se vedea și aici, un articol mai lung și mai „la cald” despre ziua când au stabilit recordul. Apoi, un an mai târziu, Cosmin Iftode, un fotograf bucureștean, le-a depășit recordul cu opt minute. Blogul lui a dispărut între timp, dar ne-a rămas un filmuleț:

Iar vineri, pe 10 iulie, a fost rândul meu și al lui Călin. (În mod normal, aici ar veni un link, dar prezența online a lui Călin e mult mai restrânsă ca a mea. În schimb, e foarte prezent în tot ce face în offline.)

După un „hai să facem asta” spus la repezeală la bere, ceva discuții despre traseu, niște cod scris pentru a închide orice discuție, câteva momente de scos calendarele, sincronizat ceasurile și stabilit o dată, iată-ne la depoul Pantelimon, pe 10 iulie, la 6:43. Ne suim în primul tren în timp ce eu murmur, pentru a suta oară, citatul ăla cu „Dimineața e minunată, păcat că e pusă într-un moment așa prost al zilei” și, continuând la fel de voios, încep să cârcotesc despre viteza cu care se preling trenurile pe Pantelimon – Republica și dincolo.

La Grigorescu, prima mică panică, o luăm pe scări pentru a schimba, după care realizăm că trebuia să stăm pe loc. Mai bălmăjesc ceva despre virtuțiletreziriilacincijumatevinerea, dar, la drept vorbind, sunt destul de neintuitiv așezate peroanele acolo. N-am pierdut nimic, mai stăm poate un minut-două și ne vine metroul. Continuăm spre o autostradă, apoi rămânem în tren la Saligny și ne întoarcem până hăt departe lângă cealaltă autostradă.

Discuții despre Pessoa, iepure flamand, „How to Make Friends and Influence People”, „Orașele invizibile” (note to self: citește-o citește-o citește-o), brânză moale portugheză și după-amiaza perfectă când am găsit-o (era un pic de arșiță totuși, dar și multă căldură umană în orașul ăla), retrospective agile (I should get out more) și mindfulness. Mă pot obișnui cu senzația asta, magistrala 3 ca o cafenea în care ești și în mișcare. Și bag seamă că vorbesc mult despre multe lucruri când sunt nedormit, nemâncat și deshidratat. Parcă la cei mai mulți oameni e invers.

Când ne apropiem de centru, vagonul începe să se umple. Oameni mergând spre muncă, îmi închipui, și sentimentul de a fi parte dintr-o societate secretă pentru care călătoria asta înseamnă altceva. E dubios să citești din cartea cuiva de lângă, dacă ești suficient de departe cât să nu deranjezi? E dubios că dacă cineva citește o carte de la Bookster îi vezi numele doar pentru că are ultima copertă îndreptată spre tine?

07:46 la Preciziei, ne petrecem în jur de 10 secunde pe peron, schimbând trenul. Totul a mers șnur azi, vorba lui Călin, probabil o să plătim norocul din ziua asta cu ani întregi de metrouri întârziate. Înapoi la Eroilor, unde mi-e în continuare foarte dimineață de vreme ce aproape mă urc în trenul de Preciziei în locul celui de Dristor, salvat de un ecran din stație și de faptul că măcar unul din noi e lucid.

Pe drumul spre Bucureștii Noi, contrastul e izbitor: trei stații în paragină și cele două deschise acum câțiva ani, mai colorate și mai luminoase. Vagonul vechi mă duce într-o nostalgie ciudată și, cu siguranță, temporară: vagoanele obișnuiau să aibă un miros al lor, un pic înecăcios, cele de azi sunt perfect neutre. Remarci în trecere despre cum am văzut cam jumătate din stații și n-a fost aproape nimic interesant, ca arhitectură. În vagon, graffitti-uri pe care nu le vezi zilnic, cu lesbienele feministe rulz.

Photo1398 Photo1400

La Bazilescu nici nu schimbăm și plecăm înapoi după câteva minute. Poate ar trebui să jucăm la loto. Gara de Nord e singura parte unde mai depindem și de picioarele noastre, pentru că (știați?) tunelul e lung și nu poți schimba magistrala fără să ieși și să intri la lor. Dristor, Pipera și un pic de nostalgie pentru zilele când veneam la birou ca o sardină aici în fiecare zi.

Apoi lungul drum de la nord la sud, spre Berceni și spre momentul ăla în care iese metroul la suprafață, la care visam (intermitent) de vreo 10 ani. E la limită, n-o să zdrobim recordul, dar pare că o să-l depășim cu câteva minute. După Unirii, devine și mai clar că suntem în grafic și n-ar trebui să avem griji.

Dar viața găsește o soluție: la Berceni se aude vocea suavă a conductorului care spune „Stimați călători, trenul circulă până la stația Dimitrie Leonida”. Panică. Atât de aproape, dar atât de departe. Asta e, măcar o să ieșim la suprafață la Berceni, învinși de destin, și o să fie o metaforă despre lumina de la capătul tunelului și despre cum în zorii unei noi zile o iei de la capăt și faci mai bine și chestii. Cică totuși vine un Berceni, în trei minute. Stăm ca pe ghimpi pe peron, rugându-l să vină mai repede, timp în care ne auzim și primul „n-aveți voie să faceți poze” pe ziua asta. Berceniul vine, o ia din loc, îl încurajez ca și cum ar fi o persoană care aleargă, „hai, hai, mai repede, încă puțin”, ne oprim dramatic câteva secunde înainte să ieșim la lumină, apoi un gard, blocuri și și … Berceni. Se deschid ușile, unde e cronometrul, oprește-l, batem palma și ni se instalează niște rânjete stupide pe față.

Photo1412

03:18:15.68. Am reușit. Recordul vechi e bătut cu aproape două minute.

Photo1440

Savurăm momentul făcând vreo doi pași afară, unde ne întâmpină un trotuar surprinzător de lat care dispare după vreo 100 de metri, o centrală termică, un cer înnorat care începe să dea drumul ploii, metrouri în câmp după gard și un mare nimic într-o parte și alta. Peisajul e un pic postapocaliptic, dar are frumusețea lui.

Photo1417

Photo1420

Nu ne mai rămâne decât să ne suim în metrou și să ne întoarcem, mulțumiți și încă zâmbind. Un metrou cu ploaie pe geamuri, scăldat în lumină, mergând printre blocuri. Un pic diferit față de experiența obișnuită. E distractiv să fii turist la tine-n oraș.

Voie bună!

(Nu) Sunt doar cuvinte

Nu e neapărat un secret că cel mai mult din lumea asta îmi plac cuvintele.

Am blogul ăsta, mai scriam poezii la un punct (note to self: de ce la trecut? poate repari asta), când mă chinuie un gând de obicei îi dau glas până la epuizare într-un email lung. (Și greșesc, cât greșesc: mă simt atât de bine pe terenul ăsta încât prefer email-ul lung telefonului și când nu e cazul). În timpul ocupat, sunt programator, aș putea să prezint și asta ca pe ceva cu cuvinte, deși unii vor cârcoti (E mai adevărat cu Python decât cu C++). În tot cazul e cu scris. Trăiesc în capul meu și scrisul e doar cea mai naturală prelungire a monologului interior.

Mă preocupă lucrurile poetice, oamenii care fac lucruri iscusite și neobișnuite cu cuvinte, citatele care în câteva vorbe parcă dezvăluie un ceva mai adânc – de la pagina de Facebook „Word Porn” până la versurile celor de la Robin and the Backstabbers, trecând pe lângă toți pereții pe lângă care am trecut în orașele Europei. Am liste de cuvinte preferate, de la românescul „brăcinari” la finlandezul „myötähäpeä”. Chestii care sună amuzant, chestii care rimează ușor, cuvinte intraductibile – bucăți de concepte înghețate în chihlimbar și lichefiate în sunete. Bucăți concentrate de inefabil. Ce altceva ne dorim?

Ca în orice glumă proastă, cel mai mult pe lume mă trădează cuvintele. Sau le trădez eu folosindu-le greșit. Într-o coadă de email, într-o discuție cu prieteni, într-un telefon obosit, într-un dreptunghi de chat, într-un articol aruncat pe net. Spun lucruri care rănesc fără să-mi dau seama. Presupun ca înțelese de la sine lucruri pe care mi le spusesem doar mie în monologul interior. Simt idei alunecând, luând o formă imperfectă pe ecran și trebuie să trăiesc cu întrebarea: am spus-o destul de bine? dacă o las așa se înțelege sau, dacă se înțelege altfel, voi mai avea o șansă să mai spun o dată? Vorbesc în loc să tac. Tac în loc să vorbesc.

Rănesc. La muncă, în viața personală, cu cuvintele mele sau lăsând cuvintele altora să treacă pe lângă și să se înfigă ca niște săgeți. Unii pleacă, răniți, unii se întorc, despre alții trebuie să mă întreb dacă se vor întoarce vreodată.

Uneori mi-aș dori ca atunci când ai făcut rău cuiva răspunsul să nu vină în cuvinte. E ușor să se piardă, e ușor să-l ignori în propriile-ți griji josnice și egoism. E atât de ușor să nu pară atât de grav pe cât e de fapt. Dacă ți s-ar da un playlist cu zeci de piese și mii de nuanțe, dacă ți s-ar da casca de telepatie pe care nenorociții ăștia n-au inventat-o încă și ți s-ar spune „poftim, poartă asta măcar o oră”…

Asta e o însemnare scrisă într-un moment de supărare pe cuvinte. Pe instrumentele astea reci și caraghioase și nătângi, pe care totuși se bazează tot, care sunt tot ce am ca să scot la suprafață ce e înăuntrul meu și care niciodată nu par să fie suficient de bune. Și pe mine, cel care le mânuiește așa stângaci uneori, cel care n-are nici o scuză pentru că asta e viața, jucăm cu cărțile care ne-au fost date. Lucrăm cu materialul clientului.

E un moment în care vreau să spun: prieteni, străini, îmi pare rău pentru ce v-am făcut cu cuvintele mele. Îmi pare rău pentru toată durerea. Aș vrea doar să ascult playlist-ul, să port casca de telepatie, să simt tot ce ai simțit și apoi să merg 500 de mile, să mai merg încă 500, să cad în genunchi la ușa ta și să-ți cer iertare cu toate cuvintele pe care le am și cu cele care nu au fost încă inventate.

(Panică și) Voie bună!

Lisboa canta

Lisabona e orașul care îți înmoaie gleznele și o parte din inimă.

DSCF3756

E un oraș construit pe șapte dealuri (e vreodată alt număr? a auzit cineva de un oraș pe șase sau pe opt dealuri?), în care mereu mergi la deal sau la vale. Întors la București, a doua zi, pe Lipscani, nu-mi venea să cred cât de plat era totul; eram într-o Olandă netedă și plictisitoare (nu că mi-ar displace, de principiu, Olanda cea adevărată). Asta imprimă un farmec, cartiere de case mici cocoțate pe deal, pitite în toate pozițiile posibile, străzi care niciodată nu merg drept, scări-străzi și multe locuri de unde poți să fii deasupra și să-ți clătești ochii cu tot orașul (și aici îmi place și cuvântul pentru asta – mirador, cum ar veni un loc unde poți să arunci cu privirea).

DSCF4064

Relieful e vălurit, valuri poți vedea în apă, tilda de pe ‘ã’ e ca un val. M-aș putea gândi și la aripile unei păsări, cu siguranță e o tendință. E un loc vălurit, te saltă, te duce sus și jos. După un pahar de vin roșu, ce vin bun!, te bălăngăni și tu pe ritm de valuri, te așezi pe o bordură între două baruri în care se cântă pe viu și te lași dus de zgâlțâiala ritmică a lumii.

Sunt multe locuri deschise, piațete, trei bănci într-un colț, o parcare cu peisaj, un parc cu bănci făcute pentru tolănit. Un bulevard cu palmieri și măsuțe despre care Pessoa spunea că e cea mai faină arteră a urbei (note to self: pune mâna pe niște Pessoa urgent). Locuri în care poți zăbovi, locuri spre care poți coborî în fugă de pe deal ca un copil în parc, locuri unde timpul are răbdare și soarele e blând (pentru un filo-nordic pricinos ca mine, aș zice că unele zile au fost prea calde, dar tot le preferam pozelor cu zăpadă de acasă).

Oameni care își duc viața încet și senin. În cinci zile n-am intrat într-un supermarket, nici nu eram prea sigur unde le-aș găsi. Doar buticuri pe dealuri, care nu primesc carduri și nu dau bonuri, suspendate în trecut 20 de ani ca-n formol. Și un televizor vechi pe care Rio Ave joacă cu Steaua pe Arena Nacional do Bucareste și vânzătorul se declară sătul de fotbal (probabil – nu vorbesc portugheză. Dar, vorba cuiva, ‘bem’ înseamnă ‘bine’, totul e-n ordine).

Și seara străzile somnoroase cu graffiti-uri și prăvălii o iau razna, se cântă din două-n două baruri, cumperi niște pizza în stil american de la doi italieni (the irony is strong with these guys), te bălăngăni din stradă-n stradă, toată lumea își ia vinul și berea și merge afară, e un zumzet continuu. Partea mai proastă e când tu încerci să dormi deasupra zumzetului, dar e doable. Mai puțin sâmbătă. Sâmbătă n-o să dormi. Ghinion.

Apa aia mare nu e oceanul, deși poate păcăli pe mulți. Tehnic, e râul Tejo cu puțin înainte de vărsare, foarte foarte lat (bate lejer Neva – ultima mea experiență asemănătoare). Are niște lucruri, miroase a sare și are pescăruși, un fel de faleză cu chioșcuri de înghețată intitulate „Happiness station”, sunt valuri și lumini se oglindesc frumos noaptea. Dar nisip? Aparent, trebuie să ieși din oraș, iei un tren 15 minute și vei da și de niște plaje într-un sat de pescari, într-o puțin altă lume. Aparent. N-am ajuns, nu s-a potrivit. Data viitoare. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.

DSCF4153

Și tramvaiele vechi, cu un singur vagon, din lemn, cu semnul vechi de ani și ani anunțând capacitatea. (Cu aparatele de taxat moderne ca-n RATB de asemenea – deh, e o chestie turistică, n-a zis nimeni că nu-și permit tramvaie mai noi). Cu bancheta stil canapea și geamul pe care îl ridici cu mâna ca să faci un pic de curent. Pro tip: dacă vrei să ai în continuare un număr par de mâini, ridică-l până la capăt și asigură-te că e fixat. Eu încă am două, dar am avut noroc.

Am terminat cu inefabilul, mai punctez câteva locuri și închei.

Cabo da Roca – cel mai vestic punct al Europei, o stâncă sub care Atlanticul se lovește tare de continentul nostru și pustietatea te învăluie lângă micul birou turistic și lângă far, singurele clădiri de aici. Peisaje, valoare simbolică și … un loc care îți dă o idee despre micimea noastră I guess, cu oceanul din față și oceanul de deasupra. Mereu util. Asta trebuie plănuită bine, implică un tren și un autobuz și ar dura cam două ore din Lisabona dacă merge totul ceas – deși distanța nu e mare, dar dealuri, meandre, autobuzul o să vină pe un sens și o să întoarcă pe celălalt și tu vei deveni ușor exasperat de țara asta în care nu există o singură linie dreaptă. Eu am ajuns noaptea și încă nu o noapte prea senină. Aș spune că e recomandabil să ajungi ziua…

Muzeul fado-ului. Fado e un stil de muzică tipic portughez și în special lisabonez, cu o voce și o chitară vărsându-și sufletul pe masă într-o cârciumioară. Conceptul central aici este saudade – un fel de dor, cu diferențe de nuanță care ne permit și nouă și lor să spunem că ambele concepte sunt intraductibile. Nuanțe pe care, dacă mi-e permis, nu o să încerc să le descâlcesc aici. Mi-a plăcut legătura cu navigația pe care o sugerează muzeul undeva, ideea că persoana dragă ție e pe mare luni la rând și nu știi dacă se mai întoarce, probabil asta poate explica cum s-a ajuns la o idee de dor mai profundă, mai apăsătoare, mai vie și mai ușor de împărtășit de alții (fado is a public performance, after all). E un lucru sfâșietor de frumos, vesel în tristețea lui – dar câte nu-s? Și în muzeul ăsta e multă muzică, deși nu pare la început.

Pavilionul cunoașterii – un laborator de fizică de liceu enorm. Un loc în care nu doar că ai voie, dar trebuie să atingi exponatele, și alături ai planșe care îți explică. Despre vibrații în corzi, despre iluzii optice, despre gravitație. Aici am cântat la o harpă fără corzi.DSCF4087

S-ar putea să se observe că sunt complet topit după Lisabona. E o lume în sine. Nu e cel mai frumos oraș din lume, titlul ăsta e luat, dar ne putem gândi la o comparație cu Barcelona. Și nu cred că e mai frumoasă Lisabona la modul obiectiv, dar sentimental, pentru mine, este. Nu știu cât sens are asta.

Dar așa e.

DSCF3888

Voie bună!

.

Piața Unirii. O zi lucrătoare, puțin după ora 18.

Tunelul de la metrou.

Să mergi prin acea mulțime fără nici o grijă. Să te strecori printre toți oamenii ăia grăbiți și obosiți venind din direcția opusă, ca și cum ai lăsa un val să te lovească în plin.

Să înaintezi cu calm, cu Red Hot Chili Peppers în urechi și nimic în particular în minte.

Călătorului îi șade bine cu drumul

Vara trecută mi-am petrecut destul de mult timp în trenuri, autocare, camioane și alte mijloace de transport. Starea care a dat naștere acestei însemnări a apărut când mă uitam pe un geam de tren, transpirat și simțindu-mă ca un idiot, către un șir aproape nesfârșit de dealuri, undeva între Ardeal și Moldova. E greu de identificat și de reprodus exact și oricum starea s-a risipit de mult, dar urme ale ei rămân în mine, pentru că asta suntem: mici colecții de urme de stări.

Îmi plac primele versuri din „Under the bridge”. Orașul nu e ca oamenii, el nu te judecă și nu îți impune, doar e acolo pentru tine, gata să te surprindă, gata să-ți ofere lucruri noi. Orașul e un concept ciudat, compus din interacțiunile și deciziile a mii de oameni, dar se ridică peste gândirea măruntă a miilor de decizii și formează o imagine unitară. Preferabil un oraș necunoscut, în care toate semnele sunt într-o limbă ciudată și care refuză pe cât poate liniile drepte și alte idei fixe. (Aici îmi amintesc de un bloc din Stockholm, care avea două parteruri, pentru că era lângă un pod. Unul pe la etajul 4, lângă pod, și unul la adevăratul parter, pe strada perpendiculară pe pod. E doar un exemplu.)

Oamenii sunt absolut odioși. Toți oamenii pe care îi știu m-au dezamăgit sau mă vor dezamăgi la un moment dat și nici măcar nu e vina lor. Până la urmă, noi, oamenii, nu suntem deosebit de buni la nimic. Îmi imaginez că suntem un fel de furnici ale galaxiei. Sunt momente când de la oameni te aștepți să fie lângă tine când ți-e greu și nu sunt (dar de unde să ghicească că ți-e greu? Telepatia nu există. Boule!), când te întrebi dacă pur și simplu au uitat de faptul că exiști (deși la fel de bine ai putea să dai tu un semn; poate sunt ocupați, și tu mai ești). Uneori îți consumi energia și timpul și metaforele și rezerva strategică de trimiteri la cărți și cântece și stand-up showuri și îți deschizi sufletul și te aștepți să însemne ceva și să fie reciproc. Uneori nu e. Oamenii au prostul obicei de a nu face lucrul pe care te bazai că îl vor face tocmai când sperai mai mult să-l facă. E OK, soluția e și personală, aștepți mai puține lucruri și comunici mai bine, dar mi-ar plăcea să cred că există acea stare unde două persoane nu au nevoie să vorbească foarte mult ca să se înțeleagă – pentru că tot ce s-ar fi putut spune e deja de la sine înțeles. Proverbiala „aceeași lungime de undă”. Și cu cât sunt mai aproape de asta cu cineva, cu atât e mai frustrant că nu sunt chiar acolo, deși probabil nu poți fi niciodată chiar acolo. Și apoi mai sunt persoanele cu care cred că sunt aproape acolo … dar nu, m-am păcălit. Iarăși.

Oamenii sunt absolut odioși.

Uneori mă simt de parcă viața mea e o birocrație odioasă, un păienjeniș de reguli absurde și idei fixe. (Pe cât de ridicolă este cosmologia lui Lorin Fortuna, ce îmi place la nebunie la el e că universul e o birocrație: în locul unui creator atotputernic și atoateștiitor ai subcomitete ale unor subcomitete și le trimiți petiții cum că balaurienii te atacă civilizațional și ei nu te bagă în seamă) Sigur, o bună parte din asta e faptul de a locui cu părinți încăpățânați la o vârstă întrucâtva avansată. Dar ce faci când oamenii cu care te plimbi nu vor să fie atinși de o singură picătură de ploaie, de parcă asta îi va distruge? Când ziua ta este punctată de o mie de înjurături la adresa zăpezii auzite în fundal (sau pe Facebook, noua platformă favorită a celor care înjură apa căzută din cer?) Când vrei să o iei pe un drum și ceilalți nu vor pentru că e noroi și își vor distruge prețioasa încălțăminte? Când tot felul de oameni au idei despre când ar trebui să te culci și ce ar trebui să mănânci și ți le spun neîntrebat? Când ești în sfârșit în orașul cu semne într-o limbă ciudată dar nu poți face nimic pentru că colegii tăi de drum nu vor să iasă afară în ploaie și stai, uitându-te pe geam la oraș, fiind aproape de el dar complet separat, aproape dar separat de realitate, așa cum ne place să ne petrecem viețile în micul nostru iad birocratic? (Vorba lui Louis CK, e ca și cum oamenii vin de pe altă planetă. Din toată gama de temperaturi din lume, nouă ne place un interval de vreo trei grade și atunci ne construim structuri din beton cu unghiuri drepte ca să putem să stăm în ele și să fixăm temperatura să fie exact la jumătatea intervalului de trei grade. Șamd. Google it.)

Atunci îți bagi picioarele, te desprinzi te grup și mergi singur în orașul ciudat, cu un ghiozdan subțirel în spate. E un sentiment foarte plăcut să știi că tot ce îți trebuie a intrat acolo, că asta e toată viața ta într-un sac, și că stivele de obiecte care zac prin casa ta sunt doar bonusuri inutile. Și tu cu ghiozdanul tău vă faceți loc prin oraș și zâmbiți (întotdeauna e bine când zâmbești fără să știi de ce), și uneori străinii răspund zâmbind și orașul te surprinde la fiecare colț de stradă. Ești acolo, ești în mijlocul lucrurilor, fără să le ceri ceva lucrurilor și fără să inventezi bariere între tine și ele. Asta e libertatea adevărată și orice altceva e o glumă proastă. Cum am ajuns să ne construim o lume de programe fixe și idei fixe și decenii de rutină, în care chestia asta e atât de greu de atins? (also, Regina Spektor: „And we’re going to these meetings but we’re not doing any meeting.”) Și cum o să ieșim din asta vreodată?

Uneori, oamenii par odioși. Uneori, viața pare o birocrație, din cauza oamenilor odioși. Vorba aia, we all just want to feel loved.

Nu?

Nopți de depravare petrecute jucând Carcasonne până răsare soarele.

O ceață ciudată care învăluie tot până nu mai vezi la 2 metri în față și lumea este o singură culoare uniformă. Te simți ca într-o carte cu detectivi.

Dimineți cu o cană de lapte și un calendar gol în față, ca un câmp întins și plat, cu orizontul deschis de jur împrejur.

Prieteni vechi, râsete cu și fără rost, bere multiculturală.

Conversații random la 3 noaptea, asortate cu tradiționalul zâmbet inexplicabil.

Ieși afară și aerul ăla rece te izbește în față și te trezește.

Copaci golași și policlinica bătrână. Griul nostru atât de urât și atât de iubit.

Ceai de ananas și merișoare.

Da, aproape sunt sigur că asta e tot ce-mi doresc.