E greu să găsești un nimic bun

Din când în când, dai peste câte un nimic.

E un loc în care nu prea e lume, verde dar preferabil ciufulit, nu verdele impecabil al unui gazon, liniștit dar fără să excludem niște zgomot în depărtare (contrastul e important – nimicul n-are sens decât în comparație cu ceva șamd.) Poți doar să stai acolo și să te uiți, să te gândești, să te simți. Ai timp să-ți auzi pulsul, să te fure peisajul, să gândești gânduri despre cum ești o furnică pe o bucată de piatră, rostogolindu-se prin spațiu. The usual.

Să mai încetinești naibii. Se știe, unul din leitmotivele mele: unde ne grăbim cu toții? Și o dată ce ajungem acolo, n-o să ne grăbim mai tare altundeva? Te duce undeva cultura lui uau-am-ajuns-într-un-oraș-hai-să-găsim-un-bar-și-burgeri? Mi-e destul de obositoare. Și atunci, nimic.

Nu-s așa greu de găsit. Ultimul nimic din România a fost când ne-au dus oamenii de la Terra Incognita (simpatici ei, recomand) în Bulgaria și se petrecea pe lângă o benzinărie, undeva în Dobrogea. Cu maci în prim plan și lanuri mai în spate și câteva mori învârtindu-se și mai în spate și o cărare lată de un om ducând direct spre toată chestia asta.

Altfel, Cabo da Roca, util pentru că-i și un capăt de lume și ești așa mic mic pe lângă ocean. Marea în general, dar probabil îmi permit să fiu așa grosier în clasificare doar pentru că o văd rar. E și asta ceva de păstrat. Toate parcurile alea din Stockholm spre care plec ziua și ajung pe întuneric ca ultimul caraghios și se văd luminițe departe și sunt doar eu și o rățușcă. Mac mac.

Ajungem la nimicul meu preferat. E, bineînțeles, în Turku, Finlanda. Vreți să-l vedeți?

DSCF4848

Probabil că, nu știu, 48.74% din asta e nostalgie pentru vremurile alea și probabil că și atunci o bună parte din poveste era magia asta de a fi departe de casă într-un ținut al vocalelor duble cu totul țipându-mi că nu mai suntem în Kansas.

Dar e ceva. La zece minute de locul care mi-era casă era chestia asta. Care nici nu se anunța, era un degradeu, în josul străzii dai de case, străzile se înfundă din ce în ce mai tare, apoi devin alei de pământ, apoi se termină … într-un nimic. E rece și sunt câteva păsări în zbor. Cineva își plimbă câinele, doi oameni aleargă.

Nu știu dacă vă dați seama, poza nu-i prea face dreptate, dar în depărtare e o fâșie albastră. Și atunci te izbește că aia e marea. Felia ta de mare din capătul străzii. Dacă vrei, îți găsești drumul spre ea, sau până aproape de ea (e destul de mlăștinos), pe niște poteci și niște scânduri și un bolovan și vezi nave plutind și te convingi.

Și cumva cred că chestiile astea pot coexista, supermarketul cu păduricea din spate, cartierul rezidențial terminat în felia de mare, dar, pardon de clișeu, trebuie să fii destul de nordic ca măcar să-ți pui problema că vrei asta. Sau, partea mea preferată din toată povestea, ca să pui o bancă acolo, la marginea nimicului, cu fața spre el.

Noapte bună!

Bucharest Metro Challenge #3

Citeam în numărul aniversar din Decât o Revistă despre Bucharest Metro Challenge.

Conceptul de tube challenge e simplu: trebuie să treci pe la toate stațiile de metrou ale unui oraș cât mai repede. O stație se consideră bifată dacă ești într-un tren care oprește acolo, dacă te urci acolo sau dacă ai coborât acolo. Pe parcursul challenge-ului poți folosi și alte forme de transport pentru a ajunge între stații, dar nu taxiuri (poate ai mers până la capăt pe o magistrală și vrei să te întorci cu autobuzul).

Sună distractiv. Ca mod inedit de a vedea cât mai mult dintr-un oraș în câteva ore („câteva” e un termen relativ – pentru Londra, se pare că recordul e undeva la 17 ore). Pentru că metroul poate fi un obiectiv în sine – mai observi un detaliu prin vagoane, prin stații, mai vezi ce vagoane sunt pe fiecare linii, ajungi în părți în care n-ai fi ajuns niciodată. Într-o exprimare  un pic pretențioasă, e un mod bun de a invita un pic de serendipity în viața ta (avem un cuvânt bun pentru asta în română?). Într-o exprimare simplă, e o plimbare simpatică, mai lungă și mai specială decât chestia dintr-un parc. Alegeți voi ce extremă vă place.

Ideea e că mi-a plăcut conceptul. Genul ăla de chestie simplă și un pic out there cu care ori știi pe loc că te împaci, ori o să ți se pară o prostie pe vecie.

Primii deținători ai recordului pentru București au fost englezul Craig Turp și fiul lui, Max, cei care au și scris despre asta în Decât o Revistă și care au introdus ideea de Metro Challenge în București. A se vedea și aici, un articol mai lung și mai „la cald” despre ziua când au stabilit recordul. Apoi, un an mai târziu, Cosmin Iftode, un fotograf bucureștean, le-a depășit recordul cu opt minute. Blogul lui a dispărut între timp, dar ne-a rămas un filmuleț:

Iar vineri, pe 10 iulie, a fost rândul meu și al lui Călin. (În mod normal, aici ar veni un link, dar prezența online a lui Călin e mult mai restrânsă ca a mea. În schimb, e foarte prezent în tot ce face în offline.)

După un „hai să facem asta” spus la repezeală la bere, ceva discuții despre traseu, niște cod scris pentru a închide orice discuție, câteva momente de scos calendarele, sincronizat ceasurile și stabilit o dată, iată-ne la depoul Pantelimon, pe 10 iulie, la 6:43. Ne suim în primul tren în timp ce eu murmur, pentru a suta oară, citatul ăla cu „Dimineața e minunată, păcat că e pusă într-un moment așa prost al zilei” și, continuând la fel de voios, încep să cârcotesc despre viteza cu care se preling trenurile pe Pantelimon – Republica și dincolo.

La Grigorescu, prima mică panică, o luăm pe scări pentru a schimba, după care realizăm că trebuia să stăm pe loc. Mai bălmăjesc ceva despre virtuțiletreziriilacincijumatevinerea, dar, la drept vorbind, sunt destul de neintuitiv așezate peroanele acolo. N-am pierdut nimic, mai stăm poate un minut-două și ne vine metroul. Continuăm spre o autostradă, apoi rămânem în tren la Saligny și ne întoarcem până hăt departe lângă cealaltă autostradă.

Discuții despre Pessoa, iepure flamand, „How to Make Friends and Influence People”, „Orașele invizibile” (note to self: citește-o citește-o citește-o), brânză moale portugheză și după-amiaza perfectă când am găsit-o (era un pic de arșiță totuși, dar și multă căldură umană în orașul ăla), retrospective agile (I should get out more) și mindfulness. Mă pot obișnui cu senzația asta, magistrala 3 ca o cafenea în care ești și în mișcare. Și bag seamă că vorbesc mult despre multe lucruri când sunt nedormit, nemâncat și deshidratat. Parcă la cei mai mulți oameni e invers.

Când ne apropiem de centru, vagonul începe să se umple. Oameni mergând spre muncă, îmi închipui, și sentimentul de a fi parte dintr-o societate secretă pentru care călătoria asta înseamnă altceva. E dubios să citești din cartea cuiva de lângă, dacă ești suficient de departe cât să nu deranjezi? E dubios că dacă cineva citește o carte de la Bookster îi vezi numele doar pentru că are ultima copertă îndreptată spre tine?

07:46 la Preciziei, ne petrecem în jur de 10 secunde pe peron, schimbând trenul. Totul a mers șnur azi, vorba lui Călin, probabil o să plătim norocul din ziua asta cu ani întregi de metrouri întârziate. Înapoi la Eroilor, unde mi-e în continuare foarte dimineață de vreme ce aproape mă urc în trenul de Preciziei în locul celui de Dristor, salvat de un ecran din stație și de faptul că măcar unul din noi e lucid.

Pe drumul spre Bucureștii Noi, contrastul e izbitor: trei stații în paragină și cele două deschise acum câțiva ani, mai colorate și mai luminoase. Vagonul vechi mă duce într-o nostalgie ciudată și, cu siguranță, temporară: vagoanele obișnuiau să aibă un miros al lor, un pic înecăcios, cele de azi sunt perfect neutre. Remarci în trecere despre cum am văzut cam jumătate din stații și n-a fost aproape nimic interesant, ca arhitectură. În vagon, graffitti-uri pe care nu le vezi zilnic, cu lesbienele feministe rulz.

Photo1398 Photo1400

La Bazilescu nici nu schimbăm și plecăm înapoi după câteva minute. Poate ar trebui să jucăm la loto. Gara de Nord e singura parte unde mai depindem și de picioarele noastre, pentru că (știați?) tunelul e lung și nu poți schimba magistrala fără să ieși și să intri la lor. Dristor, Pipera și un pic de nostalgie pentru zilele când veneam la birou ca o sardină aici în fiecare zi.

Apoi lungul drum de la nord la sud, spre Berceni și spre momentul ăla în care iese metroul la suprafață, la care visam (intermitent) de vreo 10 ani. E la limită, n-o să zdrobim recordul, dar pare că o să-l depășim cu câteva minute. După Unirii, devine și mai clar că suntem în grafic și n-ar trebui să avem griji.

Dar viața găsește o soluție: la Berceni se aude vocea suavă a conductorului care spune „Stimați călători, trenul circulă până la stația Dimitrie Leonida”. Panică. Atât de aproape, dar atât de departe. Asta e, măcar o să ieșim la suprafață la Berceni, învinși de destin, și o să fie o metaforă despre lumina de la capătul tunelului și despre cum în zorii unei noi zile o iei de la capăt și faci mai bine și chestii. Cică totuși vine un Berceni, în trei minute. Stăm ca pe ghimpi pe peron, rugându-l să vină mai repede, timp în care ne auzim și primul „n-aveți voie să faceți poze” pe ziua asta. Berceniul vine, o ia din loc, îl încurajez ca și cum ar fi o persoană care aleargă, „hai, hai, mai repede, încă puțin”, ne oprim dramatic câteva secunde înainte să ieșim la lumină, apoi un gard, blocuri și și … Berceni. Se deschid ușile, unde e cronometrul, oprește-l, batem palma și ni se instalează niște rânjete stupide pe față.

Photo1412

03:18:15.68. Am reușit. Recordul vechi e bătut cu aproape două minute.

Photo1440

Savurăm momentul făcând vreo doi pași afară, unde ne întâmpină un trotuar surprinzător de lat care dispare după vreo 100 de metri, o centrală termică, un cer înnorat care începe să dea drumul ploii, metrouri în câmp după gard și un mare nimic într-o parte și alta. Peisajul e un pic postapocaliptic, dar are frumusețea lui.

Photo1417

Photo1420

Nu ne mai rămâne decât să ne suim în metrou și să ne întoarcem, mulțumiți și încă zâmbind. Un metrou cu ploaie pe geamuri, scăldat în lumină, mergând printre blocuri. Un pic diferit față de experiența obișnuită. E distractiv să fii turist la tine-n oraș.

Voie bună!

Oameni din Lisabona

Am stabilit demult că n-o să revin a doua oară după ce am scris despre un loc. Și oricum a ieșit destul de bine prima oară când am povestit de Lisabona. Dar parcă e ceva în aer acolo, acel gen de ceva pe care n-o să-l exprimi niciodată cu cuvinte, decât pe ocolite, aproximând, și atunci simți nevoia să scrii cât mai mult ca să-i prinzi cât mai multe fațete. În loc de o cronică de călătorie, azi vreau să vorbesc despre câțiva oameni de acolo, pentru că ăsta e unul din aspectele cele mai importante: e un loc cald și uman.

De pildă Yuri, ghidul ruso-portughez al unui tur pietonal de care am dat, întâmplător, pe stradă. Omul care descria cu pasiune detalii și momente de tensiune din istoria locului, omul care știa scurtături („luați-o pe aici și e un lift spre castel”), simboluri (după cutremurul din 1775, zona de lângă râu a fost reconstruită complet, iar străzile o împărțeau în parcele de ~1775 de metri pătrați), omul care a spus povestea revoluției garoafelor și a cântat „Imagine” la sfârșit. Un om care trăiește și se lasă trăit de loc.
(În general, în turul ăsta s-a vorbit mult de simbolistică și subtilități, ceea ce mi-a apropiat și mai mult țara asta unde oamenii țin la ideea de simbol)

Miguel Januário, street artist-ul (cum se spune asta în română? „artistul stradal”? „băiatul care desenează pe pereți”?) care a avut o serie de desene într-o parcare de supermarket inspirate, pe undeva, de „Orașele invizibile” ale lui Calvino (note to self: citește cartea, doar ai auzit ceva chestii bune despre ea de-a lungul timpului). Sunt imagini în care peisaje din oraș se împletesc cu fețe de trecători și cu versuri din cântece fado. E despre modul în care orașul ne influențează, poate chiar ne schimbă și despre modul în care noi îl suntem și îi scriem povestea. Una din temele care, v-ați prins până acum, mă preocupă destul de mult.

20150509_180550

DSCF6216

Zilele astea, îl găsiți sub numele de maismenos, ocupându-se de temele sociale obișnuite: lumea noastră înfofolită în reclame, banii ca singur mod de a măsura valoarea lucrurilor, FMI, împrumuturile, violența poliției. Merită aruncat un ochi peste pagina lui.

Fernando Pessoa, care în „Cartea neliniștirii”, din când în când, forțează gramatica dincolo de regulile ei dar totuși într-un mod natural, încât te întrebi „de ce n-am avea voie, de fapt, să facem asta?” și mă împinge și pe mine să spun „noi îl suntem”. (Dar să revenim la lisabonezi vii – cartea asta va avea și ea parte de cuvinte din partea mea, e prea lungă și prea adevărată ca să nu, dar altădată)

Tipa franceză care ne-a dus în turul de street art și al cărei nume l-am uitat. Care vorbea o engleză bună pentru o persoană preocupată de calitatea englezei ei (ca de obicei, ăia care nu sunt preocupați sunt și cei mai praf) și ne-a dus prin toate locurile ascunse în sensul … invers al cuvântului: street art în mall-uri, street art în parcări. Am plecat și cu un sac de referințe din care vi l-am pasat pe Miguel Januário și, atenție, vi-l mai pasez pe Bordalo II. Ea asta face: turul ăsta ghidat și mai are un ONG pentru street art, care reunește artiști locali, promovează și alte cele. „- Și cum te-ai mutat aici? – Am venit în vacanță și mi-a plăcut. Atunci am decis să mă mut. Și toți prietenii mei de pe aici au venit la fel.”

Oamenii de la Mouradia, un ONG-asociație culturală de cartier. Cartierul se numește Mouraria și e celebru ca loc de naștere al fado-ului. La Mouradia am fost la un concert de fado în aer liber unde cântau nu staruri (inter)naționale, ci oameni din cartier. Stăteam pe jos pe o scară care era tehnic o stradă, un pic ghemuit printre alți oameni cu pahare de bere și farfurii cu scoici, la ora de dinaintea apusului când soarele te găsește cu culorile lui chiar și dacă ești într-o mică curte, între pereți.

Oamenii de la pensiunea Bons Dias, pentru lucrul făcut cu grijă și drag și pentru o experiență plină de contraste – cel mai bun tip de experiență. O cameră de 1-2 stele și serviciu de 5. Băi pe hol, dar impecabile. Cameră cu miros de naftalină și tavan gen mansardă de care mă mir că nu m-am dat cu capul (eu mă dau cu capul de toate lucrurile), dar un pic de apă și dulciuri incluse. Și mapa cu hârtie, plic și sigla hotelului pe care tinzi s-o găsești doar în locuri mai fițoase. Recepția era biroul unui tip cu trei mașini de spălat și un televizor vechi în spate. Casa de marcat era unicul sertar al acestui birou. Când a fost vorba să-mi las bagajul în ziua plecării, au găsit o cameră dezordonată în care să-l pună (și au insistat să-mi mai dea puțină apă, ceva, la plecare, când eu mă grăbeam un pic). Zâmbete și întrebări de „mai pot face ceva pentru tine?” zilnic. Cumva, venind direct de la cinci stele, se vedea diferența între ospitalitatea de școală de turism și ospitalitatea aia adevărată, simplă și directă.
(Acest paragraf nu este un argument pentru pensiuni și împotriva hotelurilor de cinci stele mereu. Am avut noroc de-un loc drăguț, contextele și ce-ți dorești de la o excursie variază șamd.)

Sunt oameni frumoși pe-acolo.

Noapte bună!

Orașul și muzica

E a doua însemnare despre Haloo Helsinki! în mai puțin de un an. Ar putea fi un semn că îmi plac.

Data trecută vorbeam puțin despre cum îmi plac melodic și emoțional și propuneam spre ascultare „Rakkaus”, de unde aflăm că dragostea e lipsită de tact…

Un album și multe reascultări mai târziu, vreau să remarc o chestie specială la ei: ei sunt cu adevărat o trupă din Helsinki. În sensul că orașul e parte din povestea lor și e folosit din plin.


(versuri)

În loc să spună „castelul tău de cărți se prăbușește”, spun „Linnanmäki arde”. Noaptea cade peste piața Tallinna. Când amintirile nu te lasă să mergi mai departe, asta e ca bulboanele din râul Vantaa opunându-se cursului apei (și tot de acolo, unul din cele mai faine versuri, „Tahdon tässä elämässä enemmän kuin elää” – „aș vrea în viața asta să fac mai mult decât să trăiesc”). Când e caniculă afară, cauți o consolare în umbrele din Espa. Orașul este, pardon my French, parte din vocabularul liric al formației.

E ceva de spus aici despre valoarea inside jokes. Nu cumva îți scapă cam mult din idee dacă ea se învârte în jurul unor lucruri pe care n-o să le înțelegi dacă nu ești și tu helsinkian? Poate, dar oamenii de pe lyricstranslate, binecuvântată fie-le tastatura, îți mai lasă în general câte o notă de subsol și mai departe te descurci și tu. Asta pe de o parte.

Pe de alta, atunci când în sfârșit ești acolo, ai căștile în urechi și la versul ăla cu soarele strălucind pe scările bisericii, te uiți pe geam spre biserică, sentimentul e fantastic…

(versuri)

Și duce la o legătură mai personală, mai intimă cu orașul. A cântărețului și apoi a ta. (Coincidență sau nu, genul de legătură pe care mi-e greu s-o am cu Bucureștiul după 25 de ani și ceva mai ușor cu Helsinki unde mi-am petrecut o săptămână din viață sau cu Stockholm unde mi-am petrecut poate două…)

Noapte bună!

Lista tuturor felurilor în care sunt finlandez

Fragmente din „Ghidul xenofobului: finlandezii” de Tarja Moles.

Astea sunt doar părțile la care mă simțeam finlandez. Sunt și lucruri în care mă regăsesc mai puțin, cum ar fi chestia cu punctualitatea sau poate sisu.

The Finns are very self-critical and spend a good deal of time gazing at their navels, both individually and as a nation. […] Their obsession is summed up in this tall story:

A Frenchman, a German and a Finn were in Africa and came across an elephant. The Frenchman looked at the creature and straightaway started thinking about the variety of culinary delights he could cook from it. The German pondered the animal’s potential as a vehicle on the savannah and how its performance compared to that of his Jeep. The Finn’s immediate thought was: ‘I wonder what the elephant thinks of me?’

*

The Finnish economy with words has also been noted in the foreign media. Former Formula 1 world champion Mika Häkkinen became famous for his monosyllabic answers to lengthy questions posed by international journalists. At least the journalists got an answer from him; not all Finnish drivers are so verbose.

*

Many nations claim to be melancholy. There is something beautiful about it when it implies soulfulness. But Finnish melancholy is something quite different. It can be so extreme that other nations might classify it as depression, citing Finland’s high ranking in the Western world’s suicide statistics as proof.

Naturally, it is easier to get depressed in winter when the sun hardly rises above the horizon. Long winters with their inevitable ice, snow and darkness have spawned Finnish poems such as:

A winter bridge frost
darkness,
as if the world
ends at the parapet

*

Finland does not have as many police officers as most countries since it is the people’s own consciences that do most of the policing. Parents don’t slap their children because the State would prosecute them. Shoppers don’t taste the grapes in the supermarket before buying them because it would be considered theft of the most serious kind. Pedestrians don’t cross an empty street if the red man is showing – not even if it’s 3 am on a winter’s morning, -20 C, and there is no car, let alone another soul, in sight.

*

Take Pekka as an example. His business is going well and the future looks promising. He owns a lovely house and has a beautiful wife and well-behaved children. You pay an innocent compliment and congratulate him on how well he has done for himself. Pekka quickly starts finding fault: the business is not really doing that well and he is very lucky to have survived the recession; the house is just a kit house and wasn’t actually built by him; his children are bound to stop behaving well once they reach their teens […] The Finns’ instinct is to think that good things cannot come easily and that, if and when they do, they cannot last […] Their strong sense of humility dictates that you must neither brag about your accomplishments neither celebrate them.

*

Finnish honesty is about meaning every word that comes out of your mouth. This is why you have to give the Finns time to think through what it is exactly they want to say. Honesty is also responsible for their bluntness

*

Finns have never been slaves to fashion trends – practicality and comfort always outweigh any aesthetic considerations. For instance, in winter the need to wear multiple layers of clothes makes you resemble the Michelin man.

*

The Finns don’t see the point of small talk. Why say anything if there is nothing worthwhile to say?

*

Not asking your work colleague ‘How’re you?’ isn’t impolite. It’s being respectful of his or her privacy. After all, no-one likes a busybody. Not offering to help or give unsolicited advice is not rude, but an indication you don’t wish to interfere in other people’s affairs. However, if you ever do ask for help, people will take it seriously and make your problem theirs. They won’t rest until the matter is resolved and you have been helped so much that you wish you hadn’t asked.

*

The Finns embrace eccentricity whole-heartedly. This may sound like a contradiction in terms considering the importance they place on not standing out in a crowd. However, when the entire nation is eccentric, it’s easy to conform.

*

Finnish humour is witty, dry, sardonic, cheeky and self-deprecating. They love situational comedy and wordplay. Except for jokes about the Swedes.

*

Finnish children grow up with the Moomins’ profound wisdom. It encourages them to be aware that you only live once, it advocates going back to nature and it warns that owning things only leads to worries, and suitcases you have to carry around with you. It also gives advice on how to distinguish between good and bad people: ‘people who eat pancakes with jam can’t be altogether too dangerous’.

*

Perhaps the most notable Finnish film director, Aki Kaurismäki, is particularly skilled in portraying these Finnish qualities. His stories focus on inarticulate, alienated and unglamourous characters in gloomy locations who stare into space for long periods of time.

*

They share an aversion to whinging with the Aussies, but not their social ease with strangers. They envy the Mediterranean people their climate, but do not care for their flamboyant show of emotion.

Voie bună!

Lisboa canta

Lisabona e orașul care îți înmoaie gleznele și o parte din inimă.

DSCF3756

E un oraș construit pe șapte dealuri (e vreodată alt număr? a auzit cineva de un oraș pe șase sau pe opt dealuri?), în care mereu mergi la deal sau la vale. Întors la București, a doua zi, pe Lipscani, nu-mi venea să cred cât de plat era totul; eram într-o Olandă netedă și plictisitoare (nu că mi-ar displace, de principiu, Olanda cea adevărată). Asta imprimă un farmec, cartiere de case mici cocoțate pe deal, pitite în toate pozițiile posibile, străzi care niciodată nu merg drept, scări-străzi și multe locuri de unde poți să fii deasupra și să-ți clătești ochii cu tot orașul (și aici îmi place și cuvântul pentru asta – mirador, cum ar veni un loc unde poți să arunci cu privirea).

DSCF4064

Relieful e vălurit, valuri poți vedea în apă, tilda de pe ‘ã’ e ca un val. M-aș putea gândi și la aripile unei păsări, cu siguranță e o tendință. E un loc vălurit, te saltă, te duce sus și jos. După un pahar de vin roșu, ce vin bun!, te bălăngăni și tu pe ritm de valuri, te așezi pe o bordură între două baruri în care se cântă pe viu și te lași dus de zgâlțâiala ritmică a lumii.

Sunt multe locuri deschise, piațete, trei bănci într-un colț, o parcare cu peisaj, un parc cu bănci făcute pentru tolănit. Un bulevard cu palmieri și măsuțe despre care Pessoa spunea că e cea mai faină arteră a urbei (note to self: pune mâna pe niște Pessoa urgent). Locuri în care poți zăbovi, locuri spre care poți coborî în fugă de pe deal ca un copil în parc, locuri unde timpul are răbdare și soarele e blând (pentru un filo-nordic pricinos ca mine, aș zice că unele zile au fost prea calde, dar tot le preferam pozelor cu zăpadă de acasă).

Oameni care își duc viața încet și senin. În cinci zile n-am intrat într-un supermarket, nici nu eram prea sigur unde le-aș găsi. Doar buticuri pe dealuri, care nu primesc carduri și nu dau bonuri, suspendate în trecut 20 de ani ca-n formol. Și un televizor vechi pe care Rio Ave joacă cu Steaua pe Arena Nacional do Bucareste și vânzătorul se declară sătul de fotbal (probabil – nu vorbesc portugheză. Dar, vorba cuiva, ‘bem’ înseamnă ‘bine’, totul e-n ordine).

Și seara străzile somnoroase cu graffiti-uri și prăvălii o iau razna, se cântă din două-n două baruri, cumperi niște pizza în stil american de la doi italieni (the irony is strong with these guys), te bălăngăni din stradă-n stradă, toată lumea își ia vinul și berea și merge afară, e un zumzet continuu. Partea mai proastă e când tu încerci să dormi deasupra zumzetului, dar e doable. Mai puțin sâmbătă. Sâmbătă n-o să dormi. Ghinion.

Apa aia mare nu e oceanul, deși poate păcăli pe mulți. Tehnic, e râul Tejo cu puțin înainte de vărsare, foarte foarte lat (bate lejer Neva – ultima mea experiență asemănătoare). Are niște lucruri, miroase a sare și are pescăruși, un fel de faleză cu chioșcuri de înghețată intitulate „Happiness station”, sunt valuri și lumini se oglindesc frumos noaptea. Dar nisip? Aparent, trebuie să ieși din oraș, iei un tren 15 minute și vei da și de niște plaje într-un sat de pescari, într-o puțin altă lume. Aparent. N-am ajuns, nu s-a potrivit. Data viitoare. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.

DSCF4153

Și tramvaiele vechi, cu un singur vagon, din lemn, cu semnul vechi de ani și ani anunțând capacitatea. (Cu aparatele de taxat moderne ca-n RATB de asemenea – deh, e o chestie turistică, n-a zis nimeni că nu-și permit tramvaie mai noi). Cu bancheta stil canapea și geamul pe care îl ridici cu mâna ca să faci un pic de curent. Pro tip: dacă vrei să ai în continuare un număr par de mâini, ridică-l până la capăt și asigură-te că e fixat. Eu încă am două, dar am avut noroc.

Am terminat cu inefabilul, mai punctez câteva locuri și închei.

Cabo da Roca – cel mai vestic punct al Europei, o stâncă sub care Atlanticul se lovește tare de continentul nostru și pustietatea te învăluie lângă micul birou turistic și lângă far, singurele clădiri de aici. Peisaje, valoare simbolică și … un loc care îți dă o idee despre micimea noastră I guess, cu oceanul din față și oceanul de deasupra. Mereu util. Asta trebuie plănuită bine, implică un tren și un autobuz și ar dura cam două ore din Lisabona dacă merge totul ceas – deși distanța nu e mare, dar dealuri, meandre, autobuzul o să vină pe un sens și o să întoarcă pe celălalt și tu vei deveni ușor exasperat de țara asta în care nu există o singură linie dreaptă. Eu am ajuns noaptea și încă nu o noapte prea senină. Aș spune că e recomandabil să ajungi ziua…

Muzeul fado-ului. Fado e un stil de muzică tipic portughez și în special lisabonez, cu o voce și o chitară vărsându-și sufletul pe masă într-o cârciumioară. Conceptul central aici este saudade – un fel de dor, cu diferențe de nuanță care ne permit și nouă și lor să spunem că ambele concepte sunt intraductibile. Nuanțe pe care, dacă mi-e permis, nu o să încerc să le descâlcesc aici. Mi-a plăcut legătura cu navigația pe care o sugerează muzeul undeva, ideea că persoana dragă ție e pe mare luni la rând și nu știi dacă se mai întoarce, probabil asta poate explica cum s-a ajuns la o idee de dor mai profundă, mai apăsătoare, mai vie și mai ușor de împărtășit de alții (fado is a public performance, after all). E un lucru sfâșietor de frumos, vesel în tristețea lui – dar câte nu-s? Și în muzeul ăsta e multă muzică, deși nu pare la început.

Pavilionul cunoașterii – un laborator de fizică de liceu enorm. Un loc în care nu doar că ai voie, dar trebuie să atingi exponatele, și alături ai planșe care îți explică. Despre vibrații în corzi, despre iluzii optice, despre gravitație. Aici am cântat la o harpă fără corzi.DSCF4087

S-ar putea să se observe că sunt complet topit după Lisabona. E o lume în sine. Nu e cel mai frumos oraș din lume, titlul ăsta e luat, dar ne putem gândi la o comparație cu Barcelona. Și nu cred că e mai frumoasă Lisabona la modul obiectiv, dar sentimental, pentru mine, este. Nu știu cât sens are asta.

Dar așa e.

DSCF3888

Voie bună!

nord

Da,
în sud poate să te bată o briză și să-ți susure un val
să treci pe străzi de piatră printre clădiri ireal de portocalii
înțeleg asta, firește, nu-s stană de piatră
(cu ghețar deasupra)…

Dar o dată și o dată tot te saturi de astea
și vrei un altceva
ceva mai ciudat care să te facă să te simți mai mic, mai acolo, mai încolăcit în mijlocul lumii,un mănunchi de molecule între atâtea mănunchiuri
ca atunci când plouă năprasnic, când te lovește în față aerul rece, când îți zboară o săgeată din arc.

Nordul nu e ceva geografic,
inserați aici un clișeu cu stări de spirit.
(Deși da, îmi curg prin fața ochilor imagini cu soarele de la miezul nopții și mă apucă un fernweh…)
Dă-mi un loc cu suficienți copaci, șosele pe deasupra șoselelor, biciclete
și oamenii să fie cât de cât ardeleni în fire.
Da, ca să ne lămurim din prima: nordul înseamnă frig.
Îți pui haine și ți se mai mișcă sângele. Ieși pe plus.
Tutuitul este ceva nordic.
La fel, semnul de „atenție, trec căprioare”.
Murele și soarele strecurându-se printre copaci, stâncile spălate de ape. Imnurile care anunță hotărâte „vom muri pentru stâncile noastre spălate de ape”. Nu pentru simboluri, nu pentru abstracțiuni, și aproape fără să pomenească numele țării.
Un lac și-o casă de lemn
O plajă mică, de 5 pe 5, cu leagăne unde poți să te bălăngăni în fața mării și să fii o metaforă excelentă pentru bălăngănitul din mintea / inima ta.

Nordul e acel loc din noi unde lucrurile simple încă sunt simple, unde tăcerea înseamnă că asculți și unde frigul nu înseamnă răceală.

Cel puțin așa mă încăpățânez să cred.

IMG_2022

Călătorului îi șade bine cu drumul

Vara trecută mi-am petrecut destul de mult timp în trenuri, autocare, camioane și alte mijloace de transport. Starea care a dat naștere acestei însemnări a apărut când mă uitam pe un geam de tren, transpirat și simțindu-mă ca un idiot, către un șir aproape nesfârșit de dealuri, undeva între Ardeal și Moldova. E greu de identificat și de reprodus exact și oricum starea s-a risipit de mult, dar urme ale ei rămân în mine, pentru că asta suntem: mici colecții de urme de stări.

Îmi plac primele versuri din „Under the bridge”. Orașul nu e ca oamenii, el nu te judecă și nu îți impune, doar e acolo pentru tine, gata să te surprindă, gata să-ți ofere lucruri noi. Orașul e un concept ciudat, compus din interacțiunile și deciziile a mii de oameni, dar se ridică peste gândirea măruntă a miilor de decizii și formează o imagine unitară. Preferabil un oraș necunoscut, în care toate semnele sunt într-o limbă ciudată și care refuză pe cât poate liniile drepte și alte idei fixe. (Aici îmi amintesc de un bloc din Stockholm, care avea două parteruri, pentru că era lângă un pod. Unul pe la etajul 4, lângă pod, și unul la adevăratul parter, pe strada perpendiculară pe pod. E doar un exemplu.)

Oamenii sunt absolut odioși. Toți oamenii pe care îi știu m-au dezamăgit sau mă vor dezamăgi la un moment dat și nici măcar nu e vina lor. Până la urmă, noi, oamenii, nu suntem deosebit de buni la nimic. Îmi imaginez că suntem un fel de furnici ale galaxiei. Sunt momente când de la oameni te aștepți să fie lângă tine când ți-e greu și nu sunt (dar de unde să ghicească că ți-e greu? Telepatia nu există. Boule!), când te întrebi dacă pur și simplu au uitat de faptul că exiști (deși la fel de bine ai putea să dai tu un semn; poate sunt ocupați, și tu mai ești). Uneori îți consumi energia și timpul și metaforele și rezerva strategică de trimiteri la cărți și cântece și stand-up showuri și îți deschizi sufletul și te aștepți să însemne ceva și să fie reciproc. Uneori nu e. Oamenii au prostul obicei de a nu face lucrul pe care te bazai că îl vor face tocmai când sperai mai mult să-l facă. E OK, soluția e și personală, aștepți mai puține lucruri și comunici mai bine, dar mi-ar plăcea să cred că există acea stare unde două persoane nu au nevoie să vorbească foarte mult ca să se înțeleagă – pentru că tot ce s-ar fi putut spune e deja de la sine înțeles. Proverbiala „aceeași lungime de undă”. Și cu cât sunt mai aproape de asta cu cineva, cu atât e mai frustrant că nu sunt chiar acolo, deși probabil nu poți fi niciodată chiar acolo. Și apoi mai sunt persoanele cu care cred că sunt aproape acolo … dar nu, m-am păcălit. Iarăși.

Oamenii sunt absolut odioși.

Uneori mă simt de parcă viața mea e o birocrație odioasă, un păienjeniș de reguli absurde și idei fixe. (Pe cât de ridicolă este cosmologia lui Lorin Fortuna, ce îmi place la nebunie la el e că universul e o birocrație: în locul unui creator atotputernic și atoateștiitor ai subcomitete ale unor subcomitete și le trimiți petiții cum că balaurienii te atacă civilizațional și ei nu te bagă în seamă) Sigur, o bună parte din asta e faptul de a locui cu părinți încăpățânați la o vârstă întrucâtva avansată. Dar ce faci când oamenii cu care te plimbi nu vor să fie atinși de o singură picătură de ploaie, de parcă asta îi va distruge? Când ziua ta este punctată de o mie de înjurături la adresa zăpezii auzite în fundal (sau pe Facebook, noua platformă favorită a celor care înjură apa căzută din cer?) Când vrei să o iei pe un drum și ceilalți nu vor pentru că e noroi și își vor distruge prețioasa încălțăminte? Când tot felul de oameni au idei despre când ar trebui să te culci și ce ar trebui să mănânci și ți le spun neîntrebat? Când ești în sfârșit în orașul cu semne într-o limbă ciudată dar nu poți face nimic pentru că colegii tăi de drum nu vor să iasă afară în ploaie și stai, uitându-te pe geam la oraș, fiind aproape de el dar complet separat, aproape dar separat de realitate, așa cum ne place să ne petrecem viețile în micul nostru iad birocratic? (Vorba lui Louis CK, e ca și cum oamenii vin de pe altă planetă. Din toată gama de temperaturi din lume, nouă ne place un interval de vreo trei grade și atunci ne construim structuri din beton cu unghiuri drepte ca să putem să stăm în ele și să fixăm temperatura să fie exact la jumătatea intervalului de trei grade. Șamd. Google it.)

Atunci îți bagi picioarele, te desprinzi te grup și mergi singur în orașul ciudat, cu un ghiozdan subțirel în spate. E un sentiment foarte plăcut să știi că tot ce îți trebuie a intrat acolo, că asta e toată viața ta într-un sac, și că stivele de obiecte care zac prin casa ta sunt doar bonusuri inutile. Și tu cu ghiozdanul tău vă faceți loc prin oraș și zâmbiți (întotdeauna e bine când zâmbești fără să știi de ce), și uneori străinii răspund zâmbind și orașul te surprinde la fiecare colț de stradă. Ești acolo, ești în mijlocul lucrurilor, fără să le ceri ceva lucrurilor și fără să inventezi bariere între tine și ele. Asta e libertatea adevărată și orice altceva e o glumă proastă. Cum am ajuns să ne construim o lume de programe fixe și idei fixe și decenii de rutină, în care chestia asta e atât de greu de atins? (also, Regina Spektor: „And we’re going to these meetings but we’re not doing any meeting.”) Și cum o să ieșim din asta vreodată?

Uneori, oamenii par odioși. Uneori, viața pare o birocrație, din cauza oamenilor odioși. Vorba aia, we all just want to feel loved.

Nu?

Stockholm, cel mai frumos oraș din lume

Probabil că am spus asta față în față tuturor persoanelor care ar putea citi aici. Dar nu strică să rămână și-un izvor scris, unde mai pui că în conversații mi-au cam lipsit argumentele. Nici acum nu le am, probabil mi-au căzut pe jos pe undeva în stația de metrou Rådhuset și acolo au rămas. Deci va trebui să mă credeți pe baza unei uluieli iraționale și a câteva poze relativ concrete și raționale.

Mi se pare corect ca în topul orașelor să nu am locuri unde n-am fost. „Cel mai frumos mi se pare Parisul – l-am văzut pe Wikipedia”. Nu sună bine. Acum vreo jumătate de an, cel mai frumos oraș din lume era Sibiu. Între timp, s-au mai pus vreo 10 peste.

Stockholm e oarecum vizavi de Turku și e ușor de ajuns și, în funcție de cum îți potrivești călătoria, ieftin. Iei vaporul din oraș și 10 ore mai târziu ai ajuns. Cele 10 ore le dormi sau le bei, după gust. Vaporul este ceva mai înalt decât clădirea din care te îmbarci într-însul, deci găsești ceva de făcut.

Image

Ceasul trilingv îți spune ora în toate țările în care te-ar putea interesa

Din port, mai dai țșpe euro autobuzului care să te ducă în centru și apoi prima plimbare somnoroasă, pe la 7 dimineața, bălmăjind prin jurul autogării. Mi se părea ca la New York: trotuarele înguste, modul cum arătau clădirile, magazinele Seven-Eleven presărate din loc în loc și faptul că în capătul străzii era o clădire cu afișaje uriașe pe care curgeau știrile. Încheind un cerc, am ajuns și pe Drotninggatan (strada reginei), mare arteră pietonală, casă pentru vreo șapte H&M-uri și câteva sculpturi dubioase:

Image

Cum se vede, plouase. Asta nu-i oprea pe nenii de la salubritate să curețe strada cu furtunul cu apă. Whatever.

Pe stradă, multe locuri de parcare pentru biciclete și destule biciclete. Chioșcuri dispuse să-ți vândă, citez, pâine cu cârnat (și la calitatea cârnatului prin aceste părți ale lumii, pare ordinea corectă). Oameni calmi văzându-și de treabă, deși și aici ora de vârf e aglomerată, ca orice oră de vârf. Dar nu asta a fost uau.

Prima chestie uau, după care încă nu mi-am revenit, a fost când eram în metrou și el, metroul, a ieșit la suprafață și a luat-o pe un pod ca să treacă peste mare. Mind blown. Nu prea mă așteptam la asta și cred că m-am întors acasă cu zeci de poze cu metroul la suprafață, trecând pe lângă curțile verzi impecabile și peste vapoarele albe impecabile.

Image

Chestia uau numărul zero, pentru că a venit înainte de prima, a fost stația de metrou Rådhuset, unde, în loc să fie îmbrăcată în betoane, roca din jur a fost lăsată așa cum e. Efectul e absolut spectaculos: te simți de parcă ai coborî într-o peșteră … pe o scară rulantă interminabilă. În punctul ăsta, întrebarea era dacă din întâmplare am intrat din prima într-o stație fantastică sau doar toate stațiile sunt fantastice.

Se pare că asta e destul de sus în topul fantasticului dar nu singura. În general, orașul are o arhitectură făcută cu cap, ca să-ți mai și placă pe unde mergi, să nu aibă doar funcție utilitară locurile. Și orașul trăiește într-un compromis cu natura din jurul lui. Există cartiere care sunt mai mult pădure și, după ele, cartiere care sunt din nou blocuri, și iar pădure … zona centrală e ceva mic și o faci pe jos în câteva ore, dintr-un colț al hărții în celălalt și înapoi; pe de altă parte, orașul tinde să se întindă spre suburbii astfel încât granițele lui sunt o chestie difuză și greu de definit. Destul loc pentru case cu curte strecurate între blocuri și păduri, pentru piste de biciclete și pâlcuri de clădiri unde să-ți sortezi toate obiectele reciclabile după material și culoare. Destul loc să trăiești și să zâmbești.

Cartierul Hammarby Sjöstad, care își încălzește blocurile arzând gunoiul produs de aceste blocuri și își alimentează autobuzele arzând … deșeurile din canalizare, ca să fiu diplomat. Și unde numărul de locuri de parcare este intenționat ținut mult sub numărul locuitorilor. (Șoferi bucureșteni, puteți începe să scuipați la monitor acum). Slussen, un loc în care câteva mari bulevarde, o linie de metrou și una de tren trec unele pe deasupra celorlalte, cu o ecluză dedesubt. Între timp, traficul a fost cu succes deviat prin alte părți și nu mai e nevoie să se întâlnească atâtea drumuri. Totuși, unii vor să-l păstreze. Pentru că e frumos, pentru că e un exemplu de ce pot să facă oamenii când vor să rezolve o problemă. Când ați întâlnit ultima oară o intersecție cu valoare estetică?

Mai apoi, ar fi Drottningholm (insula reginei sau ceva pe-acolo. Regina are multe chestii), palatul-reședință al regilor Suediei, cu grădinile aferente. Spectaculoase, mari, verzi, pline de fântâni, sculpturi, rânduri de copaci și dealuri cu poteci noroioase, după cum am descoperit pe propria piele. Îmi amintea de Versailles. Bineînțeles, nu am fost niciodată la Versailles. Locul ăsta e de-a binelea la marginea orașului, dar iei un metrou și un autobuz și tot ajungi. Aici găsești și un mic râu și pajiști unde umblă vacile reginei și oile reginei și câte-o ciupercă de-a reginei pe un copac. E un loc bun ca să te plimbi câteva ore … sau vieți. Cu puțin noroc, s-ar putea ca în headerul de deasupra însemnării ăsteia să vedeți multe păsări pe multă iarbă. De-acolo sunt.

Image

Cealaltă chestie mare, pe lângă urbanismo-arhitectura prietenoasă cu natura/omul, ar fi relația orașului cu apa. Și așa revenim la ce-a făcut metroul. Aparent, există zeci de poduri pe unde metroul poate face asta și, ca locuitor, poți ajunge să ai topuri cu podurile care-ți plac și alea care te plictisesc. Orașul e construit pe mai multe insule, de-o parte fiind Marea Nordului, de cealaltă destul de marele Lac Mälaren. Asta înseamnă că ai destule șanse să nu poți merge prea mulți metri fără să dai de apă. Și pe ea să vezi bărci, păsări și un cerc oglindit perfect, lângă să vezi căsuțe colorate vechi de câteva secole sau clădiri moderne impozante. Și un pod, dincolo de pod încă puțină apă și încă un pod, ca într-un fractal.

Image

Și e frumos.

Bonus pentru că poți să iei un vaporaș într-un tur pe canale și să-ți facă cu mâna oamenii ieșiți la jogging pe dealul-pădure-cartier-insulă alăturat.

Stockholm e un oraș unde poți să te plimbi pe străzile umede, să inspiri aerul răcoros și ocazional să simți ceva din partea unui soare altfel reticent și să fii fericit fără să știi de ce. Să simți că orașul e acolo pentru tine și îți dă toate lucrurile mărunte pe care le-ai vrea de la el. 

Image

Stockholm e cel mai frumos oraș din lume.

Voie bună!