Statement Partizan

Eu cred că Partizan este singura trupă care cântă despre realitatea românească așa cum este ea.
Despre cum valoarea unui om este dată de câte Mercedesuri are. Despre cum, dacă n-ai realizat nimic personal, te lauzi și tu cu copiii, cu ce apuci. Ocazional, despre Leontin Sălăjan ca un robot care salvează cartierele Bucureștiului de o invazie extraterestră. Ocazional, cu un solo de alarmă de mașină.
Nu e cu jale, nu se plânge nimeni ce apocaliptic e la noi. E cu veselie, cu hohote, cu energie, cu de toate. E doar un tablou al realității.
Și de-asta m-am bucurat să văd zilele astea pe Youtube un mini-documentar, intitulat (cam pompos?) „statement”, care ne introduce puțin în gândurile și procesul creativ al trupei.

Reverse culture shock

Pe 23 decembrie 2012 am ajuns, via Munchen, pe aeroportul Otopeni, ratând momentul din acea zi când aeroportul a fost învăluit în alertă teroristă și ajungând într-un loc cu 10 grade mai cald decât cel din care am plecat, exact opusul a ce s-a întâmplat în august. Deja în drumul de la aeroport acasă am văzut doi mitocani aruncând gunoi pe geamul mașinii.

Mai târziu, am vrut să mănânc o felie de pâine de secară cu mama, să mai vorbim de lucruri. O oră s-a sucit pe acolo, îndesând vase în frigider, sprintând în sufragerie de câte ori e o știre nouă șamd. Și am realizat că asta nu e specific doar vastelor noastre apartamente: la noi în țară e o mare agitație. Oamenii nu stau locului, fug de colo-colo, se grăbesc, când îți dau atenția lor, e rar pentru suficient timp ca să termini o propoziție mai lungă (ca asta). Revenind la o veche observație, dacă te duci în orice oră la Piața Unirii, lumea se grăbește undeva. Nu există promenadă de dragul ei. Nu există dispoziție pentru conversații mai lungi. Otopeni și Munchen sunt două aeroporturi care arată la fel, dar ce diferență de ambianță!

În avionul spre București, un nene n-a mai avut loc să-și pună bagajul în compartimentul de deasupra capetelor noastre. Și dă-i scandal. „Nu intră, mă, nu intră! Că și-au băgat toți valizele aici și nu intră!” (a se citi în crescendo) Prin alte părți, o persoană în această situație s-ar fi întors către cei de pe rândul ăla și i-ar fi întrebat dacă nu cumva pot să-și țină câteva genți sub scaun. Și ei ar fi zis da. S-ar fi schimbat cuvinte tare ciudate pentru pasagerii acelui avion, precum „fii drăguț”, „te rog”, „mulțumesc”. Imediat, tot avionul a început să dezbată, simultan, cine este de vină. Fiecare persoană avea câte o părere. Doamna de la geam din rândul 4, de pildă, spunea „Și eu obișnuiesc să am bagaj de cală mare, domne, dar nici chiar așa!”. Și mă gândesc că la noi adesea așa se întâmplă când apare o problemă: prioritatea este să găsești un vinovat și să-l informezi cât de mult te-a enervat. Rezolvarea problemei este ceva secundar și distant.

Întâmplător, ultimele câteva fraze sunt și o descriere bună a modului în care funcționează politica noastră.

Adăugați la asta faptul că autobuzele nu au un program sau absurditatea birocratică cruntă care te întâmpină în orice bancă. Uneori sunt mai indulgent, dar azi am fost la Bancpost.

Lucrurile astea nu vor neapărat să descalifice, să sugereze vreo inferioritate (deși, strict pentru mine, cam sugerează…). În fond, dacă în locul României pui Statele Unite o bună parte rămâne valabilă (de-asta prefer eu Canada). E vorba de diferențe culturale, de nord vs. sud și în general de nord vs. orice-alt-loc-de-pe-planetă. Dar când mă uit la calmul, organizarea, răbdarea și atenția oamenilor de acolo, și când mă uit la descrierea stereotipă a finlandezului pe care o puteți găsi pe orice site din apropierea dumneavoastră – tăcut, timid, gânditor, socially awkward, ia ce îi spui mai literal decât trebuie, prietenos când intri în vorbă dar tinde să nu intre în vorbă cu tine, nu face conversație doar de dragul conversației – nu pot să nu mă gândesc că m-am născut puțin finlandez. Și că oamenii care mi-au plăcut până acum în viața asta s-au născut și ei puțin finlandezi.

Într-un ținut în care cei mai mulți sunt foarte, foarte non-finlandezi.

Ghinion.

Voie bună!

Repede, repede, până nu trece

Cred că mi-am făcut un mic obicei (obiectiv, chiar?) din a posta chestii nervoase pe fond de răceală. Așadar, anunț oficial că am răcit, că duminică, în afară de meci (cronica vine mâine, dacă vă convine, dacă nu subînțelegeți o cronică vidă) n-am făcut nimic decât să dorm și să mă doară-n gât și că acum e mai bine. Dar încă nu mi-a trecut de tot, așa că aș vrea să mă enervez pe chestii.

Lucrul pe care îl propun eu aici spre revoltare și reflectare este ceea ce, pompos, aș numi „urbanism cu târnăcopu-n gură”, practică frecventă, populară spre trendy (eh, sper că doar exagerez, sper că n-o fi chiar așa) cu care am o ușoară senzație că ar fi de acord și oameni care mai citesc pe-aici, deci e rost de ceartă. Cu atât mai bine! Bag pretextul imbatabil: sunt răcit, nu știu ce spun.

Proba A. Sorin Oprescu va salva Bucureștiul: la autostrada spațială se vor alătura regulile galactice de funcționare aplicate cafenelelor de pe Lipscani: închidere la ora 23, hai 1 în weekend, să nu cânte muzica nici în surdină, mobilierul să fie alb, bej sau maro. Nici nu știu de ce să-mi amintesc mai devreme, de plimbarea de azi de pe strada Zarafi, unde mă visam în Anzi pe podețul în pantă ce atârnă deasupra străzii în curs de reparare (don’t get me wrong, e pitoresc, dar ar putea să mai termine lucrările alea  înainte să elaboreze regulamente) sau cea de astă-vară, pe la opt seara, când se întuneca pe celebra stradă Lipscani, oamenii începuseră să dispară și se simțea un iz de aurolac în aer. Iar acum, il edilo di tutti edili are ideea profund creață de a lăsa centrul vechi pustiu după unșpe seara, ca să mai iasă lumea la promenada nocturnă și între aurolaci și maidanezi, ce atâtea terase + 1 bețiv ocazional? Desigur, subsemnatul e un idealist incurabil: visez la ziua când se va considera de bun simț ca oamenii să fie pe stradă până la miezul nopții cel puțin și să existe și transport în comun și să dispară și restricțiile de genul. Plus că lumea (nu eu, serios, ora aia mă prinde în casă de prea mult timp) vine să bea târziu, că doar ce, să bea în timpul serviciului, ca oamenii de la fabricile Carlsberg? Plus aia cu mobilierul, din ciclul „cumpărați-vă alte scaune, că astea arată nașpa”. Comersantul are dreptul să se diferențieze prin ce vrea, iar dacă vrea să se diferențieze prin scaune roz, foarte bine, eu nu calc acolo. Poate nici alții. Să-l penalizeze piața liberă, tovarăși! Am zis! Pentru puncte bonus, adăugăm întrebarea: cu faptul că pe Șelari n-are loc pietonul să pietoneze de atâtea terase, ba pe stânga, ba pe dreapta, că de biciclist nu mai zicem ce face primăria? Hă? Suplimentăm cu faptul că nu știu de ce li se interzice locuitorilor să-și pună aer condiționat, dar dacă motivul e că „arată nașpa” … știți ce părere o să am.

Proba B. Metropotamii, altfel oameni simpatici, au vrut să ne spună ce ar schimba ei la pasajul Vilacrosse (cunoscut unora dintre voi drept „unde au narghilea, coae”). Printre altele, intenții bune, gen curățarea intrării (care e, totuși, întru totul în administrarea municipalității, nu?) și găsirea unei soluții la problema porumbeilor. Ăsta chiar e lucru mare. Dar și chestii care m-ar zgândări, de exemplu „renuntam la identitatile ostentative Valea Regilor + Optica”. Bun. E vorba de o siglă „Valea Regilor”, care stă la un nivel discutabil discernământului meu, și de un magazin de ochelari, care exagerează cu siglele: scrie de vreo 3 ori „optică”. Sigur, e ușor supărător, dar unde stă problema, în fapt? Legal, dacă se poate. Legal, oamenii își anunță identitatea în spațiul care le-a fost pus la dispoziție, fără a afișa expresii sau simboluri indecente și fără a leza demnitatea nimănui. A, „arată nașpa”? Probe insuficiente. Și cică „Croitorie femei” arată inestetic, adică nașpa. Am o bănuială că, legal, se poate să se roage frumos de ei să pună ceva mai drăguț în vitrină. Sau pot accepta faptul că acolo ființează un magazin care are de-a face cu hainele și că, corectați-mă dacă sunt beat, dar și pe vechiul Lipscani, centrul mamei high-life-ului micului Paris, se regăseau magazine de confecții, blănuri, rochii de mireasă etc. Să scoți așa ceva din centrul vechi ar fi o mică negare a autenticității și a parfumului altor chestii, care parcă ar fi o jumătate din atracție. Parcă aș zice că cealaltă jumătate erau paradaxurile, sigur, poate mai de bun gust decât Xerox – cafenea, dar cred că orașul și țara noastră ar avea mai multe de câștigat mizând pe paradox. Pe armonie, curățenie și imagine idilică n-avem cum, pentru că nu asta ne caracterizează. Am zis. So narghilea – confecții – alimentară. OK. Paradoxuri. S-ar putea mai bine, dar asta avem. Da, un alt mic scurt comentariu: autorul articolului mă tentează să folosesc figuri de stil care să-l trimită la Bamboo când perpetuează străvechiul clișeu al alimentarei inestetice. Bine că ești tu de marmură! Ok, a ieșit mai dur decât trebuia, sunt răcit. În esență, apreciez intenția și bună parte din soluții.

Proba C. PRO TV despre cum e interzis ca vânzătorii de pompe funebre să pună coșciuge și afișe într-un spațiu public. Enervantă aici e tot cruciada estetică dusă de reporter, care contrastează rău de tot cu principalele două motive pentru care e dată legea: să aibă inspectorii pentru ce să dea amenzi (e știut faptul că atunci când inspectorii merg într-un loc îți vor da amendă, indiferent de pretext) și din motivul foarte practic că astfel de semne pot încurca și, mai ales, sunt amplasate pe un spațiu pe care respectivul nu plătește chirie. Se mai menționează amendarea unui fast food care a pus mese pe stradă. Buba e că și să vrei și să fii dispus să plătești nu îți va aproba nimeni, fie și dacă trotuarul e destul de larg, nu ai voie să pui așa ceva decât dacă ești pe Lipscani sau în zonă. Întrebarea este, desigur, de ce? N-o fi orășelul nostru mai simpatic cu locuri pe stradă unde te poți opri să bei o cola, ca alte capitale cu care ne tot comparăm?

Morala pe care încearcă s-o facă această polologhie e că nu te poți da mare urbanist câtă vreme nu ai viziune și folosești ca instrumente de lucru obiecte contonde, gen briceagul, și amenințările șoptite în urechea cui strică peisajul. Și că și primăria, și privații, probabil și eu, dacă m-ati pune să fac pe urbanistul, cam recurg la asta. Și poate ar trebui să ne gândim că nu e foarte bine, pentru că la mijloc chiar pot fi niște oameni care încearcă să trăiască onest, nu să ia șpagă (ca inspectorii care le dau amenzi). Cum ar trebui făcut, de s-ar face ceva serios, ceea ce nu se va face? Păi, să existe un plan, băi, uite cum o să arate Bucureștiul peste 5 ani. Să ne convingă că e bun și să treacă la treabă. Asta însemnând că dacă planul cuprinde „fără magazine de optică în zona X” sau „scaunele de la terase să fie toate albe cu puncte roșii” să nu se aplice chestiile astea mai devreme de 2, 3, 100 de ani. Să existe un preaviz, suficient cât opticianul să-și găsească alt loc în care să activeze iar patronul de terasă să hotărască dacă le mai dă ăstora chirie sau emigrează, iar dacă le mai dă, să apuce să și cumpere mobilier după noile standarde. Și să nu se facă lucruri ad hoc, prin care se desființează categorii întregi de activități, pe criterii cretine necuantificabile gen „e nașpa”, cum a făcut nenea Băsescu când a pornit el epopeea împotriva chioșcarilor pe motiv că toți fac evaziune. Și ați văzut ce bine a dus-o urbanismul după el: înainte aveam oraș cu accente rurale dominat de gherete, acum avem un oraș cu accente rurale dominat de mall-uri.

Niște comparații exagerate, de final. Ideea cu „hai să schimbăm radical fața zonei X și să punem în loc ceva care nu arată așa nașpa” e exact ce gândea Ceaușescu când a dat la o parte un cartier ca să facă Cea Mai Mare Și Urâtă Clădire Din Europa. Una mai realistă: ideea cu „să nu mai fie amanet, xerox, croitorie și optică în centrul vechi” se compară vag cu planul de cosmetizare a autorităților sud-africane, care ca să dea bine la Cupa Mondială duc aurolacii la marginea orașului. E tot o formă de cosmetizare prin ascunderea gunoiului sub preș. Țara noastră se compune din oameni cu venituri, pasiuni și ambiții mărunte și utilitare, reflectate prea bine în activitățile comerciale de mai sus, și câțiva tineri fițoși care habar n-au ce-i munca, dau 10 lei pe un ceai făcut dintr-un pliculeț de un leu jumate și scriu pe blog însemnări de 1500 de cuvinte despre „urbanism” fără să se priceapă. Hai să ne uităm în oglindă și să recunoaștem că până nu dispare problema asta nu vom avea soluții, ci doar tehnici de mascare a simptomelor.

Dacă am spus prostii, ceea ce sigur, am făcut, sunt răcit. Noapte bună!

1 decembrie, cu decalaj

In vremurile astea laptopul de pe care-mi desfasor activitatea merge din 3 in 3 zile. Deci ziceti mersi ca mai scriu cate ceva. Aceasta chestie a fost scrisa pe 1 decembrie.

30 noiembrie spre 1 decembrie, noaptea. Momentul traditional in care sa ma gandesc la ziua asta si la Romania mai general, fara naivitati sau fanatisme.

Cand eram mai mic, ma bucuram autentic, chiar daca un pic copilaros, de ziua asta. Ma uitam la televizor la festivitatile de la Alba Iulia si Bucuresti, ascultam discursurile, citeam cate ceva din cartea de istorie (tocilar total) si sorbeam din ochi reportajele cu oameni care prinsesera pe viu Marea Unire (da, existau astfel de reportaje) sau cu romanii de pe Valea Timokului (astea inca exista). Si umpleam casa de steaguri facute de mine cu carioca. Exista acel sentiment de apartenenta. As vrea sa simt iar ca in vremurile alea, poate ca asta imi va fi planul pentru 1 decembrie. Era naiv, dar era o bucurie sincera si directa, fara retineri sau poticneli. E un lucru la care mi-e teama ca am cam renuntat pe drumul spre maturizare si pe care am nevoie urgent sa-l recuperez. Ceea ce ma impiedica insa sa revin la sentimentul ala e senzatia din ce in ce mai pregnanta ca toti cei care au murit pentru tricolor … au facut-o degeaba, pentru ca atat Romania de azi, cat si cea de maine, sunt foarte departe de ceea ce au visat ei si se indeparteaza. Si aici nu e vorba doar de politicieni, ci de noi toti.

Un exemplu. Zilele astea tatal meu era la gigamarketul de mare succes „XXL – Penny Market”. Si-a luat un carucior, l-a lasat putin si s-a dus la un raft, pentru a se intoarce destul de repede sa lase niste chestii. In carucior rasarise o punga cu niste alte chestii. Un ghiorlan, cativa metri mai incolo: „Ba, ce faci acolo, ba? Vrei sa-mi iei alea, ba?”. Pe principiul „Fii tu insuti schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume” floricele roz blabla ghiorlanul merita macar sa afle ca e ghiorlan: „Nu, un mitocan mi-a luat carutul de aici…” Ala se face ca nu aude si raspunde la fel: „Ba, ce faci ba acolo? Vrei sa-mi furi alea?” „Nu, un mitocan ca tine, daca n-oi fi fost chiar tu, mi-a luat carutul”. Ghiorlanul raspunde a treia oara la fel, iar singura reactie din jur e a unui tanar din spatele mitocanului, care rade ca prostul. Bun. Problema nu e ca astia exista, ci ca intalnirile cu ei sunt dese si ca in loc sa-i transformam noi ne transforma ei. Pentru ca e usor sa fii jmeker.

Probabil ca as mai avea exemple, dar vreau sa ma opresc la unul mai scurt si care mi-a facut sangele sa clocoteasca. Pardon ca aduc subiectul asta de ziua nationala, dar incerc sa fiu scurt. Colegii mei erau intr-o discutie despre alegeri. Si am aflat ca actualul presedinte e raul cel mai mic din turul 2. Pentru ca el macar face ceva, ca se bate cu parlamentul. Si ca e foarte bine ca el se bate cu parlamentul pentru ca partidul lui a castigat alegerile si trebuie sa fie in guvern, ca doar e majoritatea romanilor in spatele lui (colegii mei nu au invatat ca 3 milioane din 22 milioane nu e mai mult ca 50%) Si, mai mult, ca vom avea un parlament unicameral pentru ca omul ala a hotarat sa-si asesoneze campania cu un referendum consultativ (colegii mei nu stiu ce e aia „consultativ”). Si ca, in general, el e mai bun pentru ca ii arde pe ciocoi si manipuleaza, nu ca celalalt, care e manipulat. Acum, sa fim clari. Daca tot mentionam ca exista niste oameni care au facut lucruri pentru Romania, nici unul din candidati nu merita nici macar un scuipat intre ochi de la ei. Dar ei reprezinta doua tipologii, doua imagini si sunt mahnit ca niste tineri inteligenti il prefera pe unul care vrea sa fie smecherasul absolut, care ii face din vorbe pe toti, se razboieste cu juma de tara pana arde castelele tuturor, bea 3 beri simultan si face sex cu 3 femei simultan pe sistem de turbo. In timp ce in fisa postului scria doar „taci din gura si fii un mediator”.

E exact genul de erou creat de marele autor Nicolae Guta. Iar popularitatea enorma a acestui tip uman in randurile generatiei care trebuia sa aduca mai multa munca si bun simt Romaniei ma face foarte, foarte pesimist. Asa ca mai bine hai sa ne gandim la vremurile frumoase din istoria Romaniei si sa punem steaguri peste tot ca niste copii. Voie buna! Hai Romania!

Anti-gazda

După cum se observă, n-am scris duminică toată ziua ca nebunul, cum promiteam. Sunt răcit sau alte scuze din ce în ce mai slabe. Hai să vă mai plictisesc cu câteva truisme bazate pe experiența celor nșpe mii de mese de sărbători.

Serios, mi se pare mie, sau gazda ‘ideală’ pe modelul tradițional românesc e, așa, un fel de Hitler, doar cu sarmale și cârnați în loc de tancuri? O ‘bună gazdă’ este o persoană care, atunci când zici ‘nu vreau, nu mai pot, mulțumesc’ răspunde cu ‘ce, deci îți mai pun o sărmăluță?’. Și e cu atât mai ilogic cu cât … frate, e mâncarea ta, dacă nu ți-o mănânc eu pe toată, poți s-o mănânci chiar TU. Frate, mâncare, frate!

Așa, mi-am cam descărcat frustrarea. De vină e unchi-miu, care, când încercam și eu să plec spre casă de Paște și terminasem o bere în 2 minute ca să pot să mă car o dată, mi-a trântit încă una în față în vreo 0.0003 secunde, chiar dacă i-am zis că nu mai vreau și că aș cam pleca. Disperare, taică. Și, bine, restul familiei, la toate celelalte mese din toate timpurile, dar el a fost culmea. Și mă așteptam ca pe măsură ce cresc, dacă tot mă obosesc să vin la chestiile astea și să nu fiu oaia rea, să mă mai lase în pace. Neah.

Simt că dacă aș mai continua mult m-aș repeta, deci o să mă cam opresc, cu rugamintea ca, dacă se găsește careva din cei ce citesc vreodată în viața sa  în postura gazdei, să nu facă asta. Nici celor mai mari dușmani. Nu se cheamă ospitalitate, se cam cheamă insistență până la bădărănie, în funcție de intensitate. Eu i-aș zice spam. Just say no. Pentru că România va crește prin bun simț și responsabilitate.

Ah, tone de truisme. Sunt răcit. Voie bună!

Criza gripei porcine a alegerilor europarlamentare îmi urcă gradul de alertă seimsic-microbiologic-civilizațională de la portocaliu la roșu

Cu alte cuvinte, am răcit. Și, mai mult, încă sunt mai sictirit, dar și fascinat pe alocuri, de viața reală, decât de perspectiva sesiunii în care, evident, o să pic tot. Sau chestia cea mai ușoară.

În condițiile astea cred, dar nu sunt sigur, că am luat decizia că mâine să nu fiu bun de nimic și să scriu întruna prostii aici, având în vedere că mă simt dator. Bine, rămâne de văzut dacă este credibilă ipoteza că n-o să fiu de nimic dar o să fiu bun de aberat aici și mai rămâne de văzut dacă n-o să fiu bun de nimic, dar, la cum mă știu, așa voi fi.

A fost Ziua Europei. A trecut ziua Europei. Yaaaay! Slavă ție, stea murată! (asta merge și pentru Steaua). A fost Steaua – Dinamo. A trecut Steaua – Dinamo. Am văzut doar vreo șapte faze din meci, inclusiv un gol. Sau erau ambele? Mă rog, înțeleg că au dat și ei două goluri și în rest au adormit și copiii de mingi. Derby Schmerby. Mai înțeleg că oamenii care stau aproape de stadion și-au găsit mașinile cu 50% mai sărace și total rearanjate geometric a doua zi. Ultras shmultras.

Ceea ce încerc să spun este că vin alegerile pentru Parlamentul European. Și n-am cu cine vota. Ceea ce nu era o surpriză, dar până acum mai aveam cu cine să mă prefac că pot vota, un candidat tânăr cu idei radicale da’ care sunau bine pe moment, un român de la UDMR, ceva exotic acolo, … aici nimic, taică. Da’ nimic. Bine, aș fi făcut cercetarea și aș fi raportat legat de ăia majori și de partidele care nu există dacă n-ar fi făcut-o alții mai pesimiști deja.

Ăștia au niște idei de ce vor să facă acolo, ceva? Nu de alta, da’ cică 75-80% din legile de pe continent vin întru aplicarea normelor europene. Care sunt, teoretic, aplicate de Parlament. Care nu poate avea inițiativă legislativă. Dar care zice ‘da’ sau ‘nu’ la propunerile venite dinspre Comisia Europeană. Care sunt prea lungi pentru a fi citite și oricum parlamentul intuiește că legile se împart în două categorii: favorabile sieși sau puțin neutre față de parlamentari. Care mănâncă niște caviar, ridică mâinile câteva ore, se duc la birou, pleacă la masaj thailandez, apoi mai dau două ture în țară. Și tot fac naveta între Bruxelles și Strassbourg și reduc la roaming drastic, prin lege, că doar călătoresc mult. Act care îi face destul de populari. Mă rog, e o birocrație destul de intoxicantă, unde din când în când, ocazional, rar, se mai discută chestii.

După cum cititorul nostru, mai inteligent ca noi, adică ca mine, că apoi zice lumea că eu sunt o echipă de 30 oameni de la editura Nemira sau ceva, sunt puțin eurosceptic, eurofob, eurocid și euro-aargh-vreau-să-am-o-sabie-de-nemuritor-si-s-o-infig-in-Europa. Lucruri pe care Uniunea Europeană le-a reglementat:

  • pașapoarte biometrice
  • pungi ecologice
  • castraveți
  • brânză
  • reforma universitară? un pic?
  • stânele, care trebuie să aibă faianță pentru a face brânză
  • ambalajul brânzei sau lipsa lui
  • stânele, care trebuie să aibă electricitate ca să-și facă brânză. Și sunt sigur că Europa ar fi încântată dacă ciobanii și-ar trage singuri electricitate în creierii munților, pentru că altcineva nu vrea s-o facă
  • data paștelui, momentan doar ca propunere

Și nici măcar nu-mi place brânza așa tare. Dar serios, brânza pare o chestie pe care un stat național suveran e în stare s-o reglementeze, dacă e cazul, nu? Da, dar e brânză aflată pe Piața Comună Europeană. Bre Sarkozy, Gheorghe de la stână, care vine cu ea la București, își rezervă dreptul ca brânza lui să rămână, pe vecie, pe piața comună Gheorghe de la stână – mama lui Răzvan, care, fiind formată din doi inși și neavând probleme cu granițe statale, se descurcă și singură. Acest val de măsuri trebuia aplicat din 2014, cel târziu, majoritatea. Studenții Politehnicii din Cluj au ținut un concurs de aruncarea tastaturilor. Asta e de bine sau de rău? Însă au fost adoptate în 2009, unele cel mai devreme din Uniune. Un alt lucru pe care UE vrea să îl reglementeze:

ICANN este, cum îi zice și numele, o corporație care se ocupă de nume și numere. Și care funcționează. Și încă bine. Mulțumită acestui fapt, tu ai domeniu. Și eu n-am. Ar trebui să fiu ofticat dar tot țin cu ei, hai, e clar că sunt imparțial. Și că urăsc Europa. Pardon, Uniunea Europeană. O entitate suprastatală cu un tratat constituțional care nu se numește tratat constituțional dar este un tratat constituțional și asupra căruia populația nu a fost nici deranjată cu un referendum trucat, care își dorește să aibă un cuvânt de spus în treburile unei organizații private internaționale care se ocupă de numere și nume, care organizație s-a dovedit a fi mai imparțială și funcțională decât tot ce a produs vreodată modelul eutopean. În comparație, Europa este un continent cu niște oameni. Care nu-și țin discursuri despre ‘soluții globale la o problemă globală’ unul altuia. Parțial, pentru că au treabă. Și sunt răcit. Ce înseamnă toate astea?

Înseamnă că nu v-am povestit toate temerile mele din seara cutremurului de acum două săptămâni sau despre cum dacă nu e cineva în cameră care să urle ‘cutremur’ eu nu mă prind, stau pe loc și mor. În timp ce dacă aș fi mai vigilent aș putea să mor liniștit și comod într-un ‘triunghi al vieții’. Emisiunea ‘După bloguri’, după cinci minute pe care le-am văzut, mi se pare e-xe-cra-bi-lă. Era ‘Teoria conspirației’ pe Pro TV și, după cum v-ați prins din crizele de schizofrenie de mai sus, vroiam să mă uit. Doar că în casă n-am triunghiuri ale vieții, doar biblioteci care așteaptă să cadă pe mine. Fucking books. Miercuri apare ‘Trei dinți din față’ de Marin Sorescu, cu Jurnalul Național. Sau geamuri care să se rupă și să cadă peste mine, tăindu-mă.

Ceea ce vreau să spun, pe lângă faptul că mă distrez citind bolboroselile lui Lorin Fortuna despre acești ȘERPILIENI MALEFICI, ceea ce va reduce numărul cititorilor la valori negative apropiate de infinit, este că UE a adus și chestii bune. Bine, nu vreau să spun asta, dar se remarcă ușurința mai mare în călătorie, posibilitatea unei cariere în căpșuni, plecarea unor ciorditori de la noi la ei (gândiți-vă cum o duceam cu ăia aici) și niște acronime, asta place Uniunii:

  • SOCRATES
  • ERASMUS (astea două sunt proiecte facilitate și chiar susținute direct de Ceva European, nu?)
  • PHARE și SAPARD, care s-au transformat repede în furăciuni pe stil românesc. Așa repede încât pun pariu că cei țintiți nu știu nici azi că ele există

Dar nu vreau să spun asta. Vreau să spun un pic despre tratatul de la Lisabona. Care este Constituția Europeană sub alt nume și reformulată. Înțeleg că există și un document intern trimis de Angela Merkel în care asta cere, aceleași chestii, alt limbaj. Singura diferență e că, în afară de Irlanda, ăsta a trecut sau va trece în zbor prin Parlamentele multor țări membre fără un referendum. Deși include prevederi magnifice ca un președinte, mandat de arestare, jandarmerie, steag, imn și zi oficială a Uniunii Europene. Plus suveranitatea organismelor judiciare europene asupra celor naționale, dar la asta n-aș fi atât de sigur, ar trebui citit documentul. Cu toate celelalte tratate europene lângă, pentru că e doar o serie de amendamente aduse lor. Nu poate fi citit în întregime. Dar poate fi votat.

Deci sunt răcit și după 1200 de cuvinte nici n-am ajuns la gripă. Ceea ce e un semn bun, în aceste vremuri microbiologic pure. Și nici la criza cea globală cu soluția globală de a turna bani globali în falimente globale. Dar aș vrea un europarlamentar care să urle ‘REFERENDUM’ și să vină cu tricouri verzi, în onoarea Irlandei, și pancarte. Și care să-și termine fiecare cuvântare cu ‘Pactio olisipiensis censenda est’. Și care să nu fie de acord niciodată cu președintele Parlamentului European. L-aș vrea pe Dan Hannan.

Tipul este un pic obsesia mea în ultima vreme. El și Lorin Fortuna. În sensuri opuse. Nu sunt nebun, sunt răcit. Ionesco la Preoteasa-n pod, în niște zile pe care le-am uitat. Te bagi? Sigur, nu mi-ar fi rușine nici cu Vaclav Klaus. Și nu mi-ar păsa dacă omul ar folosi și focile ca să ajungă să vorbească despre centralizarea exagerată a monstrului. Logica și ideologia pot fi lăsate deoparte. Parlamentul European există în slujba ‘marelui vis european’ și majoritatea va cam fi în sensul ăsta mereu, dar n-ar fi distractiv fără de-ăștia. Ar fi plin de discursuri sforăitoare. Ăsta și cu Nigel Farrage ce se opun la tot și mai și încearcă să fie nițel argumentați. Restul taberei are un discurs structurat în așa fel încât începe cu ‘bineînțeles’ și continuă cu diverse fraze despre unirea tuturor popoarelor europene și dați-ne bani și se oprește fără să ne zică de ce e bineînțeles. Euroscepticii sunt sarea și piperul oricărei birocrații eurofile.

Și n-am cu cine. Tratatul de la Lisabona a trecut zburând și prin Parlamentul nostru. Toate voturile pentru, cu excepția unuia, împotrivă. Lavinia Șandru. Asta candidează? Oricum, mi se părea un pic…erm…dintr-un film diferit, unul și mai demagogic.

Cine a rezistat până aici, ca și cine n-a rezistat, se întreabă un singur lucru: de ce? Pentru că sunt răcit. Și pentru e că vorba de dreptul nostru natural de a mânca brânză, castraveți și numere cu forme strâmbe. Ne pot lua libertatea, dar nu ne pot lua domeniile! Pactio Olisipiensis Censenda Est!

Mi s-a oprit nasul în timpul ăsta. E foarte târziu. Noapte bună!

Scenariu: marți noapte, pe la unu, arunci un ochi pe geam. Și constați că mașina ta, care era parcată fix sub sus-numitul geam, nu mai e acolo. A dispărut, locul de parcare e gol, nu mai e nici o urmă, nimeni n-a auzit nimic suspect, deși toată familia era acasă. Nimeni n-a văzut nimic, deși vă holbați pe geam des.

Joi dimineață te sună de la poliție că ți-au găsit mașina, undeva prin Cernica, lângă o apă. E dezmembrată cu totul, lipsesc toate piesele de schimb, volanul e și el jumulit cât se poate, ce mai, a mai rămas un schelet căruia i-au dat foc după ce au luat tot ce era valoros de pe el și l-au abandonat pe malul lacului. Plătești două milioane pentru tractare și o lași la fier vechi, pentru că nu mai ai ce face cu ea. Primești vreo două sute șaizeci de mii. 4 bani kilu, 660 de kile.

E un scenariu cât se poate de real, prin care familia mea tocmai a trecut. E buimăcitor, e dincolo de orice îți poți imagina și e unul din acele mult prea multe momente în viață când îți vine să urli „Cum dracului se întâmplă așa ceva?” și auxiliar „De ce mie, de ce nouă, de ce?”. Una peste alta, mesajul predominant din primii aproape 20 de ani ai vieții mele, oricât m-aș chinui să fiu optimist, pare să spună că hoția la drumul mare, nesimțirea, grosolănia, aroganța, gura mare și mintea mică, ipocrizia, nesimțirea, nepăsasrea, prostia…sunt peste tot. Și că dacă nu dai dovadă de una din calitățile de mai sus ești mâncat

Mi-ar face plăcere să cred că în general lucrurile evoluează în bine sau că oamenii cu bun simț și care stau în banca lor și își văd de viața lor vor primi măcar favorul ca restul cretinilor să-i lase în pace. Întâmplarea de mai sus îmi dă îndoieli. Îmi place să cred că la un moment dat se va putea trăi în țara asta fără să dai șpagă la câte doi pași, că o să poți să te plimbi pe o străduță aparent liniștită fără să apară un copil mic cu mâini ghidușe care să întrebe „Băiatu’, cât e ceasul?”, învățat de mic că succesul în viață se măsoară în câte mobile poți fura de la ăia care merg pe stradă (cineva din cartier a pățit și o din asta zilele astea). E, căcat. O să se întâmple din părți. Pentru că n-ai cu cine, mă. Niște țărani. Niște cretini, niște hoți. Care-s peste tot, fie că fură bănci și sunt proprietari onorabili de trusturi media, fură flote și-s șefi de stat sau fură Dacii Papuc și-s doar niște găinari.

Viitorul. Generațiile următoare, mai curate și mai muncitoare. Fleoșc. Cine? Cine? Copilașul de mai sus? Hai un nivel mai sus. Copiii care își învață lecțiile la biologie și română ca pe poezii, trec la mate cu un berbecuț sau cu multe luni de semi-meditații făcute cu un prieten și în cele din urmă iau 9.50 la bac și pleacă la o facultate din Anglia ofticați că n-au luat 9.93 cum a luat căpitana echipei de majorete, că ea o fi dat o șpagă mai mare? Tino, îmi datorezi o bere. Hai la un nivel mai sus. Dialog:

-Și cum e la ASE, la examene?
-Păi…uite, nu-i chiar ca aici, de exemplu se dau foi de-alea tipizate și se lipesc colțurile
-Ah, ce nașpa..

Da. Foarte nașpa. O metodă de bun simț care te împiedică să vii de-acasă cu examenul gata scris și să-l predai. O chestie care nu împiedică absolut nimic decât ciordeala la drumul mare și, bine, sugerează că supraveghetorii de-acolo ar putea tolera mai puțin ciordeala(ceea ce mă îndoiesc). Asta-i atitudinea. Ăștia-s oamenii, ar trebui împușcați toți, dar apoi n-am mai avea pe cine să lucreze pentru marii hoți. Adăugați afișele cu căști care-s pe toți pereții. Adăugați câte un profesor care prin meseria lui înețelge să-și mângâie barba într-un mod pedant în timp ce recită într-un ton teatral niște definiții, pictează două desene și îți pretinde ca la examen să ai aceleași calități de recitare. Merită împușcați pe stadion? Merită.

Da, sunt deprimat și pissed off și m-am trezit să mă plâng pe un blog. Da, asta nu rezolvă nimic. Știți ce ar rezolva ceva? Câteva drujbe. Și câțiva oameni cu bun simț. N-am drujbe, iar oamenii cu bun simț sunt prea scârbiți ca să mai bage realitatea în seamă. Și sunt prea mulți cretini. Mult prea mulți. Și orice mi-ați zice, da, bine, asta nu se întâmplă doar în România. Dar alte țări mai au și o cultură a muncii. A muncii multe și grele care dă roade. Noi avem o cultură a ciordelii. Iar dacă în vreo țară din lume cuiva îi dispare mașina de sub geam, vinovatul va fi mereu un țigan român.

În concluzie, am draci. Și sunt înconjurat de idioți. Nimic nou, poate puțin mai exteriorizat. Voie bună.

Şi puţin despre Eminescu

De la Mircea Cărtărescu citire:

Ce rămâne din statui, din efigii, din portrete? Când au semănat ele cu acei oameni vii, minunaţi, mai curând un fel de „optzecişti” ai generaţiei lor? Să-i iubeşti cu adevărat presupune să-i înţelegi, să spui adevărul despre ei, să-i arăţi în toată varietatea vieţilor lor şi-n toate feţele caracterului lor, aşa cum au fost ele, nu să le dai un lustru pedant şi rigid, pe care ei nu l-au avut niciodată. A şocat reconsiderarea imaginii lui Eminescu dintr-o „Dilema” de acum câţiva ani. Dar acel număr a arătat că până şi înfăţişarea fizică a poetului a fost falsificată, idealizată romanţios, de cei care l-au privit ca un fel de spirit întrupat şi nu ca pe un om „îmbrăcat în stofă”, cum scria Nichita Stănescu. Cum putem pretinde că înţelegem şi iubim un om căruia i-am construit o mască în care el nu s-ar fi recunoscut? Cum poţi să iubeşti un neadevăr? Nu mai vorbesc de felul în care continuă să fie discutată opera sa. Am răsfoit de curând stupefiat o carte în care se discuta corespondenţa poetului cu Veronica Micle (dinainte de publicarea ultimelor scrisori descoperite). Analizând cele mai neînsemnate, mai umane, mai ridicole câteodată fraze (dar cine nu e ridicol în corespondenţa intimă?), autorul punea la bătaie nu numai artileria grea a interpretărilor kantiene sau schopenhaueriene, la care ne-am fi aşteptat poate, ci şi armele moderne ale structuralismului, deconstrucţiei, postmodernismului, pe Lacan şi Derrida, pe Paul de Man şi Jauss, aşa încât o expresie ca „pisicuţa mea” prilejuia un eroic excurs în istoria simbolului pisicii de la sumerieni până la Allan Poe şi Baudelaire, cărora, se arăta cu satisfacţie patriotică, Eminescu le era evident superior. Extaze culturale de acest fel, încă majoritare la noi, nu arată nici admiraţie reală pentru un autor, nici mândrie naţională, ci prostie, pur şi simplu, prostie gongorică şi provincială. La fel, altădată, Mihail Dragomirescu analizase pe zeci de pagini „Somnoroase păsărele”, trecând-o prin toate arcanele teoriei literare a vremii, storcând din ea tot ce se poate stoarce, pentru ca în final să creadă că poetul spunea „noapte bună” păsărelelor!

Motivul pentru care n-am zis asta în cuvintele mele, pe lângă nevoia de a călca în picioare legea copyright-ului, care motiv sunt sigur că se găseşte în fiecare din noi, e că deja m-am exprimat pe tema asta acum un an şi nu simt nevoia să mă repet. În schimb, simt, ca de obicei, nevoia disperată să ştiu că nu-s singur în Univers şi că sunt persoane mult mai apropiate de domeniul ăsta care văd lucrurile similar. Şi sunt, din fericire, o tonă, dar totuşi urmaşii Bisericii lui Eminescu rămân mai numeroşi.

Probabil e foarte mult o chestie de perspectivă, de direcţia în care îţi ciuleşti urechile. Dacă anul trecut mi se părea că toată lumea are câte o coroană, o statuie, un discurs, o măslină, o frază cu „poetul nepereche” pregătită, acum mi se pare că e o dată care a trecut neobservată. Probabil că ambele extreme sunt greşite şi probabil că ambele sunt doar percepţii ale mele, realitatea fiind, aşa cum şi trebuie, ceva mai la mijloc. Mda, şi totuşi, recitind, văd că nici anul trecut nu mi se părea că e isteria prea mare, deci probabil doar sunt eu paranoic.

Damn, încă o chestie începută de o parte a miezului nopţii şi terminată de cealaltă şi, deci, în dreptul căreia e o dată cu o zi mai târzie decât cea care era vizată. Noapte bună!

Avem guvern(aproape)

Mă rog, titlul e arhi-optimist. Nu vom avea guvern până în 22, când se stabilesc toţi miniştri, dar nu mai contează. Dacă înainte puteam să le mai caut mici scuze, puteam să mai cred că în atâtea sute de inşi în chestia asta s-o găsi unul cu puţin bun-simţ, acum mi s-a acrit. Ia prim-ministrul, pleacă prim-ministrul, o mişcare ce m-a lăsat lat. Cică s-a trezit Stolo că hotărârile se vor face cam prin comisie şi şi-a băgat picioarele. Ar fi fost OK dacă ar fi venit şi ar fi spus asta direct, oricum după ce te retragi din două funcţii aşa importante într-un interval aşa scurt n-o să mai ai cine ştie ce carieră pentru care să-ţi faci griji. Sau poate e ceva mai de culise şi mai scârbos, mă rog, nu merită atenţie.

Hai cât mai pe scurt: e prea pe faţă pentru ciolan. Ăsta va fi un guvern care nu te poate ajuta nici să treci strada, iar în mega-crize-economice-monstruoase-şi-alte-exagerări e cu totul inutil. Mă rog, să sperăm că se uită şi ei pe afară şi copiază ceva măsuri. Boc, chit că sigur, e un post politic, formal etc., nu-mi poate inspira încredere, ca om a cărui cea mai mare realizare a fost că a căzut în direct la Andrei Gheorghe. Stolojan părea un bun economist. Nu există doctrine, nu există stânga şi dreapta şi alte câteva observaţii evidente. N-am votat oameni, am votat tot partide, a se vedea algoritmul de redistribuire.

Mi-e scârbă. Hai data viitoare să votăm toţi, dar toţi, cu Uniunea Bulgarilor din Banat. Mă rog, mai puţin bănăţenii. Voie bună!