Gunoi

Una din problemele omenirii e faptul că nu prea știm ce să facem cu gunoiul. Gunoiul e de două feluri:

  1. Obiecte
  2. Oameni

Obiectele pot fi, în cazul cel mai fericit, biodegradabile. Adică le pui acolo și ele se împut, se ofilesc și cad. După care materialele din care-s făcute reintră în circuit.E o singură problemă: ce înseamnă „acolo”? Și cât durează? S-a constatat experimental că durează mult. Și că soluția în care pur și simplu îți alegi o groapă, lași totul acolo și le lași să se descompună, creând pe drum și un focar pentru boli, nu e nici pe departe perfectă.

Intră în scenă reciclarea. E la început o idee bună: hai să refolosim ce se poate. Luăm hârtia aruncată și o transformăm în hârtie. Problema, ușor paradoxală, e că putem ajunge la situația în care producția de hârtie e pe undeva dependentă de cantitatea de hârtie aruncată, ceea ce nu e prea eficient (doar o să omorâm mai mulți copaci).

Alternativ, există niște oameni care încearcă să incinereze gunoiul și să producă energie termică din asta. Poate că se pierde la capitolul „refolosibil” și, mai nașpet, cred că se lasă cu niște gaze păcătoase. Se poate face toată treaba mai eco, moment în care constatăm că nota de plată e prea mare. Și nici nu știu câtă energie e acolo.

Realitatea e că habar n-avem ce să facem cu gunoiul. Știm că e potențial pentru niscaiva lucruri eficiente pe acolo, dar habar n-avem de unde să apucăm problema. Momentan, default-ul e să-l depozităm acolo și să sperăm că nu se strânge prea mult ca să ne înghită. În timp ce creștem. Exponențial. Au. N-ar fi surprinzător ca în timpul vieții noastre să se ajungă la soluția propusă în Futurama: să aruncăm un maldăr de gunoi în spațiu, undeva la nimereală, iar el să se întoarcă după un mileniu, amenințând să distrugă Pământul.

Similar, pardon de sinceritate, sunt niște oameni care conform normelor sociale sunt considerați „murdari”, din punct de vedere moral. Pentru ei, s-a inventat închisoarea, analogul perfect al gropii de gunoi, locul unde arunci gunoiul după ce l-ai strâns, ca să-l izolezi de tine, să scapi de sentimentul de silă, să te simți în siguranță, să nu te înghită. Știi că nu-i o soluție bună, știi că punând toată mizeria la un loc nu prea poți să obții altceva decât mai multă mizerie.

Dar nu poți să incinerezi gunoiul. Nu putem să-i omorâm pe toți, simți că sunt mulți din care se mai poate scoate ceva, care mai au potențial, pot fi întorși înapoi către și pentru societate, de unde eliberări condiționate și bune purtări și alte cele. Reciclare. Doar că tehnicile de reciclare sunt și mai slabe decât la gunoiul cel gunoi și foarte rar respectivul poate fi reintegrat. Comparația începe să-și arate limitele aici: suntem mult mai reticenți față de faza cu executarea (minus ăia care îi torturează pe toți în clădiri aglomerate din București) pentru că, normal, e vorba de persoane și nu de obiecte. Și gunoiul nu poate plăti ca să fie reciclat, pentru ca apoi să-ți taie beregata.

Asta e o chestie care, o dată rezolvată (OK, ameliorată), va însemna niște mulți pași înainte. Morala: chestiile care put contează. De asemeni, se poate ca eu să fi delirat cam aiurea. Cu siguranță am fost prea textualist (whatever that means). Noapte bună!

Scenariu: marți noapte, pe la unu, arunci un ochi pe geam. Și constați că mașina ta, care era parcată fix sub sus-numitul geam, nu mai e acolo. A dispărut, locul de parcare e gol, nu mai e nici o urmă, nimeni n-a auzit nimic suspect, deși toată familia era acasă. Nimeni n-a văzut nimic, deși vă holbați pe geam des.

Joi dimineață te sună de la poliție că ți-au găsit mașina, undeva prin Cernica, lângă o apă. E dezmembrată cu totul, lipsesc toate piesele de schimb, volanul e și el jumulit cât se poate, ce mai, a mai rămas un schelet căruia i-au dat foc după ce au luat tot ce era valoros de pe el și l-au abandonat pe malul lacului. Plătești două milioane pentru tractare și o lași la fier vechi, pentru că nu mai ai ce face cu ea. Primești vreo două sute șaizeci de mii. 4 bani kilu, 660 de kile.

E un scenariu cât se poate de real, prin care familia mea tocmai a trecut. E buimăcitor, e dincolo de orice îți poți imagina și e unul din acele mult prea multe momente în viață când îți vine să urli „Cum dracului se întâmplă așa ceva?” și auxiliar „De ce mie, de ce nouă, de ce?”. Una peste alta, mesajul predominant din primii aproape 20 de ani ai vieții mele, oricât m-aș chinui să fiu optimist, pare să spună că hoția la drumul mare, nesimțirea, grosolănia, aroganța, gura mare și mintea mică, ipocrizia, nesimțirea, nepăsasrea, prostia…sunt peste tot. Și că dacă nu dai dovadă de una din calitățile de mai sus ești mâncat

Mi-ar face plăcere să cred că în general lucrurile evoluează în bine sau că oamenii cu bun simț și care stau în banca lor și își văd de viața lor vor primi măcar favorul ca restul cretinilor să-i lase în pace. Întâmplarea de mai sus îmi dă îndoieli. Îmi place să cred că la un moment dat se va putea trăi în țara asta fără să dai șpagă la câte doi pași, că o să poți să te plimbi pe o străduță aparent liniștită fără să apară un copil mic cu mâini ghidușe care să întrebe „Băiatu’, cât e ceasul?”, învățat de mic că succesul în viață se măsoară în câte mobile poți fura de la ăia care merg pe stradă (cineva din cartier a pățit și o din asta zilele astea). E, căcat. O să se întâmple din părți. Pentru că n-ai cu cine, mă. Niște țărani. Niște cretini, niște hoți. Care-s peste tot, fie că fură bănci și sunt proprietari onorabili de trusturi media, fură flote și-s șefi de stat sau fură Dacii Papuc și-s doar niște găinari.

Viitorul. Generațiile următoare, mai curate și mai muncitoare. Fleoșc. Cine? Cine? Copilașul de mai sus? Hai un nivel mai sus. Copiii care își învață lecțiile la biologie și română ca pe poezii, trec la mate cu un berbecuț sau cu multe luni de semi-meditații făcute cu un prieten și în cele din urmă iau 9.50 la bac și pleacă la o facultate din Anglia ofticați că n-au luat 9.93 cum a luat căpitana echipei de majorete, că ea o fi dat o șpagă mai mare? Tino, îmi datorezi o bere. Hai la un nivel mai sus. Dialog:

-Și cum e la ASE, la examene?
-Păi…uite, nu-i chiar ca aici, de exemplu se dau foi de-alea tipizate și se lipesc colțurile
-Ah, ce nașpa..

Da. Foarte nașpa. O metodă de bun simț care te împiedică să vii de-acasă cu examenul gata scris și să-l predai. O chestie care nu împiedică absolut nimic decât ciordeala la drumul mare și, bine, sugerează că supraveghetorii de-acolo ar putea tolera mai puțin ciordeala(ceea ce mă îndoiesc). Asta-i atitudinea. Ăștia-s oamenii, ar trebui împușcați toți, dar apoi n-am mai avea pe cine să lucreze pentru marii hoți. Adăugați afișele cu căști care-s pe toți pereții. Adăugați câte un profesor care prin meseria lui înețelge să-și mângâie barba într-un mod pedant în timp ce recită într-un ton teatral niște definiții, pictează două desene și îți pretinde ca la examen să ai aceleași calități de recitare. Merită împușcați pe stadion? Merită.

Da, sunt deprimat și pissed off și m-am trezit să mă plâng pe un blog. Da, asta nu rezolvă nimic. Știți ce ar rezolva ceva? Câteva drujbe. Și câțiva oameni cu bun simț. N-am drujbe, iar oamenii cu bun simț sunt prea scârbiți ca să mai bage realitatea în seamă. Și sunt prea mulți cretini. Mult prea mulți. Și orice mi-ați zice, da, bine, asta nu se întâmplă doar în România. Dar alte țări mai au și o cultură a muncii. A muncii multe și grele care dă roade. Noi avem o cultură a ciordelii. Iar dacă în vreo țară din lume cuiva îi dispare mașina de sub geam, vinovatul va fi mereu un țigan român.

În concluzie, am draci. Și sunt înconjurat de idioți. Nimic nou, poate puțin mai exteriorizat. Voie bună.

Şi puţin despre Eminescu

De la Mircea Cărtărescu citire:

Ce rămâne din statui, din efigii, din portrete? Când au semănat ele cu acei oameni vii, minunaţi, mai curând un fel de „optzecişti” ai generaţiei lor? Să-i iubeşti cu adevărat presupune să-i înţelegi, să spui adevărul despre ei, să-i arăţi în toată varietatea vieţilor lor şi-n toate feţele caracterului lor, aşa cum au fost ele, nu să le dai un lustru pedant şi rigid, pe care ei nu l-au avut niciodată. A şocat reconsiderarea imaginii lui Eminescu dintr-o „Dilema” de acum câţiva ani. Dar acel număr a arătat că până şi înfăţişarea fizică a poetului a fost falsificată, idealizată romanţios, de cei care l-au privit ca un fel de spirit întrupat şi nu ca pe un om „îmbrăcat în stofă”, cum scria Nichita Stănescu. Cum putem pretinde că înţelegem şi iubim un om căruia i-am construit o mască în care el nu s-ar fi recunoscut? Cum poţi să iubeşti un neadevăr? Nu mai vorbesc de felul în care continuă să fie discutată opera sa. Am răsfoit de curând stupefiat o carte în care se discuta corespondenţa poetului cu Veronica Micle (dinainte de publicarea ultimelor scrisori descoperite). Analizând cele mai neînsemnate, mai umane, mai ridicole câteodată fraze (dar cine nu e ridicol în corespondenţa intimă?), autorul punea la bătaie nu numai artileria grea a interpretărilor kantiene sau schopenhaueriene, la care ne-am fi aşteptat poate, ci şi armele moderne ale structuralismului, deconstrucţiei, postmodernismului, pe Lacan şi Derrida, pe Paul de Man şi Jauss, aşa încât o expresie ca „pisicuţa mea” prilejuia un eroic excurs în istoria simbolului pisicii de la sumerieni până la Allan Poe şi Baudelaire, cărora, se arăta cu satisfacţie patriotică, Eminescu le era evident superior. Extaze culturale de acest fel, încă majoritare la noi, nu arată nici admiraţie reală pentru un autor, nici mândrie naţională, ci prostie, pur şi simplu, prostie gongorică şi provincială. La fel, altădată, Mihail Dragomirescu analizase pe zeci de pagini „Somnoroase păsărele”, trecând-o prin toate arcanele teoriei literare a vremii, storcând din ea tot ce se poate stoarce, pentru ca în final să creadă că poetul spunea „noapte bună” păsărelelor!

Motivul pentru care n-am zis asta în cuvintele mele, pe lângă nevoia de a călca în picioare legea copyright-ului, care motiv sunt sigur că se găseşte în fiecare din noi, e că deja m-am exprimat pe tema asta acum un an şi nu simt nevoia să mă repet. În schimb, simt, ca de obicei, nevoia disperată să ştiu că nu-s singur în Univers şi că sunt persoane mult mai apropiate de domeniul ăsta care văd lucrurile similar. Şi sunt, din fericire, o tonă, dar totuşi urmaşii Bisericii lui Eminescu rămân mai numeroşi.

Probabil e foarte mult o chestie de perspectivă, de direcţia în care îţi ciuleşti urechile. Dacă anul trecut mi se părea că toată lumea are câte o coroană, o statuie, un discurs, o măslină, o frază cu „poetul nepereche” pregătită, acum mi se pare că e o dată care a trecut neobservată. Probabil că ambele extreme sunt greşite şi probabil că ambele sunt doar percepţii ale mele, realitatea fiind, aşa cum şi trebuie, ceva mai la mijloc. Mda, şi totuşi, recitind, văd că nici anul trecut nu mi se părea că e isteria prea mare, deci probabil doar sunt eu paranoic.

Damn, încă o chestie începută de o parte a miezului nopţii şi terminată de cealaltă şi, deci, în dreptul căreia e o dată cu o zi mai târzie decât cea care era vizată. Noapte bună!

Keep it simple and stupid

Everything should be made as simple as possible, but not one bit simpler

(Albert Einstein)

E un principiu de bază, formulat în diverse feluri de diferiţi inşi, dar respectat de prea puţini. În orice faci, e bine să fii cât mai şi cât mai simplu. Că-i fizică cuantică, literatură, matematică, programare, horticultură, în orice chestie care implică o oarece perspectivă asupra unui oarece lucru, acea perspectivă să fie cât mai simplă.
Mă gândesc că ar trebui să-ţi poţi lua bunica de mânuţă şi să-i explici frumos. Nu îţi pretind limbaj pompos, orice explicaţie mai pământeană merge cât timp o faci să înţeleagă („O gaură neagră e o chestie atât de umflată încât înghite tot ce se apropie prea mult” sună decent, nu?). Nu îţi pretind să reuşeşti în cinci minute sau ce dorinţe mai au alţi exponenţi ai temei „explică-i bunică-tii”. În fond, bunicile pot să-i înţeleagă greu pe copiii din ziua de azi şi să fie prea ocupate cu zacusca. 24 de ore ar trebui să-ţi ajungă pentru chestii simpluţe. Dacă e ceva mai complicat/amplu, îţi dau o săptămână , la o adică şi o lună. Ai la dispoziţie un an ca să-i explici fizica cuantică bunică-tii. Dar dacă într-un an nu reuşeşti, ori eşti foarte prost la explicat ori fizica cuantică are o problemă.
De ce scriu eu asta? Probabil pentru că s-a terminat butoiul de inspiraţie. Dar şi pentru că o bună parte din lucrurile pe care le-am creat noi, oamenii, şi o bună parte din lucrurile în care ne punem baza pentru viitor sunt imposibil de explicat bunicilor noastre. Pentru că mi-am amintit cum profa de română nu înţelegea că „poc”-urile pe care le auzea erau mesaje de la programele care trăiesc în systray şi în schimb credea că am modificat CD-ul cu Nichita Stănescu, ca să suprapun sunetul unei sticle care se desface peste recitatul maestrului. În condiţiile astea, care sunt şansele să putem vreodată să-i explicăm calculatoarele unei bunici?
În plus, nu cred că cineva poate să-i explice fizica cuantică bunicii lui. Nici dacă îşi dedică toată viaţa acestui scop nobil. Printre altele, şi de-asta ne trezim cu teorii ale conspiraţiei şi apocalipse. Pentru că oamenii ştiu că se întâmplă un experiment important, în care au intrat mulţi bani, printre care şi ai lor, dar nici dracu’ nu se oboseşte să le explice despre ce e vorba într-un mod în care ei să şi înţeleagă. Şi atunci normal că e uşor să-i bagi în sperieţi, pentru că mereu ne va fi frică de ceea ce nu înţelegem.
Unificarea forţelor fundamentale sună mişto, nu? Ar trebui să fie o teorie care să simplifice treaba şi să ne prezinte toate interacţiunile ca forme particulare ale aceleiaşi chestii. Ei bine, unificarea forţelor fundamentale arată ca ceva criminal de complicat, genul de treabă la care lucrează zece oameni în toată lumea pentru că pe toţi ceilalţi îi lasă „Hă?”. E ceva ce, presupunând că voi înţelege vreodată în detaliu, nu voi putea niciodată să-i explic bunicii.
Şi sunt sigur că în foarte multe domenii am putea face lucrurile mult mai simplu, dar poate că nu suntem făcuţi pentru asta. Voie bună!

Duble standarde

La oameni se cheamă avort. La găini se cheamă omletă.

(George Carlin)

Când iranienii pregătesc bombe atomice, sunt periculoşi şi li se aruncă în cap sancţiuni economice. Când americanii şi ruşii o fac, se cheamă că e un mare act patriotic şi o fac doar ca să se apere.

Când americanii au bombardat obiective civile în Serbia, lumea nu prea s-a sinchisit. Când ruşii au făcut-o în Georgia, au început să fie acuzaţi că vor refacerea URSS şi alţi bazbuzuci.

Când rusnacii au vrut să-şi pună rachetele aproape de Statele Unite, americanii s-au ofuscat şi s-a lăsat cu scandal. Acum, când americanii fac acelaşi lucru, plus că vor să-şi extindă blocul militar până la graniţa Rusiei (a se vedea eventuala intrare a Ucrainei în NATO, plus Georgia), tot Putin e ăla rău că se arată un pic suspicios..

Când un italian omoară un italian, e un fapt oarecare. Când un român o face, se lasă cu amprentări şi alte populisme.

Când un bărbat scrie o carte bună, lumea o citeşte o evaluează şi se mai gândeşte ce distincţii merită. Când o femeie scrie o carte bună, ia Nobelul. A se înlocui literatura cu orice alt domeniu. A se adăuga la femei şi negrii şi homosexualii. Plus locurile speciale pentru rromi din şcoală… dacă sunt la fel ca ceilalţi, n-au nevoie de tratament special. Punct.

Îmi place treaba asta cu interzicerea simbolurilor religioase în şcoli. Sunt unii neni care cred că li se încalcă libertatea de a nu crede dacă nu li se încalcă tuturor celorlalţi libertatea de a-şi afirma credinţa. Ăhăm.

Şi, bineînţeles, oamenii sunt mai mult decât dispuşi să se certe pentru că ei cred în aceeaşi Biblie, aceeaşi figură a lui Iisus, până şi aceleaşi ritualuri de bază, doar că mănâncă alt tip de pâinică la împărtăşanie. Cum se poate, doar pâinica noastră e cea sfântă şi adevărată!

Şi oamenii sunt dispuşi să se omoare pentru că ceilalţi cred în alt tip invizibil cu barbă albă şi care a creat lumea şi care are aceleaşi însuşiri, DAR credinţa lor nu recunoaşte că ăla-i fii-su. Ăhăm.

Înrudit cu asta, dacă faci o caricatură cu Iisus, eşti trendy. Dacă faci una cu Mahomed, eşti mort.

Când proiectezi nuştiu ce bazbuzuc tehnologic, eşti un mare inginer/inventator/intelectual şi trebuie să fii apreciat ca una din minţile mari ale timpului tău. Când îţi sufleci mânecile şi construieşti chestia aia, eşti doar un muncitor împuţit pe care-l cheamă Argentin şi bea Burger şi pe care n-o să-l ţină minte nimeni.

Când îl faci imbecil pe unul, eşti lovit în meclă/dat în judecată pentru calomnie. Când îl faci imbecil pe un ministru, eşti preşedintele.

Când echipa ta joacă în B vreme de zece ani şi tu rămâi pe-aproape, dacă echipa se cheamă Rapid, eşti un suporter adevărat. Dacă se cheamă Sportul, FC Bihor sau mai ştiu eu cine, eşti un loser. Hai că asta a fost neinspirată, deci mă pot opri.

Cu alte cuvinte, lumea noastră e plină de contradicţii, duble standarde, triple standarde, cvadruplu tulupuri cu un tzukahara întins. Aş dori şi eu puţină consecvenţă. Voie bună!

Câteva gânduri despre facultăţi

-Auzi bă, ce naiba e aia inginerie electrică?

-Nu e aia la care suntem noi?

-Nu, mah

-Dar noi la care suntem?

-Electrotehnică

-Şi nu-i tot aia?

-Nu

(Discuţie în metrou)

E perioadă de înscrieri şi alte cele, şi uite câteva aberaţii ce mi-au trecut prin cap/suflet vizavi de tot:

  • Holurile facultăţilor arată ca nişte grote, catacombe, peşteri, şi alte asemenea edificii. Cu cât mai tehnică va fi facultatea, cu atât mai mult arhitectura ei se va apropia de a refuza total conceptul de lumină.
  • Există specimene care seamănă mai mult cu nişte vaci bipede şi în cazul cărora te întrebi cum îşi pot susţine propria greutate, în contra oricăror reguli de anatomie sau bun simţ. Ce-are asta cu facultatea? E o concluzie la care am ajuns cât aşteptam la notar, la legalizări.
  • Oamenii pe care-i întrebi de o facultate sau alta tind să presupună că nu eşti bucureştean. Aparent, faptul că eşti din Bucureşti înseamnă că trebuie să-ţi poţi găsi drumul spre orice facultate din oraşul ăsta. (Precizare: nu, bre, nu mă refer la Universitate, că nu-s aşa varză, ba chiar am avut ocazia să-i explic cuiva „Ăăă..Universitatea e chestia din spatele nostru”) (Precizare 2: Nu, bre, nu mă uitasem pe hartă în prealabil, era live şi fără prompter)
  • Site-urile facultăţilor conţin un volum mare de linkuri, cuvinte, vorbe, chestii, trestii şi aproape zero informaţie. E absolut uluitor câte cuvinte reuşesc să înghesuie în atât de puţine date utile
  • Oamenii ăştia nu sunt în stare să facă nişte poze care să le pună instituţia într-o lumină cât de cât OK nici pentru site-ul oficial. Inclusiv la pozele din laboratoare, care includ studenţi. Le este imposibil să strângă suficienţi fraieri mulţumiţi de facultate sau să-i ameninţe până în punctul în care să pară interesaţi/fericiţi pentru 0.3 secunde, cât apasă domnul fotograf pe buton. Nu ştiu dacă e de bine sau de rău.
  • Facultatea de Matematică şi Informatică se laudă cu „Probabil singurul site al unei facultati de stat din Romania, actualizat 24h din 24h”. Pure class bullshit. Poate nu vor să spună ce spun şi există o urmă de inteligenţă în mesaj, sau poate e pure class bullshit. Aceeaşi oameni se laudă cu „– Site ce se conformeaza 99% recomandarilor de standard W3C –„. Dacă e 99% valid, înseamnă că e invalid, madăfacăre! Validatorul dă o eroare pentru homepage, so not bad at all.
  • Cică la facultatea de filozofie e în ordine să fi puţin ciudat. Ah, mi-am ratat vocaţia.
  • Facultatea de sociologie include harta şi RATB-ul direct pe pagina principală. Respect! Din păcate, la data scrierii acestor rânduri, pagina dă o mare eroare.
  • Primele cuvinte care-ţi sar în ochi cum ajungi pe pagina facultăţii de jurnalism sunt „Meditaţii gratuite pentru admiterea 2008″. Nu vă aşteptaţi la meditaţii în sensul clasic, e un forum unde se pun subiecte tip admitere şi tu îţi poţi posta tentativele de rezolvare, dar subsemnatului i se pare şi aşa deestul de tare. În schimb, îţi va lua câteva secole până să te gândeşti că ai şanse la o hartă apăsând pe „contact”, cel puţin dacă eşti eu.
  • Judecând după testele online ale ASE-ului, economia mi-ar ieşi. Asta fără să fi depus vreun efort în sensul ăsta. Iar orele de economie din a 11-a mi le petreceam, normal, cu X şi 0 şi alte activităţi creative. Dar grosul întrebărilor mi se par de mare bun simţ, ceea ce mă surprinde..pentru o facultate..în România. În schimb, matematica mă rupe.
  • Vizavi de înscriere. Faptul că m-am născut este atestat şi prin buletin, dacă nu direct prin faptul că sunt într-o sală cu un dosar-plic cu o tonă de acte în mână. Nu există informaţie din certificatul de naştere care să nu se găsească şi în buletin. Mi le cer pe ambele ca să fie siguri că e adevărata mea identitate? De ce m-aş înscrie la facultate sub alt nume? Şi cum aş putea face asta, fără să se prindă respectivul? (Aş avea nevoie să-i fur diploma de bac, totuşi). Sunt mârlani.
  • Formularul de înscriere mă întreabă de starea civilă, telefonul mobil şi email. Încă puţin până la numărul de la pantofi. 42, pentru amatorii de statistică. Plus codul poştal. Eu nu-mi  ştiu codul poştal. E cineva care chiar foloseşte codurile astea la ceva sau ele există doar ca să te enerveze când completezi formulare?
  • Nu e nevoie să scriu pe dosar numele facultăţii la care dau pentru că dosarul e stocat la facultatea la care dau, iar aceeaşi informaţie, împreună cu celelalte pe care m-au pus să le mai scriu pe dânsul, se găseşte în primul document dintr-însul, fişa de înscriere.
  • Nu insist pe asta, să nu mă faceţi zgârciob, dar faptul că trebuie să plăteşti o sumă nu chiar modică pentru a te deplasa până la facultate şi a scrie obsesiv aceleaşi informaţii de 2 ori în 2 părţi pentru că aşa a vrut o secretară istorică, într-un dosar cu 7000 de documente, pentru că aşa vrea o metodologie isterică. Dar astea suportă preţul xeroxării unei foi cu subiecte scrisă de mână, că doar e facultate de indormatică.
  • Este evident că la pub.ro ar trebui să fie un pub, nu o facultate care se abreviază UPB. Sau ar trebui să fie ceva despre publicitate, cel mult. Really, statistic, lexicografic, fizic şi electrotehnic vorbind, UPB şi PUB sunt acronime diferite. Dar pare-se că cu cât e mai tehnică universitatea, c u atât mai mult începi să confunzi prescurtările între ele. În mod interesant, upb.ro redirecţionează spre pub.ro. You have UPB. Give PUB back to the people!
  • Nu am încredere în clădirile care au un OZN pe acoperiş. Cu aceasta se deschide şi se închide discuţia despre Poli. Îmi pot imagina acoperişul ăla luându-şi zborul noaptea, în căutare de victime, pentru că în lipsa sângelui uman se va deteriora sub influenţa nefastă a soarelui nostru. Cum poţi avea încredere în aşa ceva?
  • Într-o broşură adresa de e-mail a Politehnicii e dată ca adresa de mail de la Poli a Ecaterinei Andronescu. That’s what I call Fidel Castro.

Acum o să am coşmaruri cu OZN-ul de la Poli. Noapte bună!

Ce s-a întâmplat în timpul Bacului

În timpul Bacului au avut loc următoarele chestii:

  • Bacul, dar să trecem la lucruri mai importante
  • Am mâncat Bonibon, fraaateeee! Asta trebuie să fie realizarea anului, din moment ce nu mai văzusem Bonibon de muuultăăă vreme. Dacă găsesc şi sucuri de-alea triunghiulare şi Tropicana (sau erau una şi aceeaşi?) nu-mi mai trebuie facultate, nici nimic, se cheamă că mi-am împlinit toate visele, la revedere.
  • S-a terminat cu româna, for ever and ever. Phew. Acum pot să citesc liniştit.
  • A murit George Carlin. Tip amuzant şi care te pune pe gânduri, îmi pare rău că l-am descoperit cu adevărat abia acum. Uite o bucată despre dezastre naturale:
  • Un profesor s-a trezit că jumate din lucrările pe care le-a primit sunt la fel. Ori un acces brusc de ipocrizie, ori primul profesor corect din România. Sau dacă e să luăm o perspectivă mai naivă, poate e primul care s-a hotărât să vorbească despre cum stă treaba de fapt, dar normal că n-o să ajungă prea departe. Cică a cerut să-i dea lucrările ca să..(chiar, ca să ce?), şi bineînţeles nu le-a primit. Oricum, ei vor să copiezi şi tu vrei să copiezi, pur şi simplu aşa e construit totul. Introducerea spontaneităţii în învăţământul românesc ar fi un şoc total. Şi nici dom’profesor, adeptul viziunii „poezia spune asta pentru că EU zic că spune asta iar ce spui tu nu contează”, nu şi-o doreşte.
  • La Pro TV au dat o ştire despre un copil de 13 ani care şi-a decapitat mama. Alea de pe OTV erau mai realiste.
  • Mass-media a urmărit cu disperare cazul fetiţei de 10 ani care a rămas gravidă, fără pic de respect pentru o viaţă şi aşa distrusă.
  • Senatorii au dat o lege cum că 50% din ştiri să fie pozitive şi 50% negative, fără a anexa sistemul filozofic care să definească ce e bun şi ce e rău. Probabil au pornit de la ideea foarte nobilă de a ne scuti de ştiri ca cele de mai sus şi au ajuns…la mama naibii. Nu merge. Nu cred că va merge cu legi şi nu ştiu cum va merge altfel, în condiţiile în care majoritatea ţării pune semnul egal între informaţie şi babe violate+ştiri despre Paris Hilton. Iar cei care dau ştiri ca cele de mai sus s-au lansat în atacuri virulente împotriva legii, probabil loviţi de acelaşi val de ipocrizie ca dom’profesor. Puţin echilibru, băieţi? Nişte informaţii relevante, ceva, mai daţi şi voi cândva? Că eu încă aştept să văd o ştire la ştiri.
  • S-a terminat Euro, care a cam trecut pe lângă mine fără să văd prea mult, deci următoarea frază va fi un munte de generalizări pripite, dar corecte în spirit. Sunt OK cu victoria Spaniei, stilistic şi pentru spiritul jucăuş-artistic-de-alea, iar cei care au ţinut cu nemţii sunt rugaţi să-şi ia tancul şi să invadeze o ţară mică sau ce mai inspiră jocul ălora. There, asta ar fi trebuit să-mi pună în cap o treime de ţară.
  • Sportul a jucat primul amical, cu Rapid. Am avut 2-0 la pauză, au bătut 3-2. Am jucat în albastru. Naşpa. Echipamentul de rezervă negru a fost printre primele chestii care mi-au plăcut la echipa asta. În continuare jucăm în albastru. Naşpa.
  • S-a aproape dus şi Wimbledonul. Aceeaşi veche finală, Federer-Nadal, şi o mai veche aceeaşi veche finală, între surorile Williams. Deci nimic nou sub soare.
  • S-au stabilit orele la care se joacă partidele din primele două etape, iar liga în continuare îi faultează dur pe cei de la Antenă. Trăim în România, şi asta ocupă tot timpul, spaţiul şi energia. Sunt meciuri care încep la jumătatea celei de-a doua reprize din alte meciuri, e FUBAR. Un fel de grilă italiană trecută prin blender şi aruncată din lift de la etajul zece, că tot făcu Mitică analogia. Între timp, ăia anunţă că sunt în negocieri cu 7 comentatori dar nu s-au înţeles cu nimeni, iar eu mă întreb dacă măcar mişcarea asta o să mai ducă lumea pe stadioane.

Şi cam asta e. Ca să vedeţi că s-au mai întâmplat şi lucruri interesante în timpul Bacului.

Îmi explică şi mie cineva?

Îmi explică şi mie cineva care-i faza la reclama asta? Adică spotul îmi place şi apreciez faptul că CEC vrea să ştiu că încă trăieşte (deşi nu mai bine îl împuşcăm, să nu se mai chinuie?), dar nu văd legătura. Nici nu văd între ce chestii ar trebui să văd legătura.

Îmi explică şi mie cineva de unde aveam moneda croată pe care o aveam până ieri şi de ce acum n-o mai găsesc? Dacă ştii asta, chiar eşti mare, că eu n-am nici o idee.

Acum nu mi-au mai rămas decât întrebări despre Bac, deşi parcă mai aveam şi din afară, dar le-am uitat. Şi n-aş vrea să vă deprim cu aşa ceva. Totuşi, îmi explică cineva cine era Parizianu? (irelevant, dar aşa, de kiki) De asemenea, aş fi întrebat cine e Fred, şi se mai pomenea de nişte personaje pe-acolo, nu mai ştiu varianta (oral, română). E trist, oricum, deci vă scutesc de întrebările despre noima formatului de la oral sau capetele de integrare.

Totuşi, îmi explică şi mie cineva ce stil e o scrisoare către fi-su lui Caragiale, de la maestrul Tache de la Carul cu Bere, care conţine reţeta de mici? Da’ o scrisoare simplă? Asta mi s-a mai spus de-a lungul timpului, dar am o memorie de goldfish.

Hai, voie bună. (Îmi explică şi mie cineva de ce tot spun asta? Puncte bonus pentru explicarea a cine sunt, cum mă cheamă şi ce dată e azi, că nici la detaliile astea nu cred că mă pot concentra.)