Gânduri la finalul unei etape

Zilele trecute, practic a murit Sportul Studențesc.

Un club la care am ținut și cu care m-am identificat. Fără de care lumea pare un pic mai anostă.

O să revin în zilele următoare cu detalii concrete. Azi vreau să fiu sentimental.

E un pic stupid să ajungi să te identifici cu muzicile și echipele și jocurile tale, dar poate nu e mai stupid decât orice altă tehnică prin care ne construim identități aici, pe bucata asta de piatră albastră care etc. etc. Pentru mine, a ține cu Sportul a fost o șansă de a trăi fotbalul altfel. De a fi fanul unei echipe de drag și din pasiunea lucrului bine făcut, nu pentru că a câștigat niște trofee ieri sau mai demult (și până la urmă, ce altceva înseamnă sintagma „echipă de tradiție”?).

E o echipă înființată de studenți care vroiau să joace fotbal, cu puțin ajutor de la profesorul lor, întors în țară între două conferințe de analiză matematică la Paris. O poveste mai bună și mai inocentă decât originile multor echipe populare azi. O poveste simplă, despre ce-ar trebui să fie, dar nu mai e de mult, fotbalul în era sponsorilor corporatiști.

E un stadion în ale cărui peluze procentul de dosare penale e mai mic și procentul de doctorate e mai mare decât în altele. Prețul plătit pentru asta e că în sus-numita peluză sunt doar 30 de oameni, iar unul tot îți fură telefonul.

E un loc unde, din când în când, se mai urmează sfatul lui Bill Shankly, „Dacă nu ești sigur ce să faci cu mingea, bag-o în poartă și mai discutăm opțiunile tale mai târziu”. E o mică oază de autenticitate într-o lume mustind a vrăjeală.

Și acum nu mai e.

Comparația cu moartea unei persoane dragi e nimerită, nu doar din motivul cheesy că dezvolți niște legături afective (prea?) puternice cu clubul favorit. Pentru mine, a fost o paralelă perfectă: a fost o moarte lentă, previzibilă și urâtă. Cam toți veneam momentul ăsta venind din martie, dacă nu de la începutul anului. Și nici o persoană din jurul echipei nu făcea, fundamental, nimic ca s-o scape sau să-i ușureze chinul: preocuparea era pentru a stoarce cât mai mulți bani cât se mai poate…

Acum, teoretic, s-ar mai putea pleca de la zero la anul în liga a treia. Sau s-ar putea merge pe soluția atât de întâlnită la noi de a forma o nouă echipă, fără nici o legătură cu cea veche, care mai apoi îi cumpără numele, culorile și istoria ca la talcioc … dar va mai fi la fel?

Poate să mai fie la fel?

V-ar putea interesa o mai veche postare pe tema „De ce țin cu Sportul Studențesc?”. Voie bună!

Anunțuri

Dinamo 2 – Sportul Studențesc 4 – 0 / Sportul Studențesc – CS Buftea 1 – 1

La Sportul se întâmplă lucruri întrucâtva halucinante (sau caracteristice pentru întreaga economie românească. Depinde pe cine întrebi).

Unii angajați sunt neplătiți de doi ani. Alții, de doar jumătate de an. Sătuli de situație, au plecat bucătari, masori, antrenori ai echipei mari și ai grupelor de juniori, directorul de marketing Cristian Gheorghe, singurul om care putea fi bănuit de gândire pe termen lung și, în măsura în care au reușit, jucători.

Ca jucător, e mai greu. Te duci la comisie ca să te declare liber și vine Șiman cu o chitanță cum că te-a plătit ieri, la prânz. Scormonești puțin prin amintiri și realizezi că e chitanța de acum un an, care n-avea dată, pe care acum a scris o dată convenabilă. (Unii vor observa că ești cam bou că ai semnat un act nedatat. De-asta te-ai făcut fotbalist, nu neurochirurg).

La stadionul din Regie e o factură la apă neplătită de la începutul sezonului. Pe chestia asta, nu se poate juca acolo. Probabil că nici gazonul nu se simte prea bine. Meciurile de acasă din tur au fost, majoritatea, la Ploiești, iar în retur a fost o tentativă de meci în Colentina, restul jucându-se în Giulești.

Ar mai fi multe detalii, dar v-ați făcut o imagine de ansamblu. Nu sunt bani, dar falsul în acte e un zid care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

În condițiile astea, jucătorii au zis să facă o nefăcută: la primul meci din retur, cu Farul, n-au vrut să intre pe teren (ajutați și de faptul că nu făcuseră vizita medicală, că nu există antrenamente regulate, cantonamente nici atât și că nici măcar nu fuseseră informați cine e antrenorul). Și de atunci o țin într-o grevă, dându-se loviți în ziua meciului și venind în fiecare altă zi la stadion în Regie pentru antrenamente, unde antrenorul se dă rănit. În lipsa lor, jucăm cu antrenorul și jucătorii de la echipa a treia (da, a treia!). Ei sunt născuți mult, mult mai târziu decât mine, de exemplu. Obiectivul a fost schimbat din promovare în evitarea retrogradării, echipa a ajuns de pe 1 pe 6 și, în lipsa vreunei victorii până la sfârșit, ne putem rata obiectivul.

Suporterii sunt împărțiți în două: unii spun că Șiman e un jeg, alții, majoritatea, cred că asta se întâmplă și în restul economiei și că jucătorii ar trebui să joace. Eu înțeleg că ar fi mai bine pentru club și pentru cariera lor dacă ar face ca, de exemplu, la Rapid și ar intra în teren la modul cel mai serios. Pe de altă parte, n-am să învinovățesc pe nimeni pentru că nu vrea să muncească gratis.

Eu spun că Șiman e un jeg.

Mai mult pentru partea asta am scris această însemnare, ea ține loc excelent și de cronică de meci pentru tur și primele etape din retur. Dar, dacă tot suntem aici, să spun două vorbe și despre meciurile pe care le-am văzut pe viu.

Dinamo 2 – Sportul Studențesc 4 – 0

Meciul s-a jucat în Ștefan cel Mare, pe stadionul cel mare. Cu ocazia am descoperit că pista de atletism are 10 culoare, nu 9, cum îmi imaginam eu, ceea ce mă oripilează. De asemeni, a fost prima mea vizită în Groapă cu ochelari, deci și prima dată când am putut să văd meciul.

Image

Cu exact un an înainte, băteam în același loc pe Dinamo, echipa mare, cu 3-1. Lucrurile se schimbă atât de repede.

Greviștii au fost prezenți cu toții în tribună și reporterii TV au fost prezenți lângă ei. Ceea ce ne-a oferit ocazia unei premiere: primul meci filmat cu patru camere, toate îndreptate în direcția opusă meciului.

Despre meci în sine nu-i mare lucru de spus. S-a jucat cel mai mult timp în ultimii 20 de metri ai Sportului. Până la pauză am luat un gol, iar după am mai ieșit din apărare de câteva ori, inclusiv două contraatacuri bune. Și am mai luat trei goluri.

Sportul Studențesc – CS Buftea 1 – 1

Partea bună la tot exilul ăsta e că facem turul stadioanelor din București și intrăm gratis la tribuna 1. Meciul ăsta s-a jucat pe Giulești într-o zi frumoasă de primăvară, în care pe drumul de la metrou la stadion am întâlnit doar un (!) maidanez.

Image

Ăsta a fost un meci mai bun. Tot adversarii și-au petrecut mai mult timp în atac, dar ieșirile noastre au fost mai curajoase și mai eficiente. A fost 0-0 la pauză, am luat gol cu capul la o fază la care toată apărarea dormea, dar am și egalat, primul gol al returului. În minutul 89 Udrea de la Buftea a dat un gol cum n-o să mai dea niciodată, în vinclu din marginea careului, și am plecat acasă bătuți, dar nu la fel de deprimați.

Image

Cu ocazia asta, am putut să văd cât de multe scaune lipsesc de pe Giulești, de vreme ce stadionul era aproape gol. Sunt găuri din loc în loc, în fiecare sector (se observă și în poză) și la peluza galeriei lipsesc cu totul 3-4 rânduri.

Nu poți să te plictisești când ții cu Sportul. În fiecare săptămână te întrebi unde o să joace echipa următorul meci, cu ce jucători, cine o să mai fie antrenor și dacă nu cumva se desființează. Bat în lemn și merg înainte. Ca noi toți.

Noapte bună!

România – Franța 0-0 / Oțelul Galați – Benfica Lisabona 0-1 / Rapid București – PSV Eindhoven 1-3 / Oțelul Galați – Manchester United 0-2

Dacă de curând am avut o însemnare care a fost un Regie Arena triple feature, e timpul pentru un National Arena quadruple feature.  Și ziceți mersi că n-am stat până săptămâna viitoare, că făceam quintuple feature și implodam într-o gaură neagră.

E un stadion foarte frumos. E mare, tribunele-s aproape de teren, se vede bine din cele mai improbabile unghiuri. Acustica e acustică de acustică, dacă îmi permiteți această reală serie de metafore. E o parte din marele proiect numit „Să vină civilizația și în România”, dar e umbrit, inevitabil, de România. Până la el te mușcă maidanezii (bun, într-o zi de meci, nu, dar ia încercați o plimbare spre peluza nord după-amiaza), de la el nu prea te aduc autobuzele, iar metroul l-ai putea prinde dacă te teleportezi, gazonul e jalnic, iar toate obiectele pe care le ai asupra ta sunt prea contondente ca să intri cu ele. Astea se pot repara; există o fundație, o formă, o funcționalitate, mai căutăm o țară în care s-o îmbrăcăm.

Era să uit: costă cât șapte Cluj Arena, după ce la un moment dat prețul s-a dublat brusc. Tipic.

*

 Mai întâi, a fost inaugurarea, în meciul cu Franța. Desigur, pe biletele tuturor scria România-Argentina, 10 august, orele 21:45. Desigur, din gazon sărea brazdă după brazdă. Mie nu mi-a fost asta atât de evident de pe stadion, dar eu sunt mai chior. În schimb, am avut unul din cele mai proaste locuri din stadion (peluză, pe colț, sus) și mi se pare un loc excelent. Ba chiar poți vedea mai bine cum sunt aranjați băieții în teren. Meciul prost, nul, scorțos, mai mult cu faze fixe și cu tras de timp în minutul 90 la un 0-0 care ne exclude din cursa calificării (!). Firește că oamenii au fluierat pe final, dar per ansamblu a fost o atmosferă frumoasă, punctată pe alocuri de ghiorlănescul „Pe ei, pe mama lor”, dar și de mexicanul val.

*

 Între timp, gazonul s-a schimbat, dar nu destul de repede ca să poată să joace Gigi cu Schalke acolo. În mod cu totul previzibil, tot nu s-a spânzurat. Și a venit Liga Campionilor. E altceva, e o altă atmosferă, să știi că mergi un picuț pe jos ca să ajungi la întâlnirea cu unele din cele mai mari echipe ale Europei. Oțelul-Benfica, cu 7000 de spectatori și niște tribune dezolant de goale, dar o ocazie excelentă să ne dăm seama cât de bine se aude. Ai fi putut crede că e plin de gălățeni furibunzi, când colo ei erau strânși în sectorul din mijloc al unei peluze. În peluza mea se găseau și vreo 15 portughezi. Fiecare anunț al crainicului se făcea și în portugheză. La pauză am văzut rezumate din meciurile jucate la acea oră. Finețuri, dar de mare efect. Oțelul a urmat un pattern total dezamăgitor, cu care pare că se simte comod: mai întâi, o apărare solidă, așezată, apoi ieșiri timide, câteva șuturi de la distanță, un pic mai ofensiv, una-două ocazii mari și … nimic. Un gol picat înainte de pauză ca o bombă, apoi aceeași evoluție în repriza a doua. Și cu Manchester avea să fie asemănător.

*

Dacă la București ar fi un salon de inventică, marele premiu ar trebui să fie împărțit de primărie și clubul Rapid, care au inventat închirierea a jumătate din stadion la jumătate din preț, deși diverse costuri fixe, în special consumul de electricitate cât al restului sectorului, rămân aceleași. Pentru mine a ieșit bine, pentru că am putut vedea un meci din partea de jos a peluzei la preț de partea de sus. Rapidiștii sunt pasionali, frumoși când cântă imnul, senzaționali la coregrafii și cântat, dar atunci când adversarul dă gol se întorc spre peluza oaspeților cu cei mai goi, cei mai criminali, cei mai urâți ochi pe care i-am văzut în viața mea. E o sete de sânge în aer demnă de lumea a 14-a, iar unii o iau la fugă spre sectorul ăla (what the…) Iar cu PSV au avut ceva goluri de îndurat. Am văzut primul gol românesc de pe stadionul ăsta, al lui Alexa, dar în cele din urmă rapidiștii nu au rezistat fizic la tactica de tip autobază pe care a gândit-o Lucescu cel mic. Egalarea a venit repede și fix înainte de pauză, iar festivalul defensiv din repriza a doua s-a încheiat, firește, cu o clacare și două goluri. 1-3.

*

A mai trecut ceva timp, o pauză pentru naționale în care să ne facem de râs definitiv cu Belarus, tot aici (n-am ajuns, nu eram în oraș, dar am trăit umilința la TV), și a venit meciul Oțelul – Manchester. Mai înainte, s-a întâmplat ceva rar în istoria sistemelor economice în care prețul este stabilit de cerere și ofertă: în urma cererii mici, Oțelul a redus prețul biletelor cu până la 50%! Inclusiv retroactiv pentru cei care au luat pachete de bilete, deci în final am plătit 60 de lei pentru trei meciuri europene. Era mai scump să mă duc la Tribuna I în Regie la trei meciuri. Cu toate astea, stadionul tot nu s-a umplut, ceea ce e puțin trist, dar ar putea avea de-a face cu faptul că cei de la Oțelul sunt niște tolomaci care se apără bine tot meciul, își ratează faza de poartă când apare, apoi comit penaltyuri prostești pentru henț. O echipă cu suflet, cu talent, dar care la fiecare meci e mai fraieră ca la cel dinainte. 0-2 s-a terminat, Rooney i-a executat cu două penaltyuri pe final.

*

Stadionul ăsta e un loc unde mergi cu plăcere indiferent cât de proastă e echipa pe care urmează s-o vezi, indiferent că va fi un nou 0-0 anost, pentru că știe să trezească un oarece entuziasm în tine. Din păcate, ajungi acolo și vezi echipele noastre neaoșe, care mai, mai că stau să-ți strivească entuziasmul. Mai arunci o privire, mai vezi un Nani, mai iei un hot dog, mai mergi la toaletă. Te minunezi ca la felul 14 la toate aceste mici bucăți de normalitate, dar e bine măcar că au venit și ele o dată.

Hai pe stadion. Noapte bună!

Sportul Studențesc – Voința Sibiu 2-2 / Sportul Studențesc – Steaua București 0-0 / Sportul Studențesc – Universitatea Cluj 2-4

Într-un post recent mă plângeam că nu prea știu cum se fac banii. Între timp am mai aflat. Scriu cod cu rețele și chestiuni din astea alături de niște oameni simpatici într-o clădire, îmi pare rău, corporatistă, la un birou corporatist. E mult de învățat, e și puțin intimidant, dar și când îți iese ceva sentimentul este mirific.

Sezonul ăsta am fost mai des pe Stadionul Național decât în Regie, atât de puțină mentalitate ultra am. E aproape, e acea mică bucată de Europă și civilizație după care tânjeam, e mare, e frumos și de obicei vin echipe ceva mai bune decât poți vedea pe stadionul mic dintre cămine.

Totul își pierde șarmul dacă te lași să devii destul de bătrân și morocănos. Regia și-a pierdut ultimele bucăți de șarm sezonul trecut. Încet, imaginea stadionului dintre căsuțe, pe străzi liniștite, se schimbă pe măsură ce deschizi ochii și privești în jur. Manelele care răsună la lăsarea serii. Haitele de maidanezi. Casa aia care stă să cadă, unde locuiesc 11 puradei. Cel care ți-a furat telefonul, venind la tine, dornic de dialog și coabitare. Subiect de discuție: ce telefon mai ai.

E o țigănie cruntă. Iar un club cu adevărat mare s-ar preocupa de toată experiența din ziua meciului. Ar rezolva-o măcar cu câinii. Pentru că trebuie ca omul să vină cu plăcere la meci.

Nu avem cluburi cu adevărat mari. Avem niște negustori, niște ageamii care scriu pe ei „director marketing”, „președinte club” etc. Umbla vorba în târg că Șiman s-a împrumutat de la bișnițarii de pe străzile astea ca să-și pună termopan la vestiare.

Echipa nu mă ajută nici ea. E greu să te prefaci că o oră de desene animate cehești, de pildă, ar putea vreodată să fie un spectacol mai slab decât ce fac indivizii de pe teren. De unde vorba: nu ne pot ei plăti atât de prost pe cât putem noi munci.

*

Așadar, după o pauză de 4 luni, timp în care m-am plictisit regal la televizor în meciurile cu Ceahlăul și Dinamo, m-am dus în Regie, tiptil și fără telefon în buzunar, să mă uit cum ne chinuim cu Sibiul. Publicul de la tribuna 1 e minunat, studenți, tineri, tinere, bunici, accente groase ardelenești care îl încurajează pe Farika la un scaun de cei care îi aplaudă sprinturile lui Lazăr.

El a fost marele câștig, nu vorbim de Costin, care a făcut antrenamentul de vară cu echipa pentru a pleca la PAOK-ul lui Boloni (măcar i-o fi cerut Șiman o chirie, un abonament, ceva?), ci de Valentin Lazăr, un jucător promițător de bandă dreaptă venit de la echipa a doua. Omul a sprintat cu îndârjire și a arătat atitudinea demnă de niște vremuri apuse, în care șarmul nu fusese pierdut.

Sibiul a condus de două ori, o dată cu o lovitură liberă prelungită cu capul în poartă, apoi cu o lovitură de cap din doi metri după o fază de somnolență ofensivă marca Sportul. În ambele situații, am văzut o dorință de revenire, niște sprinturi ale lui Lazăr, niște șuturi curajoase și goluri egalizatoare din partea lui Chețan și Lazăr, care s-a încăpățânat să urmărească o minge până a fost scăpată de portar. Dar s-a dovedit că jucătorii nu prea au forță fizică, se consumă repede și fac pasul înapoi. Și uite așa istoria va mai reține o ratare uriașă sibiană cu poarta goală într-un meci pe care, totuși, timid, l-am dominat.

*

Înainte să jucăm cu Steaua, Gigi Becali a spus că dacă nu câștigă meciul ăsta se dâ-bâ-bâng-dâng-dâng-spânzură. Încă aștept cu interes.

Ce să zic? Ai noștri s-au mobilizat, au simțit că ăsta e meciul la care o să-i vadă Mourinho și Steven Spielberg să-i transfere, și am avut o apărare oarecum sigură și un atac cu răbufniri. Senzația la sfârșit a fost că mai puteam să jucăm câteva zeci bune de ani și steliștii n-ar fi fost în stare să lovească mingea într-un mod care să ne convingă că ei sunt fotbaliști profesioniști. Poate că nici ai noștri din atac n-ar fi dat gol și ar fi făcut un somnic mic în colțul careului, epuizați fiind.

Ați văzut că cineva a prins un somnic mare în Dâmbovița?

Altfel, atmosfera a fost puțin prea plină de steliști pentru gustul meu. Tribune care exultă de câte ori cineva în roșu (cu câteva dungi albastre) atinge mingea, apoi, când e clar că ăia din teren  habar n-au ce fac, reacțiile se inversează cu 180 de grade, dar sunt la fel de caricaturale.

Lângă noi, în peluză, erau câțiva steliști a căror caterincă includea glume despre cum o să ne bată ei după meci. Jandarmii erau la semințe. Stewarzii se făceau că plouă. Gardul care avea menirea de a separa galeria Sportului de restul peluzei separa, de fapt, toată peluza de un sector mai pe colț în care n-a vrut să stea nimeni (și ar fi fost un pic jignitor ca galeria Sportului să fie trimisă acolo). Domnul Cristian Gheorghe își scria, probabil, următorul comunicat de presă despre cum noi plătim atât de mult pe bilete pentru a se crea condiții și confort.

Inevitabil, Gigi Becali nu mai tace din gură.

*

Iar duminica asta, după o nouă pauză, mergeam la meciul cu U Cluj cu oareșce speranțe. Eu nu cred că ei au o față europeană ultra-mega-evidentă, doar pompează un baștan bani în ei, pentru că s-a plictisit de Dinamo. Ar putea foarte bine să se plictisească și să treacă la cursele de cai, iar echipa ar cădea imediat înapoi în C. Bun, mai e și interesul profund electoral al autorităților locale, care va mai încetini puțin căderea spre C.

Bun, dacă ne uităm la scor, poate că ar trebui să-mi dau două peste gură, dar hai mă, oricine ne poate bate la scorul ăsta, mai ales dacă suntem fără atacanți, adică fără Curelea, suspendat. S-a terminat 2-4, Maxim deschizând și închizând scorul din faze fixe, mai întâi o lovitură liberă foarte frumoasă, iar în finalul meciului, un penalty.

Între, am văzut un roșu pentru Chețan, care a arătat ca o intrare de galben pe stadion, dar pe reluările TV e întrucâtva portocalie (un crampon sus, urât, dar fără reavoință). Asta a provocat o oarece cădere, lipsa de reacții în atac și forma fizică ușor superioară a adversarului sunt de vină pentru restul. În a doua repriză, l-am văzut pe teren ca vârf pe Truță, care a reușit să atingă mingea în minutul 89. Viitorul sună groaznic.

Oamenii de la tribuna 2, la fel, simpatici, grupul de clujeni stând lângă grupul de bucureșteni, fiecare îndrugând lucruri egale și de sens opus către arbitru în legea sa. Cetățeni, cum zic peiorativ băieții cu mentalitate. Îmi plac cetățenii. Nu aruncă scaune din iubire pentru culori.

Cea mai proastă meserie este la jandarmerie. Ca atare, înainte am fost rugat să-mi golesc buzunarele, ca să poată să mă percheziționeze cu buzunarele goale (WTF?). Total previzibil. Se întâmplă o nasoală la Ploiești și toate meciurile cu grad de risc minuscul sunt cuprinse de paranoia.

Stând la o mică coadă la intrare, am auzit ce-și șopteau duios forțele de ordine prin stații. Ei își șopteau așa:

Ăăă, deci, aveți grijă, să nu se mai ridice spectatorii cu gesturi din astea, cu hai băieții, că, ăăă, parcă nu este în ordine

Ceva mai încolo, un subordonat încerca să-i explice șefului lui că cei din Cluj au un mic steag și ar vrea să-l pună pe gard.

-Deci ideea e că e mic steagul, e foarte mic…

-Pune-l mă pe gard să-l văd!

De ce să folosim bunul simț când putem fi birocratici? Poate era un steag contondent și xenofob. De asemeni, „stewardul” de lângă mine tot amenința oamenii din tribună că dacă-și scot semințele din buzunar și încep să consume, îi dă afară din stadion.

Toți acești oameni sunt, teoretic, acolo ca să ne apere și să creeze condiții bune. Ei nu fac asta. Fac lucruri opuse. Ei sună exact ca parodiile milițienilor din orice emisiune de umor. Și ideile, dar cu totul remarcabilă e asemănarea din tonul vocii. Pentru că asta sunt. Niște oameni cărora li s-a dat legal dreptul să fie stăpâni peste o tarla, peste o bucățică de țară și să facă tot ce vor în ea. Și atunci fac.

Sportul merge relativ bine, în sensul că nu suntem ultimii dintre cei de la retrogradare, ci primii. Dar sunt niște blocaje psihice aici, nu putem câștiga acasă nici când dominăm, mai sunt niște salarii neplătite și ceva incompetență. Mult negru, cu pete de alb. Și un pic de șarm. Știți ce șarmantă e intrarea de la tribuna 2, pe scări săpate într-un deal verde? Cu panoramele străduțelor din jur pe care le ai din înaltul tribunei. Cu tabela acționată manual, de care sunt sigur că ar strânge mai mulți spectatori decât meciurile dacă ar fi bine pusă în valoare.

Haide Sportul!

Victoria Brănești – Sportul Studențesc 1-1

Din fericire, pe autobuzul de Chiajna scrie mare „PRIMĂRIA CHIAJNA” și e galben cu verde. O fi o strategie de branding sau poate brainwashing a primarului, care alege aceeași culoare pentru toate pet projecturile lui (vezi FC Concordia). Din păcate, prețul nu era trecut pe nicăieri, ceea ce găsesc întrucâtva dubios. Un leu jumate, mai puțin decât o să vrea RATB-ul după ce-mi va cere cu 40% mai mult pe fondul bla bla și pentru ca stimați călători etc etc.

Cică Brăneștiul s-a mutat aici pentru un teren mai bun. Cică a fost e-xe-cra-bil. Mie îmi place, cât de cât. Că-i cochet și modern, că intri în peluză pe o foarte simplă ușă și nu prin cine știe ce improvizații. Nici măcar prin turnicheți, dar am senzația  că asta e ceva temporar. Pentru că e un stadion modern, în spirit britanic, cu tribune apropiate de gazon și acoperit integral. Aș fi zis și „puține garduri” dar am stat totuși după un gard de înălțimea peluzei. Pe mine m-ar tenta și finala europeanului U-19 de la vară, tot la Chiajna, ce ziceți?

Apropo, are și un buldozer într-un colț. Dotări de dotări! Vedeți că cișmeaua e proastă. Iar la intrare e un magazin care ne vinde cozonacii Concordia sau așa ceva (mă grăbeam, nu știu, OK?). Gata, destulă descriere, destule chestii.

Cum a fost jocul? El a fost slab, cam ca de liga a doua, dar chiar nițel mai fără ambiț. Brăneștoizii au apărut ușor dominatori prin faptul că au intervenit prompt în apărare, adesea către cel mai apropiat os, de câte ori încolțea vreo șansă de-a noastră. Iar ca strategie s-au remarcat prin rostogolirea artistică a portarului Stoicescu, după ce Tibi Bălan i-a dat acestuia un bobârnac. De asemeni, mai remarcăm din prima repriză faza în care o degajare din apărarea noastră a lovit geamul sălii Concordia (despre care înțeleg că și-aia e bună, primarul ăsta și-o fi asigurat realegerea pe 20 de ani?)

La pauză, m-am chinuit cu cișmeaua, iar copiii din localitate au primit lecții de tobă de la inimoasa noastră galerie (sau așa ceva). Viitorul era îmbâcsit, dar aveam senzația că mingea ar putea să intre și ea o dată și o dată după ce le mai obosesc crucișătoarele.

Au mai obosit, am mai avut ocazia să spun de câteva ori „n-a intrat acum, dar intră”, mai ales la o ocazie frumoasă a lui Nae, finalizată pe scurt și pe lângă.  Da’ de unde? Băteam câmpii (poate nu e așa surprinzător). Dimpotrivă, a intrat dincolo, atunci când brăneștoidul Bogdan Oprea, aflat undeva pe la 25 de metri, a făcut singurul lucru pe care-l învață ei la antrenamente: a ridicat capul și a bubuit una spre poartă, iar cu largul concurs al brazdei de pe stadionul comunal și al mânuțelor alunecoase ale lui Viciu, a deschis scorul. După care ai noștri cam erau cu capul în pământ și mă temeam de o dezintegrare, dar s-a jucat la fel de molatic niște minute, până la o lovitură liberă.

Centrarea lui Ghinga s-a dus în gura porții, de unde Viorel Ferfelea, dând deja mai multe goluri în două meciuri decât în ultimele luni de fotbal, a reluat frumușel în plasă. După 1-1 au mai fost răbufniri timide și nenotabile.

Cred că viața ne-a dat pui, dar nu am făcut șaorma. Și tocmai de-asta o să picăm și o să avem probleme și cu baremul: echipa se mobilizează mai bine, e mai concentrată. Dar asta nu-i împiedică să fie fraieri. Brăneștiul a avut un joc închis și a făcut suficienți pași înapoi ca să scoatem ceva din asta, mai ales că îi cunoaștem. Noi ne-am coborât la nivelul ăla. Și spre nivelul ăla mergem repede.

Haide Sportul!

Sportul Studențesc – Universitatea Craiova 3-0

Șoc și un pic de groază: la bilete era o coadă! Spre deosebire de meciul cu Rapid, coada era ordonată, se mișca bine, iar cașchetele de jandarm leneveau în soarele molatic de primăvară. Să fie craiovenii mai civilizați ca giuleștenii? Cât de mare este un ou mic?

Cât de mică poate fi o echipă „mare”? Câtă tradiție trebuie să invoci pentru a suplini faptul că nu joci nimic și patronul nu vrea să plătească niște sume pe care a semnat că le plătește? Întrebarea merge și pentru noi, la o scară mai mică. Dar, ciudat lucru, am fost întrecuți.

Jocul a fost cu desăvârșire fâsâit vreo juma de repriză, Sportul infiltrându-se tiptil și timid spre poartă. O apărare olteană care s-a așezat decent și a rezistat cât a rezistat, să-l remarcăm pe Zorro. L-ați remarcat? Gata.

Un asediu, două, și Ferfelea reia superb o centrare în plasă dintr-un fel de început de foarfecă laterală. Mai apoi, nu trece mult și avem un corner, la care Bălan o izbește din prima și se duce direct în poartă, dar arbitrul anulează pentru motive nebuloase. Cred că a fost un gol foarte frumos și foarte valabil. Dacă tot îl înjurăm pe central, să trecem și la tușierul cheliuță de pe partea dinspre tribuna 1, atât de neutru că e de fapt severinean. El stătea cu steagul pe sus în permanență, trăind o perpetuă stare de ofsaid. O fi vreo disfuncție de-aia de primăvară.

De la cabine am revenit cu un gol rapid (Curelea) și o echipă oaspete din ce în ce mai fracturată. Ne mai aruncăm de două-trei ori, hop, penalty. Surpriză, Bălan îl transformă. 3-0. Apropo, a venit Gigi Mulțescu. Observați vreo diferență?

Pe final, Craiova a mai fost lăsată să iasă la atac și să se facă de râs cu diverse pase în aut și alte semne de neputință. De remarcat o fază la care au cerut penalty pentru o ușoară împingere în careu iar eu, pardon de expresie, cred că a cam fost. Și mai ales, o ratare cu poarta goală de toată frumusețea, care rezumă toată lipsa de vlagă a unei echipe care se scufundă.

Am câștigat, alt antrenor, alt aer, alte speranțe. Dar și un adversar slab, demoralizat, incapabil. Eu cred că obiectivul numărul 1 rămâne baremul. Nu vă mai spun ce meci urmează, că a trecut, încerc să vă mai servesc cu două cronici azi.

Haide Sportul!

Sportul Studențesc – Gaz Metan Mediaș 0-1

Opriți subminarea economiei naționale!

(o galerie tânără, dinamică și intelectuală)

Urarea din motto face referire la faptul că pe piepturile vânjoase ale medieșenilor tronează sigla Transgaz, firmă care e a mea. Și a ta. Și a lui. Dar pe noi nu ne-a întrebat nimeni dacă ne place, unde mai pui că profitul nu se întoarce la mine, sau măcar la Boc, să facă o autostradă. El e, inevitabil, al bravilor investitori care de-abia țin echipa.

Altfel, mi se pare o echipă relativ curată, relativ talentată, relativ devreme acasă și, la ora asta, relativ în Europa League. Care a făcut un meci prost rău, dar nici ai noștri nu s-au lăsat.

Mai întâi, să mă scuz că n-am zis nimic de la începutul returului. Am văzut meciul cu Dinamo din pat, tușind, răgușit ca proful de fizică (cine știe cunoaște) și energizat suplimentar de vestea că prețul biletelor tocmai se dublase. Din fericire, n-a fost ceva permanent, a fost super ofertă limitată. Impresia mea a fost aia trivială, că am făcut o primă repriză decentă urmată de-o cădere. Și că e un scor corect deși la cât de cenușii au fost ăștialalți mergea și 0-0. Apoi n-am jucat nimic la Bistrița. În ambele meciuri s-au putut găsi faze grosolan bulite de arbitri, ceea ce de la o vreme mi se pare doar un semn că ăștia-s arbitrii pe care îi merităm.

Așa, să trecem la Sportul – Gaz Metan. Meciul a coincis cu venirea primăverii, ura. Totuși, în Regie nici zăpada nu se topește:

zapadaPrima repriză a surprins o echipă a Sportului într-o oarecare vervă. Surprinsă, aceasta s-a rușinat, s-a ascuns repede și a dispărut de tot cu timpul. Dar până atunci Curelea a apucat să facă o fază de singur cu portarul și, surpriză, a tras în el. Au mai fost încercări, Maxim a fost jucat mai mult și din ce-mi dau seama încerca să fie un fel de playmaker, cu diferența că playmakerii mai și dau drumul la mingi, el se lungea aiurea. De partea cealaltă, niște contraatacuri. Meci aproape amical, duminical, fără stres, fâs și miză. Nu regie. Doar dezinteres. La capitolul „forță simbolică deosebită”, pe marginea terenului nu erau nici reclame, ceva ce nu-mi amintesc să fi văzut la un meci de A în sezonul ăsta.

În repriza a doua, jocul a înclinat mai mult către medieșeni, pe fondul faptului că gazdele au fost niște mămăligi. Simplul fapt de a înclina altfel n-a reușit să facă meciul interesant, deci hai să sărim direct la penalty-uri.

Eu cred (și aici peluza ar fi fost în stare să mă sfârtece) că al lor a relativ fost. La standardele care se practică. Adică Patriche a intrat să-l secere pe ăla. În careu. Ceea ce pur și simplu nu se face. Știți, ca să nu-i dai șansa să cadă și să obțină penalty etc. etc. Mai ales că era o fază cețoasă, cu toate șansele de a se fâsâi. Al doilea mare semnal de alarmă e că l-a și nimerit. Asta plus o cădere teatrală și o rană simulată fac rețeta clasică a unui 11 metri românesc. Pe care Eric îl transformă.

Apropo, a revenit Eric! După un popas scurt prin Ucraina și unul mai lung, după toate aparențele, pe Dealul Negru, degustând mici. În afară de faptul că a câștigat meciul aproape accidental, n-a făcut mare lucru, ipostază în care îl vom și reda aici:

Mai apoi, unșpe metriul nostru. Al lor a fost, da? Atunci și al nostru. După care, după cum probabil știți, Ferfelea și-a așezat mingea, și-a luat avânt și a executat ca Anelka. Adică indolent. Slab. Nesimțit. Pasă la portar. După care a ieșit și a pornit un lung conflict verbal între peluză și jucători, finalizat cu Cristian Irimia invitându-ne la sfârșitul meciului să intrăm noi pe teren. Acum, eu obișnuiam să joc în poartă și în apărare, dar ăștia sunt chiar decenți față de atac. Aș intra în atac. De unde-mi iau tricoul și ghetele?

Iată un rezumat:

De asemeni, pagina de rezumate e acum la zi, deci puteți vedea toată desfășurarea suferinței, sunt chestii noi în blogroll, Zdob și Zdub merg la Eurovision, a fost ziua Irlandei, Laszlo Borbely a purtat o cocardă și eu cred că cel mai talentat român este un câine. Dar despre toate astea, altă dată.

Mâine, la Cluj, o umilință sau poate o dezamăgire la limită. Haide Sportul!

Sportul Studențesc – FC Vaslui 0-1

O după-amiază ușor cețoasă și surprinzător de non-câinoasă la venire. La plecare era unul în stradă care lătra la tot și la toate, din fericire nu eram singur și am mers cu turma, că altfel cred că acolo rămâneam. Regie, locul unde poliția poate bloca străzile înaintea meciului dar hingherii nu vor să scape de zecile de potăi.

Sportul a ajuns la poartă, pe bune, doar că acolo apărarea era ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, doar făcută cu mercenari de la Copacabana, pentru a încerca depășirea recordului de figuri de stil inutile, deținut acum de PRO TV. Iar prea puțini își asumau răspunderea finalizării. Dincoace, ăștia erau și ei periculoși și nu prea, în dulcele stil clasic, lălâu și balcâz (vezi Porumboiu după meci: că cică au jucat nașpa, dar la nivelul României nașpa-ul ăsta a fost super-spectacol).

Să vedem, cine a zvâcnit, cine a mai mișcat așa, ca fluturașii? Varga, mai rar dar mai bine. Dar n-a putut să-i dribleze chiar pe toți, nici chiar pe doi consecutiv, doar momente punctuale. Pătrașcu, pentru o lovitură liberă care măcar a prins poarta (dar a fost foarte foarte moale și foarte foarte pe centru). Dincolo, ăia negri. Mențiune specială pentru cei doi indivizi care au reușit să șuteze în aut de poartă (da, da), pentru individul care a reușit să rateze cu poarta goală (Gheorghiu) și, desigur, pentru Yero Bello, atacant bun care a dat golul.

Păcat că n-am rezistat pentru un 0-0 urât (da, am spus-o și nu sunt foarte mândru). Că nu cred că se supăra prea multă lume. Și așa e un rezultat echitabil. Și mai mare păcat că s-a rupt Niculescu, ocazie cu care l-am văzut 10 minute pe Viciu. S-a descurcat acceptabil. Notabile mai sunt cele 10 minute în care ceața a fost atât de deasă că părea că se va înnopta, ca și ceața la o oră de după meci, destul de absolut magnifică, îmi permit să spun (am așa preferințe dubioase). Felicitări lui Șerban, care a venit cu un banner dedicat lui Pancu (care nici n-a fost în lot, că s-a certat cu Hizo). Și, desigur, momentul a avut izul lui de minute stupide cu jandarmi (și oficiali, ah, ce bucurie) cretini, că doar de ce să te adaptezi la context când ai ordine și baston? Îmi permit să citez nițel, toată pozna aici:

n-am putut sa-l afisez decat 2 minute deoarece au intervenit stewarzii si probabil ofiterul de presa mai apoi deoarece din ce am inteles in prima faza de la acestia si din statiile acestora eram „2 vasluieni inconstienti care trebuiau sa fie scosi din peluza Sportului pentru a evita altercatiile cu baietii care sustin sportul „. Mai apoi cand le-am explicat ca suntem rapidisti si ca mesajul l-am facut pentru idolul nostru care joaca la Vaslui si ca este intr-o perioada dificila si ca este ca un mesaj de sustinere si de incurajare pentru acesta ,au inteles situatia si ne-au lasat in pace. Peste aproximativ 5 minute apare probabil ofiterul de presa sau cine o fi fost sa ne cheme sa ne dea afara din stadion pe motiv ca am introdus ilegal acest mesaj si sa ne interogheze despre modul in care am intordus mesajul in peluza .Mesajul l-am introdus la intrare cand stewarzii nici nu s-au sinchisit sa se deranjeze sa ma puna sa desfac mesajul care-l aveam in ghiozdan .

În ipoteza ușor idealistă a unei victorii la Urziceni (vineri, ora 18), vom fi adunat ceva mai mult de jumătate din punctele necesare pentru barem la jumătatea sezonului. Bonus sumbru la perspectivă sumbră, salariile sunt neplătite de atâta timp că jucătorii încep să ceară desfacerea contractelor. Primul, Marius Postolache, care a fost trimis, cu promptitudine și nesimțire, la echipa a doua. Irina Maxim mușcă în carne vie într-o cronică din Onlinesport și băieții de la Gazetă au ceva mai echilibrat și cu figuri de stil inutile. Video în diverse locuri, de pildă Digi Sport.

Încă ceva: de acum, s-ar putea să mă mai citiți ocazional (sau pe alții, că pe mine mă citiți deja) pe Sportibus.ro, care se vrea a fi o comunitate de oameni care scriu lucruri mișto pe teme sportive. Momentan ritmul postării e și nu e, dar hei, am încredere, e recomandat de Adrian Georgescu.

Haide Sportul!

Sportul Studențesc – Universitatea Cluj 2-0

Să ne bucurăm pentru Viorel Moldovan, care a renunțat la postul de antrenor, că doar nu mai suporta să fie un loser! Probabil că nici jucătorii nu mai suportau și iată că acum e mai bine.

Voi incepe smiorcăindu-mă. Sâmbătă am fost să caut, între niște lipii de șaorma și un CD inexistent  în România, bilet la meci. Adică să-mi iau din timp de acum, ca să nu mai rămân pe afară, nu? De la unica sau aproape unica încăpere de pe planetă unde se găsesc, casa de bilete de la stadion. Înăuntru erau două scaune și mult aer care mă priveau în ochi. Deși eram în interiorul programului normal (16:45 e între 14 și 18, nu?). La 2 case de stadion băjeții ascultau manele la maxim, trei cocalari sprijineau gardul, iar vreo 30 de câini erau pe lângă drumul meu de la Grozăvești la stadion. Și se lăsa înserarea. Cum mi-e frică de zombie și nici țigănia nu prea-mi place, nu am mai așteptat și am luat-o din loc. Mă întreb ce ar fi avut de spus domnul Cristi Gheorghe, marele organizator de la club, dar cum la meciul cu Rapid a fost văzut replicând peste gard „păi dacă n-ați venit și voi mai devreme, normal că ați prins coadă” (cu un sfert de oră înainte de lovitura de start), mă îndoiesc că va fi dorit să întrețină o relație de respect și seriozitate față de oamenii care încearcă, totuși, dacă binevoiește și el, să-i bage bani în buzunar.

Meciul în sine a fost un fel de picnic. Vreme călduță, oareșce lejeritate în tribune și în teren (acum am văzut lejeritate, probabil că dacă era scorul invers mi s-ar fi părut că e doar o tonă de tensiune) și un joc pe care, pardon de expresie, l-am dominat. Cu un mare of în momentul în care ei au primit penalty. Contrar restului peluzei, mie mi s-a părut corect acordat. O intrare imprudentă, un pic de contact, mingea era în altă parte. Independent de faptul că atacantul l-a căutat și a dramatizat, au fost toate elementele unui penalty. Acum toată lumea va arunca cu pietre în mine, iar ca să mă apăr mai spun că faza s-a întâmplat efectiv sub ochii mei. Din fericire Niculescu a scos-o foarte bine. Apoi a mai venit și penaltyul nostru la care am fost sensibil mai aproape de gol și să nu uităm de golul de 1-0, venit înainte de ploaia de la 11 metri ca o consecință directă a apărării aproximative a oaspeților. Mai punem bara lui Ferfelea și am terminat tabloul unei prime reprize pe care Sportul a început-o cu 4 oameni scandând timid și a terminat-o cu o peluză recâștigată de partea echipei.

În partea a doua jocul a continuat să curgă în aceeași direcție și în cele din urmă Ferfelea a mai scos un penalty (perfect valabil) și un roșu, iar Varga a transformat.

Alte faze notabile au mai fost faultul de matahală din colțul terenului, comis de Szilagyi de la Cluj, deduc, și lufturile și șuturile jenibil de departe de poartă ale unui negru, poate chiar Mendy.

Meci frumos. Gură de aer. Poate ne mișcăm și noi mai cu talent. Să învățăm numele Florin Tene, căci se pare că va mai fi antrenor cel puțin încă o etapă. Urmează la Brașov, sâmbătă seară, un meci netelevizat, pentru că cei de la GSP vor da un meci mare de rugby și n-au mai modificat programul etapei. Ușor suspect, sper să fie doar lipsa de interes a televiziunii și nu o schemă de-aia clasică în care gazdele spun că preferă să fie netelevizate decât reprogramate și apoi îl cumpără pe arbitru și pe fi-su. Nevermind, se pare că ai noștri au refuzat reprogramarea, o fi o strategie ca să atragă mai mulți spectatori la stadion 😛

Haide Sportul!