chestii care mă fac să mă gândesc la oameni

  • chestii care susură
  • arici, vii sau împăiați
  • Layla (got me on my knees, Layla)
  • cărți despre cum să schimbi lumea
  • simboluri masonice
  • hamsteri
  • Maltesers
  • cașcaval pane cu cartofi prăjiți și o salată de varză
  • Uși frumoase. Sau ferestre.
  • vreo zece mici (alternativ, cârnați, frigărui sau tauri la proțap)
  • farmacii homeopatice
  • Wish You Were Here
  • momentul când mă uit la paharul de vin ca un conaisseur
  • Oblio (care doar devine mai adevărat cu cât mai mult cresc)
Anunțuri

iv cel naiv – Muzeul Meu de Artă, Muzeul Tău de Artă

Ne plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.

De aici.

L-am scrollat puțin pe omul ăsta diseară, pentru prima dată (începând de la pagina 17, bineînțeles). Pare un om simpatic și frumos. A se vedea și aici și aici. „e normal să ne simțim un pic nesiguri”.

Noapte bună!

E greu să găsești un nimic bun

Din când în când, dai peste câte un nimic.

E un loc în care nu prea e lume, verde dar preferabil ciufulit, nu verdele impecabil al unui gazon, liniștit dar fără să excludem niște zgomot în depărtare (contrastul e important – nimicul n-are sens decât în comparație cu ceva șamd.) Poți doar să stai acolo și să te uiți, să te gândești, să te simți. Ai timp să-ți auzi pulsul, să te fure peisajul, să gândești gânduri despre cum ești o furnică pe o bucată de piatră, rostogolindu-se prin spațiu. The usual.

Să mai încetinești naibii. Se știe, unul din leitmotivele mele: unde ne grăbim cu toții? Și o dată ce ajungem acolo, n-o să ne grăbim mai tare altundeva? Te duce undeva cultura lui uau-am-ajuns-într-un-oraș-hai-să-găsim-un-bar-și-burgeri? Mi-e destul de obositoare. Și atunci, nimic.

Nu-s așa greu de găsit. Ultimul nimic din România a fost când ne-au dus oamenii de la Terra Incognita (simpatici ei, recomand) în Bulgaria și se petrecea pe lângă o benzinărie, undeva în Dobrogea. Cu maci în prim plan și lanuri mai în spate și câteva mori învârtindu-se și mai în spate și o cărare lată de un om ducând direct spre toată chestia asta.

Altfel, Cabo da Roca, util pentru că-i și un capăt de lume și ești așa mic mic pe lângă ocean. Marea în general, dar probabil îmi permit să fiu așa grosier în clasificare doar pentru că o văd rar. E și asta ceva de păstrat. Toate parcurile alea din Stockholm spre care plec ziua și ajung pe întuneric ca ultimul caraghios și se văd luminițe departe și sunt doar eu și o rățușcă. Mac mac.

Ajungem la nimicul meu preferat. E, bineînțeles, în Turku, Finlanda. Vreți să-l vedeți?

DSCF4848

Probabil că, nu știu, 48.74% din asta e nostalgie pentru vremurile alea și probabil că și atunci o bună parte din poveste era magia asta de a fi departe de casă într-un ținut al vocalelor duble cu totul țipându-mi că nu mai suntem în Kansas.

Dar e ceva. La zece minute de locul care mi-era casă era chestia asta. Care nici nu se anunța, era un degradeu, în josul străzii dai de case, străzile se înfundă din ce în ce mai tare, apoi devin alei de pământ, apoi se termină … într-un nimic. E rece și sunt câteva păsări în zbor. Cineva își plimbă câinele, doi oameni aleargă.

Nu știu dacă vă dați seama, poza nu-i prea face dreptate, dar în depărtare e o fâșie albastră. Și atunci te izbește că aia e marea. Felia ta de mare din capătul străzii. Dacă vrei, îți găsești drumul spre ea, sau până aproape de ea (e destul de mlăștinos), pe niște poteci și niște scânduri și un bolovan și vezi nave plutind și te convingi.

Și cumva cred că chestiile astea pot coexista, supermarketul cu păduricea din spate, cartierul rezidențial terminat în felia de mare, dar, pardon de clișeu, trebuie să fii destul de nordic ca măcar să-ți pui problema că vrei asta. Sau, partea mea preferată din toată povestea, ca să pui o bancă acolo, la marginea nimicului, cu fața spre el.

Noapte bună!

În loc de cronică de Rockstadt

Începutul de album de Cohen din taxi, în timp ce afară era lumina aia caldă de lăsarea serii, cu munți de jur împrejur și case săsești identice înșirându-se de-a lungul șoselei.

Și apoi primul răcnet gutural auzit după ce cobori.

Bucata aia de iarbă de sub stele, unde e verde și răcoare și spațiu. Aș pune scene mai des acolo, dacă aș fi eu Zeul Scenelor.

Standul de cookies și freshuri de portocale și omul care m-a luat cu „uite mă, cine își ia vitaminele”.

Artificiile pe care le-am văzut întins pe jos, cu tot cerul ca un ecran de cinema.

Acea singură melodie cu nuanțe de folk metal (fundamental, am gusturi ușor de citit).

Kurtos-ul și murăturile (orice om care are castraveți murați buni este un prieten de-al meu)

Brașovul, frumos ca-ntotdeauna, cu casele bătrâne și pantele de pe strada Pe Tocile. Un moment din ăla, de „stai puțin, de ce să mergi până la Porto, când asta era aici în tot acest timp?”

Combichrist (atenție, clipul conține chestii).

Nu cred că mai e o surpriză că așa țin minte locurile, ca o serie de amintiri, de momente. Așa că dacă mă întrebi de un loc, e mai întâi awkward și mai apoi, o mică cursă, o să ajung la timp în starea de înșirat momente? Sau o să zic două vorbe și să rămân dator, să le înșir mai încet de-a lungul timpului? (Dacă ai răbdare pentru asta cu „de-a lungul timpului”. De obicei n-ai.)

7/10 poți da din cap.

Noapte bună!

Citate din telefonul meu cărora le-am uitat contextul

  • „Dacă mă enervezi o iei pe toată”
  • „Balega nu-i așa de crappy”
  • „Bussit raktikaksi”
  • „E târziu ca pula-n pizdă”
  • „And your mother was ugly”
  • „I-a căzut un porc în cap” (Cam știu de unde e asta. Mai trișez și eu un pic.)
  • „Bucureștiul este orașul tuturor murdăriilor”
  • „Oh but my darling what if you fly?”

*

Citesc Kundera zilele astea, „The unbearable lightness of being”. Un fragment despre întâmplare și importanța ei:

But is not an event in fact more significant and noteworthy the greater the greater the number of fortuities necessary to bring it about?

Chance and chance alone has a message for us. Everything that occurs out of necessity, everything expected, repeated day in and day out, is mute. Only chance can speak to us. We read its message much as gypsies read the images made by coffee grounds at the bottom of a cup.

Tomas appeared to Tereza in the hotel restaurant as chance in the absolute. There he sat, poring over an open book, when suddenly he raised his eyes to her, smiled, and said, ‘A cognac, please’.

At that moment, the radio happened to be playing music. On her way back behind the counter to pour the cognac, Tereza turned the volume up. She recognized Beethoven. She had known his music from the time a string quartet in Prague had visited their town.

[…]

From then on, Beethoven became the image of the world on the other side, the world she yearned for. Rounding the counter with Tomas’s cognac, she tried to read chance’s message: how was it possible that at the very same moment she was taking an order of cognac to a stranger she found attractive, at that very moment she heard Beethoven?

Necessity knows no magic formulae – they are all left to chance. If love is to be unforgettable, fortuities must immediately start fluttering down to it like birds to Francis of Assisi’s shoulders.

Autobuze

Pe de o parte, Andrieș:

Pe de alta, Wendy Cope:

Bloody Men

Bloody men are like bloody buses –
You wait for about a year
And as soon as one approaches your stop
Two or three others appear.

You look at them flashing their indicators,
Offering you a ride.
You’re trying to read the destination,
You haven’t much time to decide.

If you make a mistake, there is no turning back.
Jump off, and you’ll stand there and gaze
While the cars and the taxis and lorries go by
And the minutes, the hours, the days.

Acum, nu se contrazic neapărat. Ar putea avea dreptate amândoi.

Noapte bună!

Bucharest Metro Challenge #3

Citeam în numărul aniversar din Decât o Revistă despre Bucharest Metro Challenge.

Conceptul de tube challenge e simplu: trebuie să treci pe la toate stațiile de metrou ale unui oraș cât mai repede. O stație se consideră bifată dacă ești într-un tren care oprește acolo, dacă te urci acolo sau dacă ai coborât acolo. Pe parcursul challenge-ului poți folosi și alte forme de transport pentru a ajunge între stații, dar nu taxiuri (poate ai mers până la capăt pe o magistrală și vrei să te întorci cu autobuzul).

Sună distractiv. Ca mod inedit de a vedea cât mai mult dintr-un oraș în câteva ore („câteva” e un termen relativ – pentru Londra, se pare că recordul e undeva la 17 ore). Pentru că metroul poate fi un obiectiv în sine – mai observi un detaliu prin vagoane, prin stații, mai vezi ce vagoane sunt pe fiecare linii, ajungi în părți în care n-ai fi ajuns niciodată. Într-o exprimare  un pic pretențioasă, e un mod bun de a invita un pic de serendipity în viața ta (avem un cuvânt bun pentru asta în română?). Într-o exprimare simplă, e o plimbare simpatică, mai lungă și mai specială decât chestia dintr-un parc. Alegeți voi ce extremă vă place.

Ideea e că mi-a plăcut conceptul. Genul ăla de chestie simplă și un pic out there cu care ori știi pe loc că te împaci, ori o să ți se pară o prostie pe vecie.

Primii deținători ai recordului pentru București au fost englezul Craig Turp și fiul lui, Max, cei care au și scris despre asta în Decât o Revistă și care au introdus ideea de Metro Challenge în București. A se vedea și aici, un articol mai lung și mai „la cald” despre ziua când au stabilit recordul. Apoi, un an mai târziu, Cosmin Iftode, un fotograf bucureștean, le-a depășit recordul cu opt minute. Blogul lui a dispărut între timp, dar ne-a rămas un filmuleț:

Iar vineri, pe 10 iulie, a fost rândul meu și al lui Călin. (În mod normal, aici ar veni un link, dar prezența online a lui Călin e mult mai restrânsă ca a mea. În schimb, e foarte prezent în tot ce face în offline.)

După un „hai să facem asta” spus la repezeală la bere, ceva discuții despre traseu, niște cod scris pentru a închide orice discuție, câteva momente de scos calendarele, sincronizat ceasurile și stabilit o dată, iată-ne la depoul Pantelimon, pe 10 iulie, la 6:43. Ne suim în primul tren în timp ce eu murmur, pentru a suta oară, citatul ăla cu „Dimineața e minunată, păcat că e pusă într-un moment așa prost al zilei” și, continuând la fel de voios, încep să cârcotesc despre viteza cu care se preling trenurile pe Pantelimon – Republica și dincolo.

La Grigorescu, prima mică panică, o luăm pe scări pentru a schimba, după care realizăm că trebuia să stăm pe loc. Mai bălmăjesc ceva despre virtuțiletreziriilacincijumatevinerea, dar, la drept vorbind, sunt destul de neintuitiv așezate peroanele acolo. N-am pierdut nimic, mai stăm poate un minut-două și ne vine metroul. Continuăm spre o autostradă, apoi rămânem în tren la Saligny și ne întoarcem până hăt departe lângă cealaltă autostradă.

Discuții despre Pessoa, iepure flamand, „How to Make Friends and Influence People”, „Orașele invizibile” (note to self: citește-o citește-o citește-o), brânză moale portugheză și după-amiaza perfectă când am găsit-o (era un pic de arșiță totuși, dar și multă căldură umană în orașul ăla), retrospective agile (I should get out more) și mindfulness. Mă pot obișnui cu senzația asta, magistrala 3 ca o cafenea în care ești și în mișcare. Și bag seamă că vorbesc mult despre multe lucruri când sunt nedormit, nemâncat și deshidratat. Parcă la cei mai mulți oameni e invers.

Când ne apropiem de centru, vagonul începe să se umple. Oameni mergând spre muncă, îmi închipui, și sentimentul de a fi parte dintr-o societate secretă pentru care călătoria asta înseamnă altceva. E dubios să citești din cartea cuiva de lângă, dacă ești suficient de departe cât să nu deranjezi? E dubios că dacă cineva citește o carte de la Bookster îi vezi numele doar pentru că are ultima copertă îndreptată spre tine?

07:46 la Preciziei, ne petrecem în jur de 10 secunde pe peron, schimbând trenul. Totul a mers șnur azi, vorba lui Călin, probabil o să plătim norocul din ziua asta cu ani întregi de metrouri întârziate. Înapoi la Eroilor, unde mi-e în continuare foarte dimineață de vreme ce aproape mă urc în trenul de Preciziei în locul celui de Dristor, salvat de un ecran din stație și de faptul că măcar unul din noi e lucid.

Pe drumul spre Bucureștii Noi, contrastul e izbitor: trei stații în paragină și cele două deschise acum câțiva ani, mai colorate și mai luminoase. Vagonul vechi mă duce într-o nostalgie ciudată și, cu siguranță, temporară: vagoanele obișnuiau să aibă un miros al lor, un pic înecăcios, cele de azi sunt perfect neutre. Remarci în trecere despre cum am văzut cam jumătate din stații și n-a fost aproape nimic interesant, ca arhitectură. În vagon, graffitti-uri pe care nu le vezi zilnic, cu lesbienele feministe rulz.

Photo1398 Photo1400

La Bazilescu nici nu schimbăm și plecăm înapoi după câteva minute. Poate ar trebui să jucăm la loto. Gara de Nord e singura parte unde mai depindem și de picioarele noastre, pentru că (știați?) tunelul e lung și nu poți schimba magistrala fără să ieși și să intri la lor. Dristor, Pipera și un pic de nostalgie pentru zilele când veneam la birou ca o sardină aici în fiecare zi.

Apoi lungul drum de la nord la sud, spre Berceni și spre momentul ăla în care iese metroul la suprafață, la care visam (intermitent) de vreo 10 ani. E la limită, n-o să zdrobim recordul, dar pare că o să-l depășim cu câteva minute. După Unirii, devine și mai clar că suntem în grafic și n-ar trebui să avem griji.

Dar viața găsește o soluție: la Berceni se aude vocea suavă a conductorului care spune „Stimați călători, trenul circulă până la stația Dimitrie Leonida”. Panică. Atât de aproape, dar atât de departe. Asta e, măcar o să ieșim la suprafață la Berceni, învinși de destin, și o să fie o metaforă despre lumina de la capătul tunelului și despre cum în zorii unei noi zile o iei de la capăt și faci mai bine și chestii. Cică totuși vine un Berceni, în trei minute. Stăm ca pe ghimpi pe peron, rugându-l să vină mai repede, timp în care ne auzim și primul „n-aveți voie să faceți poze” pe ziua asta. Berceniul vine, o ia din loc, îl încurajez ca și cum ar fi o persoană care aleargă, „hai, hai, mai repede, încă puțin”, ne oprim dramatic câteva secunde înainte să ieșim la lumină, apoi un gard, blocuri și și … Berceni. Se deschid ușile, unde e cronometrul, oprește-l, batem palma și ni se instalează niște rânjete stupide pe față.

Photo1412

03:18:15.68. Am reușit. Recordul vechi e bătut cu aproape două minute.

Photo1440

Savurăm momentul făcând vreo doi pași afară, unde ne întâmpină un trotuar surprinzător de lat care dispare după vreo 100 de metri, o centrală termică, un cer înnorat care începe să dea drumul ploii, metrouri în câmp după gard și un mare nimic într-o parte și alta. Peisajul e un pic postapocaliptic, dar are frumusețea lui.

Photo1417

Photo1420

Nu ne mai rămâne decât să ne suim în metrou și să ne întoarcem, mulțumiți și încă zâmbind. Un metrou cu ploaie pe geamuri, scăldat în lumină, mergând printre blocuri. Un pic diferit față de experiența obișnuită. E distractiv să fii turist la tine-n oraș.

Voie bună!