Cronică de Animest: O altă lume, un șoricel și 9

Am reconvertit însemnarea asta dintr-o schiță începută anul trecut, pe 20 octombrie, despre calupul de scurtmetraje intitulat sugestiv „Avoid eye contact 1”. Asta ca să fie clar cât de puternică este domnia lenei. Lasă că nici ei nu mi-au dat înapoi forfecuța verde cu care tăiam scotch în prima zi (tot anul trecut).

De data asta n-am mai prestat ca voluntar, pentru că prea prestam la servici, unde mai pui că prestam și niște nani la facultate, ca mare masterand ce sunt. Deci am revenit la starea mea naturală de spectator. Iată ce am văzut.

Shane Acker: From school to Hollywood

Shane Acker a făcut arhitectura. E un om foarte preocupat de detaliu, de grafică, de geometrie. Eu sunt mai mult cu efectul emoțional, explorarea unei lumi, alte alea, deci poate că prezentarea a fost un pic mai tehnică decât mi-aș fi dorit. E tehnică subsumată poveștii, sunt detalii care conturează personalitatea fiecărui personaj, sunt chestii interesante pentru oamenii de prejudecăți egale și de sens opus cu ale mele. Scurtmetrajul 9: lume ușor apocaliptică, ființe cu numere în loc de nume, un monstru, stafii. Mai târziu, a umblat cu el (nu direct, mai întâi trebuie să-ți găsești un manager care îți găsește un agent care îți găsește o casă de producție) și a găsit un producător (Tim Burton, poate ați auzit de el) interesat să facă un lung metraj. Aici a venit partea cu „to Hollywood”. Mai departe, omul ne-a explicat cum a gândit extinderea la un film întreg, creând toate personajele de la 1 la 9 («în scurt metraj apar doar 4 și 9), după niște idei de la Platon citire. Și ne-a arătat puțin procesul, cum se ajunge de la desenele făcute cu mânuța lui la grafica finală, aranjată de niște animatori, care, citez, chiar știu să deseneze.

Balkanimation

Ceva mai târziu în aceeași seară, a fost momentul animației balcanice. Povestiri drăguțici, povestiri gânditoare, povestiri ororitoare. Destul de bine. Să remarcăm una, alta.

Sebastian Cosor din România a încercat să facă una scurtă pe tema fricii de moarte, pornind de la Munch. Efectul dramatic urmărit s-a prăpădit de tot, sala izbucnind în râs, dar omul tot a câștigat (eu aș zice, cam pe pile, dar trecem peste).

O poveste amuzantă din Croația despre un om care își îngroapă iepurele și un câine care vede în asta ocazia unui prânz regesc. Un Hansel și Gretel macabru din Macedonia. „Farul”, o animație bulgărească în care zeci de păsări mor, atrase de lumina unui far. Dar, stingând farul, nu reușești să îndrepți răul…doar muți tragedia în altă parte. „Kiyamet”, one-man-showul bosniacului Ivan Ramadan, singurul om de pe generic, despre toate lumile care se pot regăsi într-o minte.

Un minus pentru „Criza grecească pe înţelesul tuturor”, care nu numai că nu a fost amuzant, dar nu a fost nici pe înțelesul tuturor, repetând aceleași cuvinte ca la știri în același accent alarmist de la știri.

Lectură Joan Gratz

Bine, nu prea știu de ce ai numi „lectură” o chestie la care se proiectează creațiile unei tanti printre cuvinte de-ale sale despre sine, dar se pare că ai numi-o.

Și îmi place și tehnica, dar totul e să fie o tehnică mindblowing. La doamna Gratz, altfel deja o bătrânică respectabilă, fiecare cadru este un tablouaș făcut din plastilină pe un șevalet. Pentru a obține următorul cadru, se modifică cel actual într-un mod corespunzător. E o evoluție, e organic, e migălos, e uau. Tanti are în palmares filme educative despre închisori, opere abstracte, reclame și animații obișnuite. S-au vorbit lucruri tehnice (cât e de luminoasă camera, cât e de caldă, ca să se vadă cadrele, să nu se facă prea lichidă plastilina, ce rol are , mai nou, digitalul în tot procesul și altele) și s-au proiectat câteva din filmele ei. O seară plăcută.

Anifest

Festivalul invitat de anul ăsta vine din Cehia cu o selecție formată integral din animație locală (pare că a lor o duce mai bine ca a noastră). Aș remarca „Bloody Merry Christmas”, în care bradul de Crăciun încearcă, inevitabil, să te ucidă. Având în vedere că acum doi ani am avut un brad care s-a aruncat la pământ după vreo trei zile, nu mi se pare implauzibil. Și „Piratul”, o povestioară amuzantă în care piratul pescuiește cu cârligul din mâna lui și alte alea.

Cartoon d’or

Aici e vorba de scurt metraje nominalizate la premiul european de animație. Chestii bune, unul și unul. Aș vrea să mă concentrez pe două titluri, care probabil au fost cele mai comentate anul ăsta si care merită văzute cu siguranță.

Să începem cu „The external world” al lui David O’Reilly. O lume care nu e ca a noastră, cu reguli, glumițe, drame și absurdități proprii. Un loc WTF-y. Un copil învață să cânte la pian. Prima reacție, cea din timpul proiecției, este să râd, de să n-o recunoaștem. Până la urmă, cărui om nu i se pare amuzantă faza cu Mario? După ce se termină, îți pui întrebări, ca „Ce naibii am văzut și e genial sau stupid?”. Și te întrebi ce a vrut să ne spună autorul. Poate faza cu Mario e o lecție despre cum nu trebuie să te aștepți la infinit la lucruri gratis. Atunci ce e faza cu bumerangul care se întoarce și te decapitează? Absurdă, tristă, macabră și al naibii de amuzantă. Ca viața.

Oamenii insistă mult în interpretările lor pe ideea de nihilism, de oameni fără sens care încearcă lucruri aleatoare contra unei lumi crude și fără sens. E just, mai ales prin prisma textului final. Lumea lor nu există, cum nu există nici a noastră. Există un vid care se rotește lent în care ne creăm iluzia unei ordini. Bun, dar nu ne luăm un pic și de tema mea preferată, relația între artă și lume? Un personaj care spune „It’s just animation. It has no real effect on people’s lives” primește un păstrăv peste față. Iar finalul vine să conclieze, să ne sugereze că the external world is our world, că lumea din ecran nu e niciodată o alternativă, doar o altă fațetă. Eventual una care ne masează spaimele, ca sitcomul cu familia veselă în care mama își dorește în gând să moară. Asta sau poate am o obsesie.

Apoi, o altă vedetă a festivalului e „The Gruffalo„, o povestire britanică pentru copii, în versuri, unde găsim, printre altele, vocea lui Robbie Coltrane. Un șoricel se plimbă prin pădure și scapă de fiecare dată de prădători spunându-le că trebuie să se întâlnească cu un gruffalo, prădător misterios care are toate atributele de care le e lor frică. Gruffalo-ul se dovedește adevărat, incredibil de drăguț (scuzați-mă, ăsta e un comentariu legat de grafică și nu de personalitate) și flămând de șoricei, dar ăla mic o scoate la capăt cu inteligență.

Finalul

La sfârșit, să listăm câștigătorii:

Trofeul Anim’est – Memoria Trupului / Body Memory (r. Ülo Pikkov, Estonia, 2011)

Cel mai bun Film de Scurt Metraj – Lumea exterioară / The External World (r. David O’Reilly, Germania, 2010)

Menţiunea Specială a Juriului pentru un Film de Scurt Metraj – Millhaven (r. Bartek Kulas, Polonia, 2010)

Și ăsta mi-a plăcut aproximativ enorm.

Cel mai bun Film Studenţesc – Alb, nu alb / White no White (r. Samo – Anna Bergmann, Germania, 2011)

Menţiunea Specială a Juriului pentru un Film Studenţesc -Ishihara (r. Yoav Brill, Israel, 2010)

Cel mai bun Film Românesc – Ţipătul / The Scream (r. Sebastian Cosor, România, 2011)

Cel mai bun Film din secţiunea Balkanimation – Ţipătul / The Scream (r. Sebastian Cosor, România, 2011)

Cel mai Bun Videoclip – „I Say Fever” – Ramona Falls (r. Stefan Nadelmann, SUA, 2010)

Cel mai bun Clip Publicitar – Vitra – Kuubo (r. Adrian Flückiger, Elveţia, 2010)

Premiul Publicului – Flamingo Pride (r. Tomer Eshed, Germania, 2011)

Cel mai Bun Film din secțiunea Minimest – Gruffallo (r. Jakob Schuh, Max Lang, Marea Britanie, 2009)

Prin urmare

Voie bună!

Reclame

Cronică de Animest: Final

Mie îmi place să desenez pentru că sunt introdus într-o lume paralelă. Un cerc în această lume ar putea fi o mașină care miroase a brânză.

(un copil de 10 ani care a înțeles TOT)


Discleimăr: Anul ăsta sunt voluntar la Animest. Asta înseamnă că am fost rugat ca atâta vreme cât am la gât chestia pe care scrie că sunt voluntar, să mă abțin de la a înjura festivalul sau (ce păcat) pe unguri. Acum, acum, n-o am la gât, dar parcă se subînțelege un pic. Dacă voi avea astfel de înjurături (sau hai, critici) ele vor apărea aici cândva după încheiere. Dar îmi rezerv dreptul să mă iau de orice producții animatronistice care îmi par nașpa.

Sâmbătă seara s-au anunțat marii câștigători iar duminică, în prezența unei săli pline (cu mine) s-au proiectat aceste pelicule ale acestor mari câștigători, în marea încheiere a festivalului. O ediție bună, cu belșug de evenimente. O ediție grozavă și pentru mine, care am apucat să văd destul de multe (cronici vor mai curge, toată săptămâna), iar cu toate astea, zorii ultimei zile mă prindeau cu doar un scurt-metraj, cel de la Balkanimation, vizionat, din tot pomelnicul de câștigători. Să trecem prin pomelnic.

Trofeul Anim’est: Big Bang Big Boom. Povestea lumii de la facere la apocalipsa nucleară, realizată printr-o tehnică splendidă: cadrele sunt pictate pe pereți, cu ocazionalul element uman, de mare efect, de mare migală și de mare valoare. Sunt sigur că l-am mai văzut undeva, dar habar n-am unde. E mișto. Ia de vezi.

Premiul pentru Cel mai bun film de lung metraj: Kerity, casa poveştilor Eleanor’s Secret. O producție franțuzească despre o fetiță care moștenește niște cărți ale căror personaje o roagă să le salveze de o viață petrecută între coperte (as opposed to o viață umblând și trăind prin lumea reală). Și de-aici pornește aventura. Ușor stereotip, un pic prea pentru copii. Dar frumos. Doar pentru că ceva e o poveste nu înseamnă că nu e adevărat. Trailer.

Premiul pentru Cel mai bun film de scurt metraj: Copilaş de praf / Dust Kid.

Premiul Special al Juriului: Anna Blume. La ăsta am început întrebându-mă ce se întâmplă și de ce și simțind o ușoară dezamăgire, dar pe la mijloc m-am gândit că textul are un anumit stil dada și că văzut în logica (sau lipsa de logică) asta e chiar un scurt metraj reușit. Și într-adevăr: e un poem de Kurt Schwitters (eu aș fi pariat Hugo Ball), despre care Richard Huelsenbeck a spus că e de respins viguros și din principiu pentru Dada. Uuu, controversă! Trailer. Site oficial.

Continuă lectura

Cronică de Animest: Mozaic 3

Discleimăr: Anul ăsta sunt voluntar la Animest. Asta înseamnă că am fost rugat ca atâta vreme cât am la gât chestia pe care scrie că sunt voluntar, să mă abțin de la a înjura festivalul sau (ce păcat) pe unguri. Acum, acum, n-o am la gât, dar parcă se subînțelege un pic. Dacă voi avea astfel de înjurături (sau hai, critici) ele vor apărea aici cândva după încheiere. Dar îmi rezerv dreptul să mă iau de orice producții animatronistice care îmi par nașpa.

A început! Vineri seara la Patria a început cel mai mare festival de animație din București și cam singurul  care se pune (doar alea de care am auzit eu se pun, da?). Eu am văzut mai multe proiecții, evenimente și schepsisuri și regret că de-abia de acum încep să scriu de ele în loc să fac o cronică pe zile ca la carte, dar sper că voi ajunge la zi în curând.

Secțiunea Mozaic constă dintotdeauna în scurtmetraje. Ceea ce mi-a scăpat în trecut, sau poate că nu se întâmpla în trecut, este că sunt scurtmetraje din care tu, publicul, poți să-ți votezi preferatul. Primești o hârtiuță cu toate titlurile și bifezi acolo ce ți-a plăcut mai mult. How cool is that? E adevărat că în anii trecuți nu mi-am pus problema cum face publicul ca să acorde premiul publicului.

Eu am prins calupul al treilea (regulile numerotării sunt misterioase, 3 nu e al treilea care a fost difuzat în ordine cronologică sau ceva, e doar 3) pe la Union, duminică. Chestii destul de bune, mai toate interesante în felul lor. Am primit și reviewuri negative la mozaice, dar dacă toate sunt ca ăsta, e bine (mie unul mi-au plăcut mai mult decât scurtmetrajele alea din concursul adevărat, jurizat de juriu, pe care le-am văzut, dar poate exagerez). Voi purcede la o serie de mini-cronici pe care sper să nu le fac mai lungi ca filmulețele însele.

Bob – doi hamsteri se aleargă prin jurul lumii, dar lumea e mult mai mică (iar alergarea mai .. statică) decât pare. Concept drăguț, un 3D poate prea modernist/grețos.

A Lost and Found Box of Human Sensation – o producție excelentă. Și nu o spun deloc în sensul „Shiny happy people laughing everything a-OK”. O poveste foarte tristă, dar și mușcător de realistă, despre toate modurile în care încercăm să ne îngropăm fricile in uniformitate, în rutină, în orice – despre cum durerea ne transformă, iar o primă întâlnire cu necunoscutul/Moartea ne împinge într-o viață de frici și de estompare a tuturor sentimentelor … comfortably numb. Excelent dozat, la început ne promite că în viață nu există happy end, în minutele de final pare să se îndrepte spre așa ceva … după care spulberă totul într-o mare urgie. Spre a încheia cu o concluzie care nu mai are strop de amăgire în ea, care nu mai vine dintr-o viziune a lumii, ci din realitate așa cum e ea. Foarte bună vocea naratorului, deși pentru unii ar putea fi enervant modul în care narează tot. În fine, ÎMI PLACE, s-a observat? Trailer.

Sinna mann / Angry Man – poveste norvegiană despre violența domestică. Grafică bună, în chiar sensul „Shiny happy people laughing everything a-OK”. Redă foarte bine inocența copilăriei. Un pic prea lungă, un pic prea cu happy end.

Swing – un film mai mult sau mai puțin despre problema eutanasiei și efectele ei asupra celor dragi, I guess.

Voltage – tot felul de obiecte electrice se conectează scoțând tot felul de sunete electrice (și nici măcar nu au USB) pentru prea multe minute, dar într-un ritm nu chiar dezagreabil.

Virgile – Boy meets girl, boy tries being a macho, boy ends up being himself. Are ritm și câteva scene interesante.

Monstre sacré – poveste amuzantă, ilustrată și spusă drăguț în care pe post de rățușca cea urâtă e un soi de monstru reptilian pașnic. Dar care trebuie anihilat, că doar e monstru reptilian. Include scene precum un soldat înarmat până-n dinți care împușcă o veveriță, apoi se asigură că e moartă cu prudența cuvenită unui terorist. Funcție de preferințele spectatorului, o metaforă față de cum avem atitudini iraționale față de oamenii mai maro ca noi sau doar o poveste amuzantă. Bun, rățuștele alea sunt splendide (și nu sunt concepute ca exclusiv pufoase și adorabile, sunt niște țațe).

What’s Up? – ceea ce urcă trebuie să coboare. Sau invers. Simpatic stilul de desenare, simpatică povestea. Nu prea încearcă să fie profund, ceea ce nu e un defect, e doar de notat. Blogul filmului (da, serios).

Hipira – Harry Potter cu vampiri japonezi.

Cred…cred că e puțin prea clar cu cine am votat. A fost un grupaj divers și agreabil. Festivalul continuă, fiți pe fază și veniți la Patria, Scala și Union. Noapte bună!

Să fie animație!

Așa cum anticipam și atunci, sunt ultimul om care scrie despre Animest 2009. Această chestie este în drafts de pe 14 octombrie. Și nu, nu va fi o lucrare enciclopedică elaborată de-a lungul a jumătate de an. Iertare.  N-a început încă ediția de anul ăsta, nu?

Dragii moșului, am multe de depănat legat de animație și mă trezesc cam târziu să le depăn. Nu ajută nici faptul că mă simt puțin cam ne-conaisseur și parcă m-aș pronunța mai cu jumătate de gură. Admirația bate spiritul analitic, momentan.

Să începem cu începutul, adică sfârșitul. Duminică seara am fost la Animest la proiecția filmelor câștigătoare. Mai întâi videoclipurile și reclamele. Câștigător la clipuri: Mexican Standoff, bunicel. La reclame, o chestie cu un câine care … urinează peste noi toți pentru că i-am tăiat copacul preferat. Bunicel. Pe altundeva pe acolo, o repovestire a legendei cu firul Ariadnei: Tezeu visează că e găsit de minotaur și devorat, se trezește, e găsit de minotaur și devorat, se trezește, minotaurul îl găsește și îl devorează, se trezește (poate că nu era chiar așa, era niște povestire în ramă, poate prea multă, dar așa-mi place, să fie belșug). În cele din urmă, în realitatea cea reală cei doi nici nu ajung să se întâlnească: eroul orbecăie cu prudență prin labirint, în timp ce minotaurul urmează firul și ajunge la ieșire. Și săraca Ariadna, ce-o fi crezut că s-a întâmplat când mi ți l-a văzut pe monstru ieșind. Inedită repovestire, grafică drăguță (simplă, personaje alcătuite din câteva linii de bază). Plăcut mult. N-am găsit toată chestia (nici n-am încercat prea tare, sunt mai preocupat să termin de scris asta în 2010), dar iată începutul:

„Never drive a car when you’re dead”, câștigătorul la film studențesc. Un zombie cântă la un dric plimbându-se prin oraș. Se mai întâmplă și alte chestii. În tot cazul, parcă nu prea se ridică la nivelul titlului, e nițel teribilism gratuit.  „The phantom of the cinema”, marele câștigător de la scurt-metraje, o chestie la care o fantomă scârțâie la mine într-o sală de cinema întunecată (sunt eu un incult insensibil?). Ne-plăcut, ne-impresionat deloc. „Three sisters and Andrey”, un scurt umoristic cu Andrei încercând să împuște un țânțar și surorile lui cântând la vioare și acordeoane. Inspirat (într-un sens destul de postmodern, I guess) din Cehov, aflu acum. Bună treabă. Câștigătorul premiului publicului, „Post”, o animație simplă, drăguță, la obiect despre un poștaș. A câștigat și la Anonimul la scurt-metraje, informează sursele mele. Și poate induce fredonat intensiv. Uite, chiar îmi pare rău că nu dau nici măcar de un fragmențel. „Copacul urban”, o porcărie. Și n-o spun doar din reflex, pentru că a fost „cel mai bun scurt-metraj românesc”. O porcărie în care Pacman se multiplică prin diviziune celulară și orăcăie. Mă rog, cred că orăcăie ritmuri de house și e un Pacman cu ușoară formă de copac.

Și a mai fost câștigătorul de la lung-metraje, în timpul căruia am plecat, o chestie japoneză cu piane care n-a reușit să mă târască în poveste. Ce să zic, cred că am găsit începutul puțin cam standard, cu copilul cuminte care visează cu ochii umezi la pian și e dus la școală de mama grijulie.

Pe lângă premiere, am mai fost la o serie de scurt metraje, cea dedicată lui Georges Schwizgebel.  Un animator elvețian, de limbă franceză din câte îmi dau seama, a cărui operă constă în câteva scurt metraje realizate în colaborare cu d-alde TF1, TRS, televiziunea quebecoază, Arte etc. după o tehnică uluitoare: practic, picturile tipului sunt, literalmente, tablouri. E o cu totul altă atmosferă, e frumos, nu poți face filme prea lungi prin metoda asta, nici framerate-ul nu caută să impresioneze, atunci mai rămâne axa autenticității, a mesajului, a atmosferei. Frumoase atmosfere visătoare, paradisiace, cu unghiul camerei schimbându-se și închizând un cerc complet, cu tranziții între scene care creează imaginea unei lumi în care totul este conectat, este într-o mare curgere. Muzică clasică pe post de fundal. Bun, un pic prea clasic pentru mine, dar trebuie să recunosc că omul este un mare Artist. Un exemplu:

În chestia din octombrie, vroiam să salut și faptul că a reînceput South Park și să mai spun 2 vorbe legat de sitcomurile de animație. Trecut-au anii, între timp a început alt sezon din South Park, care merge înainte, parcă ușor gârbovit de ani, dar perfect capabil să strălucească (any minute now…), iar eu aș vrea să rețin o singură observație din alea cu care eram dator de astă-toamnă: Cei de la Fox au zis să-i facă lui Cleveland din „Family guy” serial propriu. Iar mie mi s-a părut execrabil, judecând după primul episod (poate și al doilea, nu mai sunt sigur). Adică..nu știu … nimic nu era amuzant … nu că erau poante proaste, dar … nici nu prea erau poante. Ce, tre să fiu negru ca să pot râde la serialul ăsta?

Așa. Încă n-a început Animest 2010, nu?

Întoarcerea oii roz

Eu am o anumită admirație, o senzație de uluială și zâmbiceală față de oamenii care știu să deseneze, cam ca și față de oamenii care știu să zdrăngăne la un instrument. Oricât de varză li s-ar părea dânșilor că sunt, eu rămân căzut în șpagat și ușor invidios, pentru că, iată, ei au mai multe resurse care îi ajută să exprime lucruri și să se exprime pe sine, iar asta contează destul de mult în topul meu. Subsemnatul nu se pricepe nici la stick figures cât să deseneze un xkcd și probabil ar avea mari probleme și în a „desena” un dinosaur comics. Poate doar dacă ar găsi imaginea pe net.

Iar admirația față de cei care fac animație e cvadruplă. Unii oameni, mulți, îmi place să cred, au înăuntru o mică lume minunată, ciudată, înspăimântătoare, superabracadabrantă, o lume unică, a lor, din contactul cu care putem învăța multe despre ei și, surpriză, surpriză, despre noi. Și să nu uităm teoria că life is an amusement park, deci am putea măcar să vedem cât mai multe chestii interesante. O să mă hazardez într-o comparație tip mere vs. pere și o să spun că cei care aleg să-și dea la iveală lumea, să ne-o arate prin literatură sunt dezavantajați față de oamenii cu animația. Pentru că cuvintele sunt, prin definiție, imperfecte în descrierea unei imagini. De asta se pretează la descrierea unor imagini neclare care oricum pot fi descrise: poezia. Însă când ai micul tău univers suprarealist și vrei să-l arăți lumii, mijloacele vizuale sunt mai bune (pauză pentru a remarca faptul că suprarealismul e cunoscut datorită lui Dali în timp ce de Andre Breton sau, mai aproape de casă, Ilarie Voronca n-a auzit nimeni). Eu vă pot povesti că am în cap imaginea unor valuri albe și înspumate din care iese un câine alb, înspăimântător și vine spre mine. Și voi (să presupunem) vă puteți imagina asta. Dar n-are aceeași măreție pe care ar avea-o dacă v-aș arăta imagini, nu e la fel ca în capul meu. Literatura o identific cu un mic proces de negociere, în care scriitorul și cititorul mai lasă fiecare de la ei până când unul are o frunză ca o mână cu degete, iar celălalt in braț ca o ramură. Când îmi desenezi mă iei de mânuță și mă târăști în lumea ta. Și eu mă uit și mă mir și mă bucur.

Iar senzația mea e că în animație încă se găsesc oameni imaginativi, poate mai ceva ca-n alte domenii. Și pasionați. Cum altfel putem justifica munca migăloasă de a desena cadru cu cadru? Dar oamenii care fac stop motion? Să faci oameni din plastilină, copaci din plastilină, case, un decor întreg în miniatură, să faci câte o poză pentru fiecare cadru, să le pui împreună adăugând și banda audio adecvată? Sunt oameni care cred în ce fac. Sunt oameni care au lucruri interesante să ne arate. Sunt artiști.

afisAcum venim la subiect. România are și ea un festival de specialitate, Anim’est, care a ajuns la ediția a patra. Nu sunt nici pe departe conaisseur, dar pare o chestie bine încropită, cu multe calupuri de scurt-metraje, cu lung-metraje bine selecționate, cu invitați cât de cât acătării și acordă ceva atenție ușor ofilitei piețe autohtone. Iar oaia roz, mascota festivalului, e tare.

Iată programul. Highlighturi: multe calupuri de scurt metraje, concurs de chestii studențești, concurs de music videos, concurs de scurt metraje. Chestii pentru copii și conferințe/prezentări dimineața. Secțiuni despre și cu animația din și cu Balcani (yummy). Vine un nene dintre writerii de la Simpsons să depene povești despre dânșii. Și o tanti de la o școală franceză de animație (din Valenciennes). Tema acestui an e cariera lui Hayao Miyazaki, un mare animator japonez de care, fiind ne-connaiseur, nu știu nimic. Vineri de la 23:45 e o noapte de animație horror. Festivalul s-a mai umflat, acum se desfășoara în patru părți, dar destul de concentrat în centrul Bucureștiului: Patria, Union, Elvira Popescu și la Cărturești în grădină. Biletele s-au mai umflat și ele, un pic dar cu 25%, de la 8 lei anul trecut (parcă) la 10 (80 – 10 proiecții, 150 – tot festivalul). Pentru mine sună tentant aceste cuvinte: mozaic (adică un calup random, iar mi se va spune că am fost la un calup random și am prins porcării în loc să vin la final sau la o proiecție mai acătării), balcani, studențesc, românesc (din curiozitate) și, acum, uitându-mă pe program, mă întreb cine e Luminița Cazacu. E destul de probabil ca de-abia ce nu-mi sună tentant să fie cu adevărat tentant. Sper să ajung la una sau mai multe din aceste chestii. Hai și voi. Sigur s-o găsi ceva să vă placă.

Pentru sfaturi mai în cunoștință de cauză, mai detaliate și mai bune recomand o connaiseur-iță. Câte ceva despre farmecul animației și cum îl reflectă Animestul găsiți la Adriana (sau câte mai mult tot la Nadia), iar comunicatul de presă oficial îl găsiți la Oana. Sunt atât de înconjurat de Anim’est că presimt că într-un an voi fi ceva legat de voluntariat pe-acolo. Voie bună!