Dalai Lama, Tienanmen, Falun Gong şi BOCOG

China e un loc unde poţi fi condamnat cu împuşcarea pe stadion, dacă ieşi în stradă să protestezi împotriva guvernului s-ar putea să fii împuşcat, dacă te plângi pe un blog de regim poţi ajunge în închisoare, iar orice mişcare cu mai mult de trei membri şi care nu promovează explicit politica partidului ar putea fi interzisă. Ca la noi, dar mai pe faţă, ar spune cei mai cinici.
Şi atunci nu-i nici o supriză că unele organizaţii, persoane, guverne au mai ridicat o sprânceană sau două când au aflat că Jocurile Olimpice merg la Beijing. E drept, se poate ca valul de compasiune pentru Tibet a guvernelor occidentale să fie cauzat de faptul că s-a descoperit că pe-acolo ar fi nişte ditamai zăcămintele de cupru, zinc şi plumb.
La care CIO a băgat placa cu „tocmai, va fi o fereastră prin care China şi lumea se vor putea privi şi înţelege mai bine and then some and then some more”. Sarkozy afirma în prima zi că el a venit pentru că dacă stătea acasă n-ar fi existat un dialog şi a avut o întrevedere cu preşedintele chinez în care a ridicat aceste probleme. Ăhăm. Şi s-a schimbat ceva? În atitudinea Chinei, ceva, ceva, măcar o măslină? Nada, rien, nimic. Dar vă puteţi imagina dialogul?
Sarkozy: Pune şi mie nişte tărie, ceva, că doar nu mai am nici o conferinţă de presă după. Şi ce mai faceţi? Am auzit că aţi împuşcat nişte tibetani la graniţă când încercau să fugă.
Chinezu’: Da, cădeau ca popicele. A fost o tragere pe cinste. Apropo, vă invit mâine la proba de tir, avem şanse mari..
Sarkozy: Da, bine…legat de tibetani…noi…noi nu aprobăm asemenea…practici..
Chinezu’: Dar vedeţi, e o tradiţie la noi împuşcarea tibetanilor la graniţă, e parte din cultura noastră..Vă mai torn un pahar? Sunt sigur că în zilele următoare o să aveţi ocazia să descoperiţi şi alte obiceiuri şi laturi fermecătoare ale Chinei.
De fapt, ce dialog poţi avea pe tema asta?
Dar, au spus apărătorii Beijingului, presa din toată lumea o să dea năvală şi o să poată descoperi China cu adevărat şi o să înţeleagă locul ăsta minunat. Ăhăm. Câte reportaje din afara stadionului aţi văzut? De-astea cu oameni normali, pe străzi sau pe la ei acasă. Bănuiesc că nu prea multe. Avantajul la o competiţie cu jdemii de sporturi şi participanţi din mai multe ţări decât există e că poţi să le ţii pe tembeliziuni ocupate cu ce se întâmplă în spaţiile de concurs, fără să mai aibă timpul sau interesul de a relata cum arată viaţa în afara lor.
S-ar putea, totuşi, să fi văzut două, trei, poate cinci reportaje mai preocupate de cum trăiesc chinejii. Dar aţi văzut vreun reporter care să pună o întrebare cu adevărat incomodă? Ceva despre politică, autonomia Tibetului, poluare, cenzură, orice? Cred că nimeni nu şi-ar fi riscat barba. Sau şi dacă şi-ar fi riscat-o, ar fi avut parte de un răspuns zâmbăreţ şi mustind a satisfacţie vizavi de bravii conducători. Dacă un străin ar mai avea cum să scape, chinezii cu siguranţă n-ar risca.
Şi uite aşa Jocurile de la Beijing s-au transformat în cea mai mare operaţiune de ascundere a gunoiului sub preş din istorie. Reprezentativă în acest sens mi se pare şi atitudinea vizavi de poluare. S-au luat măsuri disperate, cu efect pe termen scurt, foarte scurt, ultrascurt şi prea scurt ca să fie măsurat: înjumătăţirea numărului de maşini pe stradă şi închiderea fabricilor din zonă, la care se aduagă faptul că în primele zile ne-au luat la mişto spunându-ne că smogul e de fapt ceaţă. Iar după încheierea Jocurilor maşinile, fabricile şi nivelul de poluare sub orice critică s-au întors. Vin străinezii, ne punem hainele de gală, scoatem covorul roşu, iar după ce pleacă ne întoarcem la jegul nostru. Mă gândesc că Pierre de Coubertin dă ture prin mormânt.
Voie bună!

Reclame

Să-l spânzurăm pe Tadici

Evgeni Trefilov este antrenorul naţionalei de handbal a Rusiei. Un nene mare, chel, morocănos şi dur. Ceva gen singurul om de care îi e frică lui Chuck Norris. A câştigat cu Rusia Campionatul Mondial în 2005, în faţa României, şi în 2007. Se ştie că le munceşte pe jucătoare şi le târâie prin noroi de le sar capacele, dar lumea se mulţumeşte cu faptul că el câştigă trofee. O dată, o jucătoare din naţională a primit o ofertă de la echipa de club unde antrenează Trefilov. A refuzat, spunând că îi ajung cele câteva luni pe an când trebuie să-l suporte la antrenamentele Rusiei.
Dar să revenim pe plaiurile noastre. Gheorghe Tadici este, sau mai bine spus, a fost antrenorul naţionalei de handbal a României. În timpul mandatului lui, am obţinut cele mai bune rezultate din ultima vreme: un loc 2 la campionatul mondial în 2005, urmat de un loc 4 în 2007, dar apoi o dezamăgire în poate cel mai important moment, la Olimpiadă. Visam la o medalie, am terminat pe şapte. Tadici e şi el un Trefilov mai mic, de la chelie şi burtică până la nevoia de a boscorodi straşnic pe oricine îl contrazice, certuri cu arbitrii, certuri cu antrenorii adverşi. Şi din când în când mai scapă în presă câte o povestire cu o palmă dată la antrenamente.
Luminiţa Huţupan-Dinu este cel mai bun portar de handbal fete din lume. A jucat mult timp la cel mai înalt nivel şi e multiplă câştigătoare a Ligii Campionilor. Pe final de carieră, a venit, ca şi multe alte jucătoare din naţională, la Oltchim Râmnicu Vâlcea, unde antrenor era Tadici. De nenumărate ori şi-a dezgropat echipa prin paradele ei fantastice. Şi dă nişte goluri din poartă în poartă geniale. E unul dintre oamenii pe care îi respect cel mai mult, pentru că mi se pare exemplul perfect de persoană care începe de jos şi ajunge departe doar prin propriile ei forţe.
Acum, Luminiţa se simte dezamăgită. Ar fi vrut să se retragă mai devreme, să facă un copil şi să se dedice familiei. A mai continuat câţiva ani, pentru că îşi dorea să aibă şi o medalie olimpică. A suportat antrenamentele epuizante fizic şi psihic ale lui Tadici, cu apostrofări, înjurături şi câte o palmă ocazională. A suportat „şedinţele tehnice” de după fiecare meci pierdut, prilej de critici peste critici şi rereexaminări ale casetei pentru ca nici o jucătoare să nu scape neboscorodită. Şi cu ce s-a ales? Cu nimic.
A suportat toate astea, deşi au distrus-o din punct de vedere psihic. Şi are un singur lucru de reproşat: că antrenorii nu ştiau ce să facă la înfrângere. Că acele interminabile şedinţe în care se analiza vinovăţia fiecăruia o demoralizau, iar nimeni nu mai încerca să-i redea încrederea pentru meciul următor. Şi celelalte jucătoare au declaraţii similare.
Şi am ieşit pe şapte şi presa avea nevoie să găsească un vinovat. Repede, că altfel nu se mai vinde ziarul. Având în vedere aceste declaraţii, soluţia era simplă: Tadici e de vină, mă. Hai să-l spânzurăm! Nu am de gând să mă apuc să-i apăr metodele, şi vă rog să mă trageţi de mânecă dacă mă îndrept spre asta, dar nu vreau nici să mă lansez într-un alt val de acuzaţii ipocrite.
Tadici a avut nişte rezultate foarte, foarte mari. Nu-i de colea să fii vicecampion mondial şi nici locul patru nu arată prea rău. Nici Oltchim nu mai trecuse de mult prin Champions League. Cred că e primul antrenor care a reuşit să-l aducă pe preşedinte într-o sală de handbal după ’89 şi singurul care i-a adus pe preşedinte şi pe prim-ministru împreună, într-o perioadă când nici nu-şi vorbeau. Preşedintele şi premierul şi-au făcut poze şi au plecat, iar handbalul românesc tot n-are o sală mai acătării. Dar ăsta e un subiect pentru altădată.
Poate că şi altul ar fi putut să aibă rezultatele astea. Într-adevăr, a avut un lot foarte valoros. Dar nu ştiu dacă asta contează. Contează că a avut rezultatele astea şi noi n-am avut o problemă. Eram fericiţi, eram mândri, uite domne, noi avem antrenor! Faptul că-şi mai pălmuieşte jucătoarele mai scăpase prin presă. Faptul că uneori mai ia câte o decizie dubioasă la selecţie se vedea cu ochiul liber. Tot cu ochiul liber se vedea halul în care se boscorodeşte cu Mariana Târcă, antrenoarea adversarilor de la Rulmentul, şi cu arbitrii. La un meci de campionat a intrat în teren în timp ce se juca pentru a se certa cu arbitrul. Şi asta n-a deranjat pe nimeni. Cât timp aveam rezultate, Tadici era bun.
După care au urmat Mondialele din Franţa, unde am terminat în afara podiumului şi am ratat o calificare directă la Beijing. Oltchim a ieşit cam repede din Champions League. Era o sămânţă de scandal în aer, dar i s-a dat credit până la Olimpiadă. Unde, iarăşi rateu. Şi ne-am pus pe desfiinţat. Dezvăluiri senzaţionale ale jucătoarelor naţionalei! Brusc, marele antrenor Gheorghe Tadici se transformase într-un căpcăun care înghiţea copii. Avem principii doar când ne merge rău. În rest, dacă-s rezultate bune, scopul scuză mijloacele.
Deci cine e vinovat pentru ratarea de la Jocurile Olimpice? Sigur, Tadici are o vină însemnată. Dar eu cred că de vină sunt Cristian Gaţu, Luminiţa Huţupan, eu şi tu. Pentru că am acceptat un mitocan cât timp promitea performanţe. Pentru că am fi fost dispuşi să ne dăm la schimb demnitatea pentru o medalie olimpică. Şi de-asta nu o merităm.
Între timp, Trefilov a luat argintul şi e bine mersi la naţională. Vă daţi seama ce scandal iese la primul lui rateu?
Voie bună!

Beijing 2008: recapitulare

(Cam târziu, dar să presupunem că e mai bine ca niciodată)
România a terminat Jocurile Olimpice de la Beijing pe locul 17, cu un total de opt medalii. Nu ştiu, mie unul îmi plac numerele astea, le joc şi la loto, deci nu mă pot pronunţa. Totuşi, se vede din avion că am scăzut. Nu se mai putea ca la infinit să avem rezultate mult peste condiţiile noastre. Înţeleg că sunt vreo două bazine de înot ca lumea în ţară, sala de la Lia Manolia unde se antrenau atleţii a cam explodat la un moment dat, campioana olimpică la maraton se antrenează şi trăieşte în state, iar cu toate astea pare că vor mai trece câteva ediţii ale Jocurilor după care canotoarele să ameninţe cu retragerea ca guvernul să se înduplece să facă o pistă pentru antrenament. Până atunci, la Snagov, pe lac, lângă bărcile cu motor ale baştanilor. În condiţiile astea, am putea şi să scădem mai mult.
Şi hai să ne luăm la rând rezultatele.
Alina Dumitru ne-a luat prin suprindere în prima zi cu o medalie de aur, la judo, 48 de kilograme, după o finală câştigată repejor. Alina a venit să ne arate, încă o dată, că habar n-avem să ne apreciem valorile. Aţi auzit de ea înainte de Beijing 2008? Ştiaţi că are cinci medalii de aur la campionatele europene? Vă e clar ce-i aia un ippon? Ştiaţi că preşedintele Federaţiei Mondiale de Judo e un orădean? În cazul subsemnatului, răspunsul la toate întrebările de mai sus e „nu”.
Echipa feminină de gimnastică a câştigat bronzul, terminând în faţa Rusiei. Un rezultat bun, având în vedere scăderea gimnasticii româneşti din ultima vreme.
Apoi Mihai Covaliu a câştigat bronzul la sabie. Una din dezamăgiri, având în vedere că Mihai se aştepta mai curând la aur.
Ana Maria Brânză a câştigat argintul la floretă, după o finală pierdută cu nemţoaica Britta Heidemann.
Sandra Izbaşa a luat aurul la sol, specialitatea ei.
Ziua de 17 august a fost cea mai bună, chiar dacă pronosticurile erau mai optimiste. Se aştepta un aur de la canotaj, la proba de 8+1, dar tensiunea ne-a ajuns din urmă şi cursa a fost câştigată de Statele Unite. România a pierdut şi argintul la mustaţă, luat de Olanda.
Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu au câştigat proba de canotaj, 2 rame fără cârmaci. Andrunache a ajuns la al cincilea aur olimpic, iar Susanu la al patrulea. Iar cele două spun că vor concura şi la Londra dacă se construieşte o pistă de dimensiuni olimpice pe care să se antreneze lotul naţional. Parcă asta spunea şi Elisabeta Lipă. Poate, poate, acum o merge?
Iar Constantina Diţă Tomescu a câştigat, în acea dimineaţă, proba de maraton feminină. La 38 de ani, a fost cea mai în vârstă atletă campioană olimpică, în cea mai lungă probă a atletismului feminin. S-a desprins undeva puţin după jumătatea cursei şi a continuat singură până la sfârşit.
Deci Michael Phelps a luat tot atâtea medalii cât România. Hai să fim veseli, pentru că se prea poate ca la Londra să fie mai rău. Voie bună!

Şi se sfârşi şi Olimpiada

De fapt, corect ar fi “se sfârşiră şi Jocurile Olimpice”, pentru că Olimpiada e perioada de patru ani dintre două ediţii ale Jocurilor Olimpice. Şi nici măcar nu mi-a dat nimeni peste nas pentru asta.

Deci, se termină. Iarăşi o tonă de chinezi dansând, toboşărind, primind flori în numele voluntarilor (care au fost şi mai o tonă, un milion de inşi frate?)

Mister Jacques Rogge nu s-o fi săturat şi el să zică acelaşi discurs din doi în doi ani peste tot? Aş vrea să văd o dată un preşedinte CIO care începe cu ”Da, mâncarea a fost OK, and you have beautiful women, dar vedeţi că faţă de anul trecut arena de la tir cu arcul a fost groaznică. Şi vedeţi că ăia ştiau mai bine să-şi cotonogească protestatarii.” De fapt, aş da măcar mărunţişul pe care-l mai am în buzunar ca să văd că un oficial CIO spune ceva concret.

Ca la ceremonia de deschidere, dar pe dos, ni s-a vorbit de valori fundamentale şi pace şi prietenie între popoare, după care au venit nişte oameni milităroşi, au dat jos steagul olimpic şi l-au înlăturat, totul cu gesturi foarte milităroase. Contradicţie, anyone?

Singurul moment mai interesant (sigur, pe lângă artificiiiiiii) a fost cel dedicat Londrei, care a avut un mic număr artistic din care n-am înţeles nimic, că aşa-s astea olimpice. Beckham şi mingea de fotbal nu prea au nici o legătură cu evenimentul (nici una cu alta, de altfel), dar deh, probabil era de aşteptat să apară. Ce mi-a plăcut la engleji a fost că ei au fost mai sinceri şi normali în simboluri. Beijing a venit cu dragoni şi artificii şi scrieri antice şi arte marţiale şi mii de oameni bătând simultan în tobe şi alte manifestări grandomane care în viaţa reală…nu există. Londra ne-a propus un double decker şi o trecere de pietoni (de-astea avem până şi noi!) cu nişte oameni cu umbrele (iote! şi de-astea avem!) pe dânsa, un poliţist şi o minge de fotbal, care a primit un rol disproporţionat de mare în toată afacerea. În acelaşi spirit, propun ca la Londra sloganul să fie “Fish and chips”, că m-am săturat de unităţi în diversitate.

Voie bună!

Beijing 2008: rezumatul zilei 5

A fost o zi productivă pentru românaşi, deşi n-am apucat să văd în direct momentele cele mai importante ale zilei, pentru că dormeam, ca tot omul. Am mai prins bucăţi pe la reluări.

La gimnastică a fost concursul pe echipe feminin. România a luat bronzul, terminând în faţa Rusiei, ceea ce cred că nu-i taman rău având în vedere că şi acolo suntem în scădere. Nu mai are nici un farmec cu sistemul ăsta de punctaj, care mă ameţeşte cumplit. Ce-i aia, bre, 14.560 puncte? Eu vreau o notă între 1 şi  10! E posibil ca schimbarea să nu fie chiar nouă, dar nu prea urmăresc şi acum m-a izbit.

În acelaşi timp, echipa de handbal bătea Franţa cu 34-26. Cuvinte frumoase de la adversare, joc convingător, scor care mă face puţin să cad pe spate. În ritmul ăsta, naţionala are mari şanse la medalii, dar pentru asta ar trebui să ne ferim de un eventual sfert cu Rusia (nu ştiu ce tre’ să facem pentru asta, că n-am prea studiat). Mai jucăm vineri cu Angola şi duminică în cel mai greu meci din grupă, cu Norvegia.

Ana Maria Brânză  a câştigat argintul la floretă, a patra medalie olimpică a scrimei româneşti şi a doua la ediţia asta. Finala a fost pierdută cu 15-11 în faţa nemţoaicei Britta Heidemann.

Între timp, la înot cad recordurile pe capete. S-au văzut recorduri olimpice doborâte încă din calificări. Se obţin timpi atât de buni încât la un moment dat Ioan Gherghel a terminat pe locul 20 în calificări, deşi a stabilit un record naţional. Un nene din Coreea de Sud a făcut noul record al Asiei, dar asta nu l-a oprit de la a termina la o lungime în spatele lui Michael Phelps. Apropo de Phelps, azi a stabilit un nou record: 11 medalii olimpice de aur, mai mult decât oricine altcineva din istorie. A cincea medalie de la Beijing şi al cincilea record mondial, cu ştafeta de 4x200m, record mai bun cu aproape patru secunde decât fostul.  De la noi, Camelia Potec a ieşit pe locul 5 la 200m, o altă cursă de record mondial, câştigată de Federica Pellegrini din Italia.

Echipa feminină de ping-pong a câştigat cu 3-0 meciul cu Germania, primul din grupe. Urmează partide cu Hong Kong şi Polonia. Se califică primele două din grupă.

Iar în ştiri pe scurt, TVR1 a selectat aşa bine ce transmite încât au reuşit să nimerească un blat în turneul de fotbal: Italia-Camerun 0-0. Echipele au pasat mingea în mod anemic de colo-colo toată repriza a doua, după care s-au calificat împreună. Talk about Olympic spirit.

Voie bună!

Beijing 2008: Recapitularea primei zile

Proba de tir feminin a fost, ca de obicei, prima la care s-au dat medalii. A câştigat Katerina Emmons din Cehia.

Ceva mai încolo, naţionala de handbal a României a avut primul joc din grupe, împotriva Kazahstanului. Începutul a fost destul de scârţâit, la pauză aveam trei goluri avans şi începeam să-mi fac griji. Scuza era pregătită: cazacele câştigaseră cică un amical cu Ungaria, deci nu erau chiar desculţe. În repriza a doua am băgat viteză şi s-a terminat 31-19.

Samuel Sanchez din Spania a câştigat cursa de ciclism, după un final la sprint. Diestul de surprinzător.

Au început să cadă şi recordurile olimpice. E vorba de recordul la înot 400m mixt, doborât de Michael Phelps încă din calificări.

Şi ştirea zilei pentru români: avem primul aur, câştigat de Alina Dumitru la judo. Nu prea mă pricep la tehnicalităţi, dar tot aud cuvântul „ippon” de ceva ani şi la un moment dat mă apucasem şi să studiez care-i faza. În fine, nu vă voi îneca cu ignoranţa mea. Cică finala a fost câştigată destul de lejer, după o semifinală în care a bătut-o în sfârşit pe her nemesis, Ryoko Tani.

O dată cu chestia asta, a apărut un nou contrast ameţitor în sportul românesc, după Cristi Chivu-orice reporter: Alina Dumitru-Mihai Mironică.  Alina Dumitru: calmă, senină, destinsă, afişând o bucurie simplă. Mihai Mironică: senzaţional, fabulos, lăudăros, războinic. Nu ştiu alţii cum or fi, dar pentru mine chipul Alinei Dumitru în timpul ceremoniei de premiere a vorbit cât un milion de cuvinte.

Voie bună!

Şi începu şi Olimpiada

Aici ar trebui să scriu despre ceremonia de începere a Jocurilor Olimpice, din care însă am ratat o bună parte. Totuşi, am văzut cam ultima oră sau aşa ceva. Poate e mai bine, pentru că în ultima vreme ceremoniile astea mocnesc a grandomanie şi opulenţă, contrar poate… eu ştiu… spiritului olimpic? Sau măcar bunului simţ? Dar, una peste alta, tot mă bucur ca un copil mic când văd artificii multe multe şi mari şi colorate.

Cică a fost cea mai scumpă ceremonie din istorie şi lumea nu-şi închipuie că va fi depăşită prea curând. La Londra nu cred, dar aş paria că ruşii găsesc ceva mai umflat pentru Soci în 2014. În fond, au adus jocurile de iarnă într-un oraş unde nu prea ninge, deci ăştia fac orice.

Cică judoka, karatişti, whateva, leduri, mii de inşi. Numere mari şi terminându-se/având legătură cu 8. Chinezii au o mare boală cu 8, care cică e cifră norocoasă. În lumea lor, 888888 e echivalent cu $$$$$$ în Occident.

Să trecem la partea pe care am văzut-o. A venit oficialul chinez, a ţinut un discurs, spre sfârşit eu „Ăăă…ce-a zis ăla? Trebuia să fiu atent?” A venit Jacques Rogge, a spus aceleaşi lucruri ca de obicei. E o ţară mişto, aţi depus foarte multe eforturi, pace(ceva mai încolo steagul olimpic a fost cocoţat pe chestia aia de militari chinezi sau mi se pare mie?), la trecutu-ţi mare, mare viitor, nu vă dopaţi.

Vine un atlet, depune jurământul că nu se dopează. Bun. Vine steagul olimpic, căruia îi ia parcă două ore jumate până să ajungă la locu-i de drept, fâlfâind lângă cel chinez. Şi în sfârşit. Mesdames et monsieurs, la flame olympique! La aprinderea flăcării a fost … uau… fantastic, fabulos, miraculos..bâng dâng..mi-a căzut faţa. Şi aritificiile de după, la care m-am bucurat nu ca un copil mic, ci ca vreo opt la un loc.

A fost frumoasă toată treaba. Dar, really, really, really, nu se merge prea departe? N-om găsi (noi, chinezii, CIO, televiziunile, cineva) ceva mai bun pe care să dăm 100 de milioane de euro decât o ceremonie cu nişte gâşte luminoase?

Zic şi eu, că n-am ce face. Care vii mâine la o varză de amical? Sportul-Buftea, la ora 11.

Voie bună!