România – Franța 0-0 / Oțelul Galați – Benfica Lisabona 0-1 / Rapid București – PSV Eindhoven 1-3 / Oțelul Galați – Manchester United 0-2

Dacă de curând am avut o însemnare care a fost un Regie Arena triple feature, e timpul pentru un National Arena quadruple feature.  Și ziceți mersi că n-am stat până săptămâna viitoare, că făceam quintuple feature și implodam într-o gaură neagră.

E un stadion foarte frumos. E mare, tribunele-s aproape de teren, se vede bine din cele mai improbabile unghiuri. Acustica e acustică de acustică, dacă îmi permiteți această reală serie de metafore. E o parte din marele proiect numit „Să vină civilizația și în România”, dar e umbrit, inevitabil, de România. Până la el te mușcă maidanezii (bun, într-o zi de meci, nu, dar ia încercați o plimbare spre peluza nord după-amiaza), de la el nu prea te aduc autobuzele, iar metroul l-ai putea prinde dacă te teleportezi, gazonul e jalnic, iar toate obiectele pe care le ai asupra ta sunt prea contondente ca să intri cu ele. Astea se pot repara; există o fundație, o formă, o funcționalitate, mai căutăm o țară în care s-o îmbrăcăm.

Era să uit: costă cât șapte Cluj Arena, după ce la un moment dat prețul s-a dublat brusc. Tipic.

*

 Mai întâi, a fost inaugurarea, în meciul cu Franța. Desigur, pe biletele tuturor scria România-Argentina, 10 august, orele 21:45. Desigur, din gazon sărea brazdă după brazdă. Mie nu mi-a fost asta atât de evident de pe stadion, dar eu sunt mai chior. În schimb, am avut unul din cele mai proaste locuri din stadion (peluză, pe colț, sus) și mi se pare un loc excelent. Ba chiar poți vedea mai bine cum sunt aranjați băieții în teren. Meciul prost, nul, scorțos, mai mult cu faze fixe și cu tras de timp în minutul 90 la un 0-0 care ne exclude din cursa calificării (!). Firește că oamenii au fluierat pe final, dar per ansamblu a fost o atmosferă frumoasă, punctată pe alocuri de ghiorlănescul „Pe ei, pe mama lor”, dar și de mexicanul val.

*

 Între timp, gazonul s-a schimbat, dar nu destul de repede ca să poată să joace Gigi cu Schalke acolo. În mod cu totul previzibil, tot nu s-a spânzurat. Și a venit Liga Campionilor. E altceva, e o altă atmosferă, să știi că mergi un picuț pe jos ca să ajungi la întâlnirea cu unele din cele mai mari echipe ale Europei. Oțelul-Benfica, cu 7000 de spectatori și niște tribune dezolant de goale, dar o ocazie excelentă să ne dăm seama cât de bine se aude. Ai fi putut crede că e plin de gălățeni furibunzi, când colo ei erau strânși în sectorul din mijloc al unei peluze. În peluza mea se găseau și vreo 15 portughezi. Fiecare anunț al crainicului se făcea și în portugheză. La pauză am văzut rezumate din meciurile jucate la acea oră. Finețuri, dar de mare efect. Oțelul a urmat un pattern total dezamăgitor, cu care pare că se simte comod: mai întâi, o apărare solidă, așezată, apoi ieșiri timide, câteva șuturi de la distanță, un pic mai ofensiv, una-două ocazii mari și … nimic. Un gol picat înainte de pauză ca o bombă, apoi aceeași evoluție în repriza a doua. Și cu Manchester avea să fie asemănător.

*

Dacă la București ar fi un salon de inventică, marele premiu ar trebui să fie împărțit de primărie și clubul Rapid, care au inventat închirierea a jumătate din stadion la jumătate din preț, deși diverse costuri fixe, în special consumul de electricitate cât al restului sectorului, rămân aceleași. Pentru mine a ieșit bine, pentru că am putut vedea un meci din partea de jos a peluzei la preț de partea de sus. Rapidiștii sunt pasionali, frumoși când cântă imnul, senzaționali la coregrafii și cântat, dar atunci când adversarul dă gol se întorc spre peluza oaspeților cu cei mai goi, cei mai criminali, cei mai urâți ochi pe care i-am văzut în viața mea. E o sete de sânge în aer demnă de lumea a 14-a, iar unii o iau la fugă spre sectorul ăla (what the…) Iar cu PSV au avut ceva goluri de îndurat. Am văzut primul gol românesc de pe stadionul ăsta, al lui Alexa, dar în cele din urmă rapidiștii nu au rezistat fizic la tactica de tip autobază pe care a gândit-o Lucescu cel mic. Egalarea a venit repede și fix înainte de pauză, iar festivalul defensiv din repriza a doua s-a încheiat, firește, cu o clacare și două goluri. 1-3.

*

A mai trecut ceva timp, o pauză pentru naționale în care să ne facem de râs definitiv cu Belarus, tot aici (n-am ajuns, nu eram în oraș, dar am trăit umilința la TV), și a venit meciul Oțelul – Manchester. Mai înainte, s-a întâmplat ceva rar în istoria sistemelor economice în care prețul este stabilit de cerere și ofertă: în urma cererii mici, Oțelul a redus prețul biletelor cu până la 50%! Inclusiv retroactiv pentru cei care au luat pachete de bilete, deci în final am plătit 60 de lei pentru trei meciuri europene. Era mai scump să mă duc la Tribuna I în Regie la trei meciuri. Cu toate astea, stadionul tot nu s-a umplut, ceea ce e puțin trist, dar ar putea avea de-a face cu faptul că cei de la Oțelul sunt niște tolomaci care se apără bine tot meciul, își ratează faza de poartă când apare, apoi comit penaltyuri prostești pentru henț. O echipă cu suflet, cu talent, dar care la fiecare meci e mai fraieră ca la cel dinainte. 0-2 s-a terminat, Rooney i-a executat cu două penaltyuri pe final.

*

Stadionul ăsta e un loc unde mergi cu plăcere indiferent cât de proastă e echipa pe care urmează s-o vezi, indiferent că va fi un nou 0-0 anost, pentru că știe să trezească un oarece entuziasm în tine. Din păcate, ajungi acolo și vezi echipele noastre neaoșe, care mai, mai că stau să-ți strivească entuziasmul. Mai arunci o privire, mai vezi un Nani, mai iei un hot dog, mai mergi la toaletă. Te minunezi ca la felul 14 la toate aceste mici bucăți de normalitate, dar e bine măcar că au venit și ele o dată.

Hai pe stadion. Noapte bună!

Reclame

S-a terminat, s-a terminat!

Sfârșit pentru campania de calificare cea mai cenușie pe care am văzut-o eu, una care ne-a adus înapoi cu picioarele pe pământ, pornind de la pragmatismul forțat de sorginte pițurciană și sfârșind cu revelația că în lipsa talentului sclipitor avem nevoie de acest pragmatism, cum s-a cam văzut și în seara asta, la 3-1 cu Feroe.

Concluziile sunt evidente și nefilozofice. Voi încerca o trecere în revistă, cu mici observații statistice și cu obișnuitul risc ca eu să nu spun nimic nou. Fără Chivu și Mutu suntem un fel de selecționată divizionară care are atitudinea și aptitudinea potrivite pentru o victorie cu d-alde Otopenii. Dar nici o națională nu mai e Otopeni. Feroe are un profesionist și a învățat să se apere. Ceilalți parcă învățaseră mai demult. Cu Mutu și Chivu nu-i ușor, pentru că băieții nu se mai străduiesc. La Mutu e vizibil că vine doar pentru figurație și sare peste amicale, o provocare interesantă pentru mulți antrenori. Chivu a fost mult timp un etalon al bunului simț pentru mine, și pe teren și pe lângă, dar parcă acum îl simt puțin blazat.

Bun, construim fără. Nu există foarte multă experiență, chiar dacă există voință. Nu știu unde-s oamenii care au jucat toate meciurile alea europene. Probabil că majoritatea sunt portughezi și mai e băiatul ăla Dayro care juca cu Râmnicu Sărat. Dar, totuși, parcă, mai erau și unii de-ai noștri… Serios, sunt jucători cu suflet și căliți cam pe coclauri. Sunt jucători fără suflet cu porecle ca „Prințul”. Mijlocul e o enigmă, iar apărarea e penultima din grupă, egală cu Feroe înaintea meciului direct. Multe dileme, puțin material de construit.

Și impresia, cel puțin temporară, că, iată, jocul lui Pițurcă era realmente tot ce putem juca cu ce avem, din moment ce principiile îi sunt continuate. E drept, de un selecționer mai deschis presei și publicului și mai dispus să încerce cu oameni noi. Golurile vin rar. Comentatorii spuneau că locul 3 din topul golgeterilor din actualul lot e Gigel Bucur (care nici n-are cine știe ce frecvență la națională), cu 4 goluri. E clar că pe primul loc e Mutu, cu multe, nu? Mai apoi…

Mai apoi e faptul că meciul cel mai reușit din toată campania a fost unul amar, acel 2-2 cu Franța, cu un gol genial al lui Mutu și cu puțină demnitate în joc. Am făcut față bine unei echipe de top. Care a pierdut cu Austria. Care a fost târâtă pe jos de Serbia. Care a pierdut în Lituania. Care a pierdut cu Feroe. Care au pierdut cu România. Care n-au trecut de Franța. Iată, fotbalul modern e o harababură în care nici un rezultat nu poate fi prezis prea clar (decât dacă ai o casă de pariuri și strecori niște bani în buzunare adecvate) și cu toate astea campania noastră a fost prezisă perfect de acel prim 0-3 cu Lituania. În timpul căruia eram la un concert, ceea ce poate ar trebui să încercăm cu toții. Că prea ne tensionează naționala.

Această înșiruire dubioasă de fraze se încheie aici, nu înainte de a nota că vom fi capi de serie 2 în continuare, ceea ce, dându-se grupe destul de grase (și se fac din ce în ce mai grase), nu ne ajută, că iar ne vine un bau-bau de pe locul 3 și câștigă grupa. Oh well. Mondial plăcut și imparțial! Voie bună!

Ce se mai poate spune?

Ce se mai poate spune după Serbia-România 5-0 și Letonia U21 – România U21 5-1? Se poate spune că probabil și chestia asta cu „ce se mai poate spune” a primit tagul cu „clișeu” din partea unora și acum nu se mai poate spune că nu se mai poate spune nimic. În nici o situație.

Iată ce se mai poate spune: Am văzut o schimbare dubioasă rău, Marica-Goian, ca-n era Pițurcă și o înfrângere mai rea ca-n era Pițurcă. Probabil că naționala e într-o continuă eră Pițurcă ce va mai ține. Se poate spune că în condițiile în care Mutu e somnoros nu se vede nimic acolo în față. Se poate spune că fraierimea s-a manifestat sub forma unor mingi mult peste din poziții prea bune. Ne-am și îngropat, în vremea când ne credeam aproape de ei.

Mă gândesc în particular la tine, Cristea. Mă gândesc că acest șut peste peluză, peste univers, peste însuși termenul „peste” e (aici vine partea în care voi jigni aiurea) simbolul ratangismului dinamovist. Nu știu clar cu ce ocazie mi-am băgat chestia asta în cap, dar în cap este. Ratangismul stelist e altfel, e cu mingi amețite până când nu mai ai poziție, după care o pierzi. Ratangismul rapidist e cu multe ocazii create și mingi care trec la o palmă de poartă, dar nu intră niciodată. Ratangismul dinamovist dă mai rău la o națională decât celelalte ratangisme. Deși produce aceleași rezultate și e cam la fel de des întâlnit, e prea pe față. Dinamoviști, iată de ce nu prea aveți oameni în naționale. Dinamoviști, nu mă bateți.

Aș remarca șutul lui Varga din finalul meciului. El, săracul, mai încerca, în mijlocul măcelului, să salveze ceva. Și e admirabil, totuși, pentru spiritul ăsta. Aș vrea să remarc inspirația regizorului, care mi-a oferit o imagine ce o visam de ani de zile: o găină enormă (mascota sârbilor), iar apoi un cadru cu Varga. Mulțumesc.

Altfel, se vede că nu merge. Întrebarea care se profilează la orizont și crește în fiecare zi, mai ales că, iată, suntem în urna a treia: în lipsa șanselor de calificare, pentru ce mai joci? Ce te mai motivează? Mai ales în condițiile în caare ești obișnuit cu pretenții un pic superioare. Iată, meciul de miercuri cu Feroe n-are nici o miză și probabil nu va avea nici simplitatea meciurilor fără miză. Ea nu merge la case mari.

Les notres comme les conniferes, vorba lui Adrian Georgescu. Voie bună!

Și totuși, unde-i diferența?

Eu: Și totuși, care-i diferența față de când era Pițurcă?

Tata: Parcă se mișcă un pic mai repede

România a făcut un 1-1 cu Franța, jucând destul de foarte defensiv. Acum vreun an și un pic, România făcea un egal cu Franța jucând extrem de foarte defensiv. S-a schimbat antrenorul și reacția chiar dacă, să recunoaștem, stilistic nu-i mare diferență. Toruși, n-o să transform chestia asta într-o apărare a lui Pițurcă. Nu-s așa de scrântit. Dar există riscul ca tizul meu să ajungă overoverhyped, ceea ce nu e neapărat bine.

Diferența față de meciurile cu pricina e că nu l-am avut pe Mutu, ceea ce se simte de obicei, dar uite că acum am ieșit. Diferența e că am avut niște oameni noi care s-au descurcat onorabil având în vedere diferența de nivel (plus declarația demențială a lui Apostol cum că dacă Toulalan ar fi la Galați, ca el, n-ar mai fi atât de Toulalan). Totuși, introducerea lui Mara a fost o măsură pițurciană, care numai întinerirea lotului nu se poate numi și care i-ar fi suit toată țara în cap lui  Piți pentru că e anacronic, domne. Un alt pițurcianism e tendința către favoritisme, către atașamentul față de anumiți jucători preferați de-ai juniorului. Aici mă refer la Coman și Surdu. Coman chiar are valoare și mă bucur să-l văd înapoi la echipă după ce niște manelisme de-ale patronului l-au ținut departe mult timp. Surdu, în schimb, e o mișcare ceva mai discutabilă într-o zonă în care nu există soluții clare.

Dar aici se opresc metehnele … discutabile. Parcă merg cam departe, dar dincolo de asta avem parcă un antrenor mai rațional, mai deschis către presă și cu siguranță mai prezentabil. Stilistic, nimic nu se va modifica, pentru că materialul e ce e. Iar marea calitate din prisma rezultatului, faptul că avem o echipă măsurată și conștientă de propria valoare, am mai spus-o și o spun ca o jucărie stricată, riscă să devină marele defect: o echipă prea conștientă de valoarea ei, până la punctul instalării plictisului. Ca pe Stade de France, care a trăit o repriză de plictisit încheiată cu fluierături. Ăsta e obiceiul locului.

Voie bună!

Gulaș – Sarmale 0-1

Deci. România câștigă primul meci în Ungaria după jdemii de ani, ceea ce bănuiesc că e motiv de sărbătoare. Nu știu, iar nu m-am uitat la meci destul de atent ca să pot exprima ceva inteligent aici, deci o să exprim lucruri evidente. Mi-a plăcut golul lui Ghioane, mi-a plăcut faza la care Chivu a scos o minge din teren chiar dacă era rupt, mi-au plăcut câteva contraatacuri pe final. În rest, a părut chestia obișnuită, un meci mai tremurat decât mi-aș fi dorit să văd, dar totuși făcut mai cu încredere ca în trecut. Și o echipă încropită bine având în vedere posibilitățile.

Tinereii au câștigat și ei în Andorra, de data asta într-un meci oficial, cu 2-0. OK dar cam nestrălucitor și acolo și o victorie obținută dintr-un penalty la început de meci.

Alte știri din România și din lume. Se pare (de parcă nu se vedea) că nici Franța nu se simte prea bine ori că ăia din  Feroe fac totuși ceva, pentru că francezii i-au bătut doar cu 1-0. Mă rog, probabil era nevoie de un 8-0 pentru Feroe ca șansele României să crească a 3%, deci bine nu e propriu-zis. Amicale. Italia a făcut un 0-0 în Elveția. Iar acum un minut s-a terminat Olanda-Anglia 2-2, lucrur anunțat în premieră de eubatcampii.wordpress.com. Yaay, sunt mai bun ca Reuters!

Voie bună!

Suntem români, suntem fraieri

Titlul e un citat din Daniel Niculae, cred, în vremea în care juca la Rapid după acel meci halucinant în care au avut 2-0 la pauză la Bruxelles iar Anderlecht a câştigat cu 3-2. Mai ţineţi minte?
Dacă nu, nu contează, pentru că mereu e la fel. Şi în meciul ăsta a fost la fel, cu Bulgaria în acelaşi loc a fost la fel acum doi ani şi ne vedem în 2011 la Constanţa, la următorul 2-2. Ce-i drept, nu e un scor rău pentru un meci cu Franţa, mai ales că în comentariile de după meci ni se tot amintea tehnicitatea superioară a adversarului. Corect, dar francezii nu par a avea mare lucru în afară de tehnica individuală, coeziunea echipei nu e taman fantastică, iar pe deasupra nici latura psihologică nu arată grozav (gândiţi-vă că în tot acest timp ei au avut tot atâtea puncte cât România, căreia i se cânta prohodul din primul meci).
Da, scorul nu e rău. Dar eu o să-mi permit să cârcotesc. N-am făcut-o după acel 0-0 din Olanda când n-am ieşit din careul nostru şi toată lumea era încântată de asta, n-am făcut-o după acel 1-0 de la Constanţa când i-am bătut pe olandezi stil Mircea cel Bătrân (şi din ofsaid pe deasupra), deci s-a adunat multă frustrare şi trebuie descărcată cumva.
Când eram noi mici, prin a şaptea sau a opta, îmi plăcea cum joacă România. Nu ne calificam nicăieri, eram mult mai departe de asta ca azi, dar mă simţeam oarecum mândru de naţională. Pentru că jucam fotbal. Pentru că pasam mult şi acele pase erau şi precise, construiam, aveam tehnică şi o mai şi băgam în aţe. Pentru că propuneam un joc relativ generos şi plăcut ochiului. Nu ştiu, poate nea Puiu avea o tactică mai orientată pe creaţie, poate doar mi se părea, dar aş fi destul de sigur că acel 5-1 cu Germania (în stilul obişnuit, cel mai bun meci a fost un amical) n-a fost câştigat stând la cutie şi marcând de cinci ori la singurele cinci ieşiri din apărare.
Fast forward. Constanţa, 2008. Am avut 2-0 cu Franţa. Cum am făcut asta? Am dat două goluri din trei faze de atac, deşi ce-a fost la primul n-aş numi nici atac. Un gol de pomanagiu şi unul din fază fixă, în 20 de minute în care obiectivul a fost mai curând să menţinem mingea departe de poarta noastră decât să atacăm. Totuşi, acele 20 de minute au fost un număr de samba pe lângă apărarea pe 25 de linii la care am recurs mai apoi. Cu bulgarii am avut 2-0, ne-am băgat în poartă ca tolomacii şi ne-au dat două. Chiar ne aşteptam ca francezii să ne dea mai puţine?
Veţi spune că n-avem cu cine. Că avem un lot neexperimentat sau obosit sau something something. Oameni cât de cât experimentaţi din echipa noastră: Mutu, Chivu, Lobonţ, Raţ, Tamaş, Goian, Marica. Pretty much. Cel puţin destul cât să dea echipei puţină siguranţă pentru a construi. Dar ea a fost interesată doar de distrugere. Ai o minge? Bubui-o în faţă, că oricum nu-i nimeni acolo. În plus, austriecii au putut. Că doar nu s-au apărat trei sferturi de meci ca să bată Franţa cu 3-1. Sigur, nici un meci nu seamănă cu altul, dar credeam că ne considerăm peste Austria, atât individual, dar şi ca echipă. Altfel, n-are rost să încercăm să ne calificăm.
Veţi spune că vreau cam mult, să jucăm ofensiv cu vicecampioana mondială. Nu am nici măcar pretenţia asta. Sunt conştient că materialul e subţire, dar hei, pe-ăştia îi avem, cu ei defilăm. Cine a văzut CFR-Chelsea ştie că, din când în când, nu prea des, dar mulţumitor având în vedere opoziţia, CFR-ul ieşea din apărare, cu mult calm, în pase, eventual din un-doiuri. Mă gândeam că dacă pot Culio şi Mureşan, or putea şi Cociş şi … Mureşan (care, într-adevăr, a făcut un meci foarte bun, dar nu ştiu dacă sunt de acord cu mingile bubuite de el până la bulgari). Dar poate că lipsa românilor e secretul succesului CFR-ului…
Poate e ceva mai larg de o tactică într-un meci, din moment ce de câte ori adversarul este unul capabil de a da cu piciorul în minge echipele româneşti adoptă tactici mirceabătrâneşti. Şi de obicei se lasă cu multe regrete. Suntem români, suntem fraieri.
Hai România!

A fost un test util

Asta spune Piţurcă după fiecare meci. Uneori se mai trezeşte cineva să-i spună că ăsta a fost oficial şi schimbă placa. Mă gândesc că la ăsta mai bine îi ziceau că-i amical, că alea ne ies mai bine.

Acu, că nu le ai cu limba română sau cuvintele, se mai iartă, că aşa e-n fotbal. Dar măcar pe teren i se cere ceva mai multă variabilitate, flexibilitate şi alte cuvinte de-astea care în afara manualelor de biologie nu se folosesc. Nu ştiu cât se adaptează, dar plombe găseşte, a se vedea Dorel Stoica şi Paraschiv, jucători care debutează la naţională la 30 de ani. Doar că acum n-a mai mers.

Cum tot nu puteam digera rezultatul (cineva să-mi deseneze o schemă) şi nu văzusem meciul, m-am înarmat cu răbdare şi m-am holbat la rezumatul foarte extins de pe TVR. Nu-s sigur că asta a ajutat, dar ia să vă spun eu din infinita-mi înţelepciune ce-i greşit la naţională.

N-avem mijlocaşi. None, whatsoever. Se rupe Mutu, jocul nostru rămâne fără direcţie. Cine să-i dea direcţie, papa de la Roma? Sau Dică de la Catania, dar asta nu pare să meargă. Puncte bonus pentru că din doi mijlocaşi centrali trei sunt defensivi în concepţia lui nea Piţi. Dacă sunt şi fundaşi de meserie, e şi mai bine.

Chiar stăm în doi oameni. Asta s-ar putea să fie doar o extensie a primului punct. Ce jucători cu o oareşce experienţă pe-afară, prin Europa, avem în naţională? Mutu şi Chivu. Şi Contra, dar pe el n-o să ne mai putem baza prea mult timp. În condiţiile astea, chiar are sens să mai întrebi dacă e un lucru bun că românaşii de-afară, câţi or mai fi, se întorc la echipe româneşti? Nu-i, bre. Ziceţi ce vreţi de valoarea cluburilor noastre, dar realitatea e că în Vest trebuie să alergi ca să prinzi echipa. Aici faptul că te cheamă Ogăraru cam ajunge. Uite, bunăoară Tamaş. Putea ajunge la Celtic. A ajuns la Dinamo.

Nu ştim să tragem. Primele două goluri ale Lituaniei au fost mingi bubuite cu mare elan de undeva din afara careului. La noi nu ştie nimeni să facă asta. Chiar dacă Niculae a trecut prin Scoţia, unde se practică, şi fizicul cam sugerează un bun bubuitor. Şi parcă şi pe Bratu l-am văzut că mai dădea un şut mai zdravăn. De la Marica nu mă aştept şi de la jucătorii mai din spate nici atât. Aşa,parcă Andrei Cristea mai dădea de-astea, dar nu-s sigur.

N-avem cu cine. Baza de selecţie se subţiază, ni se rupe de şcolile de tineret, luăm portughezi la kil şi fiecare negru pe care-l văd pe stradă are şanse să joace la Sportul. Nu mai insist pe asta, că au făcut-o destui. Ca un contraargument, tineretul chiar are şanse să se califice undeva, deci poate nu-s chiar aşa cizme.

Fatalismul ne omoară. Am pierdut un meci, gata, şansele de calificare sunt masiv diminuate. Ete fleoşc. Şansele noastre de calificare s-au diminuat cât ale Franţei: mai deloc. Doar că dacă o să continuăm aşa, nu vom mai avea deloc şanse de calificare. Adică e OK să-i spunem lui nea Piţi că dacă nu batem la Torshavn poate să rămână acolo, dar e aiurea să punem mai multă presiune făcând o catastrofă din meciul de ieri.

Sorin Hobana şi, în general, faptul că TVR-ul a rămas fără comentatori decenţi. O să ziceţi că n-are legătură, dar emană energie negativă şi ne distruge feng shui-ul, karma şi ikebana. Adică mă moleşeşte şi mai rău ca jocul, dacă e posibil aşa ceva.

Mă rog. Hai România!

România – Italia 1-1

Hai că nu-i aşa rău. Poate că mergea şi mai mult, dar e scorul corect, judecând după joc. Dacă după Franţa mă lua somnul, ăsta a fost un meci mult mai văzubil şi suportabil, şi m-aş putea declara mulţumit de stilul şi atitudinea alor noştri. Sigur, în mare se joacă tot o sfeclă tactică, dar ce vroiaţi când e vorba de Italia? Cred că meciul cu Olanda o să ne mai dezgroape din punctul ăsta de vedere, dar trebuie să avem grijă să nu ne îngroape de tot. Avem şanse, doar că eu cred că vom avea o cu totul altă faţă, pentru că de data asta egalul nu mai e bun. Nu ştiu cum ar arăta echipa fără şapte fundaşi. De altfel, nu ştiu dacă se poate face o echipă a noastră fără şapte fundaşi, dar parcă reuşisem zilele astea.

Acum e acum. Dar indiferent ce s-ar întâmpla, naţionala e o echipă în care să ne putem simţi reprezentaţi şi de care să putem fi cu adevărat mândri. Şi se găsesc puţine astfel de lucruri în vremurile astea şi în ţara asta tulburată. Pe geamul meu răsună oamenii de pe la restaurantul de aproape şi în multe momente mă simt ca pe stadion. E un sentiment deosebit.

În plus, 1-0 pentru Olanda. Nu ştiu de ce se bucură ăştia ca disperaţii, pentru că mă îndoiesc că ne dau ei meciul. Şi nici n-avem nevoie de pomană.

Hai România!