S-a terminat sesiunea (și încă devreme)

De obicei sesiunea mi se termina prin februarie. Acum mi-am terminat treaba cu toate examenele și, în curând, cu Finlanda. Urmează o vacanță lungă și binemeritată. Am mai avut eu un fel de vacanță prin august-septembrie, apoi m-am aglomerat iar, în stilul caracteristic (mie? speciei umane? societății nenorocite obsedată de eficiență și viteză în care trăim?)

E o ocazie bună pentru a face o mică evaluare sistemului educațional de aici în comparație cu ce am văzut acasă. Cred că vreo două lucruri ies în evidență: relația profesor – elev și flexibilitatea.

În august am învățat suedeză. Profesoara s-a prezentat astfel: „Hello. My name is Tove. You do not have to call me anything else, I am not ‘teacher’ or ‘miss’, I am Tove”. Aparent Åbo Akademi a decis prin anii ’60 că e OK ca profesorii și studenții să se tutuiască. Până atunci era tot o regulă scrisă care spunea că studenții le spun profesorilor „dumneavoastră” – și viceversa. (Mă rog, mai precis, le vorbesc la plural, ca în franceză). Am o senzație că la București, dacă încerci asta, nu numai că profesorul o să se uite la tine ciudat, dar cel puțin o să te dea afară din curs. Faptul că e o altă convenție  … na, se mai întâmplă, fiecare țară cu convenția ei. Dar la noi e o gravă ofensă dacă greșești convenția. Noi suntem înțepați și încăpățânați.

Noi punem profesorul pe un piedestal. Pentru că el este învățat, el are Cunoștințe și Excelență. Noi ne construim sistemul în jurul ideii că profesorul trebuie să transmită Excelența celor câțiva aleși care pot primi Excelența. Mie unul mi-ar plăcea un sistem în care obiectivul e ca la sfârșitul fiecărui curs fiecare student să plece acasă știind mai mult decât știa la începutul cursului – dacă ai vreun om de Nobel, îi dai tu niște Excelență în particular după curs. Istoric, scopul universităților a fost de a produce oameni învățați cu o minte deschisă și cu o oareșce cultură – nu prelucrători prin așchiere, nu profesori universitari.

Îmi place să cred că aici am fost într-un sistem apropiat de ce visez. Și, sure enough, am avut destui oameni care, pedagogic, sunt cizme (eu cred că tot de la Excelență ni se trage, dar dat fiind că nimeni nu e de acord, nu insist cu asta acum). Unul era nou, unul se pierdea în propriile slideuri care debordau de critică literară, unul avea probleme cu informatica și cu limba engleză, unuia îi plăcea clar mai mult să codeze decât să predea. Pare o listă ciudată de acuzații, dar cu ceva mai mult context fiecare ar avea sens. Dar erau helpful. Erau acolo pentru tine. Răspundeau la mailuri. În România, profesorii nu au timp pentru tine. Aici, ți se răspunde la un email în aceeași zi (uneori, aceeași oră) și unii oameni țin să te anunțe că îi găsești la biroul lor dacă ai nevoie de ceva.

Am avut și oameni care au fost magnifici, mirifici, cât mai departe de cizme posibil. Vreo 2. Acasă câți am găsit? Vreo 4 maxim. Poate dacă mai stăteam mai găseam.

Răspunsul la „Nu vă supărați, nu putem să dăm testul oral la finlandeză mai târziu ca să mergem în Laponia?” a fost „Mulțumesc pentru întrebare. Voi doi sunteți studenți foarte buni. Cu siguranță putem găsi o dată.” În România, presupunând că ți-ar citi întrebarea (a fost adresată prin email), cred că în 9 cazuri din 10 ai primi ceva urlete despre cum copiii de azi sunt neserioși și nu au Excelență.

Cândva, la un curs, s-a dovedit că jumătate din cei prezenți nu știu cum calculezi suma unei progresii geometrice. Profesorul le-a spus cum calculezi suma unei progresii geometrice. Acasă, încă o dată, cred că îi pica pe loc, nu înainte de a ține un lung discurs despre cum nu mai există Excelență și facultatea lui Moisil se prăbușește. În particular, după, omul nu era încântat de asta – dar pe undeva asta e esența profesionismului: tu poți crede ce vrei acasă, dar când ții un curs rolul tău e să-i faci să înțeleagă și atunci singurul lucru pe care îl poți face e să le explici ce nu știu. Nu să pufnești și să hufnești și să deplângi destinul civilizației.

La admiterea mea la master, unui profesor i s-a cerut o precizare despre textul unei probleme. Răspunsul lui? „Totuși, aveți o vârstă, sunteți student la Facultatea de Matematică”.

Comparați cele două situații.

Mai apoi, flexibilitatea. Aici, ca pretudindeni prin lume, poți să alegi ce cursuri faci. Există câteva obligatorii la nivel de licență și cred că o mai fi câte unul pe la master, dar tot e mai bine ca la noi, unde ai 1 opțional / semestru în anul 3, apoi 2 în anul 4, apoi 1 în anul 5, apoi termini. Și aici există un oarecare stres vizavi de faptul că oamenii tind să-și aleagă materiile prost și apoi să se trezească că au sărit direct la aplicații fără să aibă cunoștințele de bază – aceeași teamă care ne face pe noi să avem puține opționale, cred. Totuși, mi se pare că dragoste cu de-a sila nu se face: dacă omul vrea să sară peste niște cursuri, trebuie s-o poată face. Dacă apoi regretă, poate reveni să le ia (pentru că sistemul e foarte flexibil – dacă vrei să-ți dai cursurile de anul 1 în anul 3, fie. Șamd. Totul e să ai la sfârșitul perioadei de studiu câte credite se cer).

Noi, de pildă, avem un curs prin anul 3, notoriu de imposibil, cu un domn în pragul pensionării și algebre abstracte, în care aflăm că programele sunt de fapt niște polinoame și alte lucruri mindblowing. 95% din studenți pur și simplu nu sunt interesați. Și au dreptate. În sensul că și după ce îi pui deoparte pe cei care vor să facă doar programare, sunt destui care pot avea cariere de cercetare magnifice fără să se atingă de lucrurile din cursul ăla. Și nu e vorba că mie personal mi s-ar părea neinteresant – e un curs OK. Trebuie doar să poți alege să-l sari. Pentru că nu toți suntem interesați de asta și pentru că suntem majori, vaccinați și perfect capabili să ne croim drumul prin viață.

Iar treaba asta cu flexibilitatea vine din fragedă pruncie – înțeleg că din clasa a 3-a poți opta pentru diverse activități care nu intră în programa clasică, obligatorie. Sună, într-un fel, ca ideile lui Ken Robinson din celebrul discurs. Partea rea e că te trezești cu oameni care nu știu despre progresii geometrice. Partea bună e că fiecare om știe că poate decide, că e respectat și că sistemul lucrează în slujba lui.

Recent, Income Magazine din România a publicat două articole despre sistemul finlandez și profesorul nostru român de-aici. Să le citim. Voie bună!

Reclame

Mâine nu se face grevă

Şi nici poimâine, şi nici săptămâna asta, şi nici luna asta, şi poate nici următoarea. Sindicatele au hotărât amânarea grevei, cică. Acum, se poate ca în ultimele săptămâni să fi zis chestii gen „Grevă? Grevă? Facem grevă acum? Plecăm acasă? PLECĂM ACASĂ?”, că doar dorinţa de câteva zile absolut libere şi flu-flu există mereu. Dar totuşi mi se pare că o grevă n-ar fi rezolvat nimic, dar  ar fi creat mulţi nervi pentru cei din anii terminali (ah, cât e de potrivit când pentru şcoală şi boli mortale există aceeaşi terminologie) şi ar fi fost cea mai mare mostră de milogeală pe care mi-a fost dat s-o văd.

E destul de limpede că majorarea salariilor profesorilor a fost o pomană electorală aruncată ca o ultimă măsură de un guvern pe cale de plecare, bazată pe absolut nimic. De unde vin banii? Nu ştim, răspunse prompt guvernul. Ce consecinţe o să aibă chestia asta? N-o să ne trezim cu alte nşpe mii de categorii cerând salarii mai mari? Nu ne pasă, răspunse prompt guvernul. Nu cumva ăia din vârful vârfului piramidei au puţintel cam mult şi nu mai au nevoie de măriri? Guvernul refuză să comenteze.

Cu toate astea, prin greva de avertisment, profesorii, categorie socială pe care ar  trebui s-o bănuim de inteligenţă, capacitate de analiză şi de capacitatea de a avea o perspectivă globală asupra întregii măsuri, au ales să spună simplu că nu le pasă, domne, ei îşi vor pomana. Măcar de la profesorii de economie mă puteam aştepta să spună cu jumătate de gură că nu-i o idee prea bună să măreşti brusc şi abrupt salariile unei categorii sociale largi? Cât de largi, în ce măsură 50% poate avea un impact real asupra inflaţiei, există oameni care se pricep mai bine ca mine şi care se pot pronunţa. Realitatea e că nimănui nu-i pasă.

Să fim corecţi, sindicatele au propus şi o soluţie. Au zis că mai există sume nefolosite pentru investiţii pe anul ăsta şi că ar putea fi redirecţionate spre salarii. Prima problemă e că asta e o soluţie pe termen ultrascurt, iar şi pentru la anul învăţământul cam tot atâţia bani va primi. A doua problemă e că „ia nu mai montaţi atâta faianţă şi mai bine umflaţi-ne lefurile de banii ăia” sună cam egoist… Eu aş zice că domnii care au propus legea ar putea, pentru început, să nu-şi mai mărească singuri salariile cu bestialitate, cred că ar mai ieşi un ban de acolo. Dar sunt doar vise.

Şi, nu în ultimul rând, bine, vor salarii mai mari, dar le merită? Am auzit că Băsescu se întreba retoric câţi tineri ar vrea să fie profesori de informatică pe 700 RON. L-aş invita să se uite la câţiva profesori debutanţi. Din umila mea experienţă, ăştia nu ştiu nici cum îi cheamă, 700 lei pe lună este enorm faţă de nivelul lor. Sigur, s-ar putea spune că mă uit la problemă invers şi că pentru banii ăia nici n-ar trebui să mă aştept la talente. Mă uitam la problemă din perspectiva greviştilor şi eventualei greve. Dacă vrei un salariu mai mare, mai întâi pune mâna şi devino mai bun, arată că-ţi pasă şi că ştii şi că meriţi un salariu mai bun şi apoi vino cu mâna întinsă. Eu cred că marea parte a profesorilor care sunt acum în învăţământ au sărit peste primii paşi şi au ajuns direct la ultimul.

Iar despre profesori universitari, cineva zicea că au 40 milioane. Altcineva zicea că au 150. Dacă au 40, au destul şi nu au nici un drept să se plângă. Dacă au 150, e o sumă obscenă şi nu au absolut nici un drept să se plângă. Şi încă o chestie: dacă tu ai salariu de 8 milioane, dar mai faci 10-14 din meditaţii, înseamnă, ne dăm seama după un scurt moment de reflecţie, că ai un venit lunar mult peste 8 milioane şi, deci, ar trebui să laşi ciocul mai mic.

Cât despre a atrage figuri noi şi mai talentate, OK, hai să mărim salariile. De ce brusc? De ce nu câte 5-10% pe lună de-a lungul a muuult timp? (Încă o dată, nu-s economist, dar sunt sigur că se poate face chestia asta mai precaut) Varianta a doua, cu creşteri mai moderate şi mai spre baza piramidei, mi se pare chiar mai apropiată de un plan realist decât de pomană electorală.

De ce m-am luat în halul ăsta de grevă, dacă au lăsat-o moartă? Pentru că n-au lăsat-o moartă. Doar au zis că vor lăsa guvernul ăsta în pace şi se vor duce să-şi cerşească cele 50 de procente de la următorul, ceea ce în continuare mi se pare că emană nesimţire. Sigur, mişcările partidelor prin care fiecare încearcă să se plaseze pe sine ca cel care dă pomana şi pe celelalte ca duşmani ai bravei clase muncitoare emană de câteva mii de ori mai multă.

Rezumând: toţi sunt nişte nesimţiţi, care se gândesc doar să-şi mărească bucata de ciolan. Voie bună!