Ouă de balaur sau, cum îi ziceau ei, dinozaur

Marin Sorescu, „Unde fugim de-acasă? (aproape teatru, aproape poeme, aproape povești)”, editura Creuzet, 1996, anul apariției inițiale 1976

Uitați-vă puțin la subtitlul ăla și spuneți-mi că simțiți un fior, ceva. Pentru că mie mi se pare (cu mintea mea simplistă și dezaxată) că fiorul ăla înseamnă, în bună parte, că ești încă în stare de a fi copil. Că vrei să fii aproape de toate, că ai o poftă de cunoaștere greu de stăvilit. „Unde fugim de-acasă” e o reală odă adusă poftei de cunoaștere. Ne plimbăm prin basme, prin Sahara, pe lună, ne închipuim cum o fi când vom fi bunici, ne dăm seama că putem fugi oriunde – fără a face un pas (deh, copiii sedentari din ziua de azi) – cu imaginație, ne dăm seama că lumea e infinită, dar minusculă pe lângă toate lumile pe care ni le putem închipui. Și toată asta într-o minunată versificație care curge dintr-un capăt în altul al cărții, aducând veselie și muzică în sufletele tuturor. Și atât e autorul de hotărât să lase lucrurile să fie cum sunt, depășind clișeele protector-mămoase (și atât e de veche scrierea), că ne învață lucruri de-a dreptul ștrengărești: ne trimite la meci, iar la finalul cărții consideră că am cam terminat-o cu copilăria și putem intra în adolescență – cu o țigară, dacă vrem.

Și încă ceva, scurt că nu știu cât e de aberant – „aproape teatru, aproape poeme, aproape povești” – nu-i asta o chestie la care scriitorii visează de câteva secole? Ca de obicei, copiii erau mai aproape de asta. Iar dând în mintea copiilor te apropii mai mult decât șlefuindu-ți, în gol, tehnica. Nu vreau să mai aud niciodată cuvinte precum „copil” și „copilărisme” folosite peiorativ. Îmi par cel mai bun semn că cel care le întrebuințează n-a înțeles nimic, dar nimic.

Zică lumea ce o vrea, dar Marin Sorescu e un autor complet. Știe să ne arate lumea în toată frumusețea ei, plantând zâmbete, dar asta nu-i umbrește deloc capacitatea de a fi meditativ (spre depresiv), venind cu un d-alde „Iona” ca să culeagă înapoi ce a plantat (sau o metaforă mai nimerită). Și undeva la mijloc se cuibărește o ironie dulce-amară, ca viața. De la infinitul mare la infinitul mic, Sorescu a reușit să dea un ocol în care ne arată, în ultimă instanță, (e un clișeu, îmi pare rău, dar…) tot ce înseamnă să fii om. Și de asta va avea mereu un loc de frunte între preferații acestui umil cronicar.

Copii (în sensul larg al cuvântului), citiți Sorescu. Eu cred că veți găsi ceva care să vă vină mănușă pe undeva pe-acolo. Noapte bună!

Reclame

Sport sângeros IV: Colectivizarea și dificultățile satului oltenesc tradițional în fața invaziei modernității

Marin Sorescu, „La lilieci”, cartea a VI-a, Fundația Marin Sorescu, București, 1998

La această oră târzie din noapte mă uit spre La lilieci 6 și, după cum sugerează și titlul ușor imbecil pe care l-am ales , încerc să trec peste sonoritatea de joc de calculator care a avut prea multe sequeluri.

Pentru că e vorba de chestii un pic mai serioase. Pentru că a șasea carte vine să închidă ciclul „La lilieci”, serie cu și despre lumea satului Bulzești, în care a născut și a copilărit autorul, numele fiind împrumutat de la un deal din localitate, unde se afla cimitirul. Eu am mai citit un singur volum de „La lilieci”, 3 sau 4, nu sunt sigur, și am tras repede de tot concluzia că nu îmi place pentru că e o scriere plină de pământ și curci. Cu o altă lume, care nu e diferită doar pentru că oamenii nu au laptoape și plășmi, dar care e cu totul diferită structural și calitativ, incapabilă de a dezvolta atât angoasele cât și realizările vieții moderne, două aspecte care însumate nu dau chiar (ele singure) inteligența și profunzimea, dar nu sunt nici departe.

Acum, că sunt mai bătrân și mai tolerant cu curcile, n-aș mai fi așa dur. E, totuși, imaginea unei lumi care a existat, care avea tradiții frumoase și un trai mai simplu în toate dificultățile lui, ca și o senitătate mai greu de întâlnit în modernitate: vezi „De, fa, Anică”, dialog între două sătence: una se plânge de șale, de dinți, de cap, de toate durerile, cealaltă replică constant „De, fa, Anică”. Durerea tratată cu nițel umor și fără nici o melodramă, pentru că se mai întâmplă. Momente dificile, cu armata rusă în sat, cu un sătean căruia noul regim îi confiscă boii când a ieșit cu ei săcare sicriul, iar el înjugă vaca în loc, reflectă același spirit senin, inventiv în fața problemelor. Momente tensionate, pentru că tema colectivizării și primilor ani ai comunismului revine.

Protestele stilistice ar cam rămâne. Stilul e profund bolovănos, deși probabil că dacă aceleași texte ar fi grăite de-un oltean (sau, de pildă, recitate de un anume Tudor Gheorghe, pentru că știu că mai face asta), s-ar da la iveală poate și niscaiva muzicalitate. Dați-mi voie să cred că cel puțin în scris (și în accentul neoltenesc cu care citesc eu în gând) nu funcționează foarte bine. E bolovănos până la punctul în care te întrebi dacă textului nu i-ar sta mai bine cu toate liniile astea lipite, în loc de o versificație aproximativă. Postfața lungă și ușor pompoasă sugerează că ritmicitatea și lungimea versurilor se trage din însuși ritmul interior al vieții satului oltenesc. Argumentul are logica lui și nu e un efect chiar nereușit, dar tot îmi pun problema dacă ar trebui să fie acolo. În fond, dacă versificația are acest scop strict „monografic” și la fel și conținutul, de ce versificație și nu niște proză scurtă?

Ceea ce ne duce la întrebarea despre forța de generalizare a romanului. Există ea sau vorbim aici doar de satul oltenesc/românesc la momentul t? Vorbim, un pic, și de sat față cu minunata lume nouă în general , dar aș zice că vorbim mai curând de lumea lui Mărin cu oltenii lui, cu copilăria lui și legătura lui cu strămoșii, prin tradiție, prin ritmul vieții satului și, deci, prin așezarea plicticoasă în versuri. E, aici miroase puțin și a generalitate, dar nu foarte tare: e o lectură ce mă lasă mai cu pământ și curci în nări (ceea ce vă asigur că e puțin dureros, doar știți ce mare e o curcă). Doar că am pofta de a mai reține una, alta din atmosferă și de a fi dispus să recunosc că poate sunt doar diferit structural de lumea din imagine. Fără să fiu greșit nici eu, nici ea.

Acum, îl rog pe Călin sănu citească paragraful ăsta. Cum ați lipi o carte care are coperțile (copertele pentru esteți) desprinse și paginile 1-16 separate de paginile 17-restul? E posibil să faci o lipitură mai de Doamne ajută?

Doamne ajută. Noapte bună!

Efectul de piramidă

Marin Sorescu, „Efectul de piramidă”, Fundația „Marin Sorescu”, București, 1998

Volum apărut postum, unele din texte fiind publicate în reviste spre finalul vieții autorului, altele nu. Organizarea e în 3 cicluri: „Boabe de durere”, „Reinventând Helada” și „Efectul de piramidă”, dedicate omului în general, respectiv temei grecești și egiptene, desigur, cu trimiteri spre mitologie și de acolo spre esența a ceea ce suntem.

Poezii dedicate lui Eugen Ionescu și Cioran. Poetul în fața bolii, care îl îndepărtează de scris. Lipsa reperului recunoscută, dulce-amar, ca singur reper: „Dacă Tu, Doamne,/ Mă cunoști prin confuzie,/ Confundându-mă mereu cu altul,/ Atunci și eu/ Voi comunica iar cu/ Tine,/ Prin delir”. Grecia, leagănul civilizației, privită cu fascinație copilărească dar și cu ușoară ironie.

Dar Egiptul, mai ales Egiptul. Locul unde viața și moartea se împletesc în ritualuri și superstiții buimăcitoare, punctate de câte un „indescifrabil” care lasă textul sacru (sau, aici, textul poetic) în coadă de pește. Spaimă și confuzie în fața măreției lumii. Ca soluție, a trebuit să apară zeul, singurul care putea răspunde cu un non-răspuns și să fie crezut: „Te privește, spuse foarte abstract/ Forma geometrică/ A piramidei”. Bun, a se înlocui „zeul” cu un cuvânt mai adecvat.

E o treabă bună, e o scriitură bună.

E o noapte bună. Noapte bună!

Lupta pentru pace

Marin Sorescu, „Japița”, Fundația Marin Sorescu, 1999

Un roman, de data asta. Un volum început de autor în anii ’80, aparent finisat în mare, dar pe care autorul nu l-a considerat niciodată într-o formă destul de bună pentru a ajunge la tipar.

E vorba de unul din subiectele preferate ale lui Sorescu, perioada instalării regimului comunist. Șapte copii care trăiesc împreună, încercând se descurce cum pot, trimiși de părinții lor la oraș, la școală, în anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial. O fată din grup umblă cu un „revoluționar de profesie”, un elev corijent dar capabil să recite totul din Marx, cu un debit verbal care te învăluie, dar căruia îi lipsește substanța. Și nu se simte prea pașnic când nu vrei să-i dai dreptate. Un personaj socotit reprezentativ pentru noul regim. De altfel, comuniștii lui Sorescu sunt (probabil ca și comuniștii realității) adesea oameni cu serioase inferiorități și cu complexele aferente, încântați că acum pot cafti clasa exploatatoare.

O proprietăreasă un pic mai mare și căreia îi cade cu tronc unul din chiriași, mai șmecheraș, dar se împiedică de lipsa de … experiență, încercând să se documenteze la bibliotecă din clasicii literaturii:

„Să-i spun, să nu-i spun?”

-Scena cu violul, dragă! Marile … alaiuri … înțelegi?

Bibliotecara o trimite la contemporani. Deci, luați aminte, dragi susținători ai ruinării literaturii, toate generațiile au avut impresia că următoarea generație e o hoardă de bețivi destrăbălați.

Rude și prieteni de-ai sus-numitei proprietărese care încearcă să treacă granița, dar sunt prinși de sârbi. Scene de închisoare. Tristețe, jeg, filozofări și cugetări amare. Povești triste ale ruinării foarte rapide a unor indivizi presărate cu momente umoristice. Scriitură monotonă, molcomă, reflexivă, bine pliată pe atmosferă, cu accente ușor vesele pe alocuri. Haz de necaz la modul cel mai autentic. O femeie învie în coșciug, pe ultimul ei drum. O ședință de spiritism se termină cu zborul pe geam al căruciorului în care, cică, se afla spiritul. Organele legii nu prea știu cum să raporteze cazurile, care, ale naibii, se pun în contra interpretării strict materialiste a vieții, în contra fobiei de supranatural ce se vrea insuflată omului nou. Sau așa ceva. Dacă am scris prostii, considerați că e târziu, sunt răcit și alte scuze.

Lectură plăcută, dulce-amară, pe jumătate lecție de istorie. Noapte bună!

Tuturor celor care suferă

Marin Sorescu, „Puntea (ultimele)”, editura Creuzet, București, 1997

Va fi și mai greu să scriu ceva despre această carte fără a fi patetic sau lacunar.

„Tuturor celor care suferă”,  așa spune dedicația de la începutul cărții. Marin Sorescu nu a avut un sfârșit liniștit, el și-a trăit ultimii ani ros de hepatită și ciroză până când într-o zi organismul său a cedat. „Puntea” e un volum ce adună unele din ultimele poezii ale autorului, fidel până în ultima clipă literaturii. Ce dovadă mai bună că el se considera viu doar atât timp cât putea să compună?

Cu siguranță nu e o lectură de cafenea. Cu siguranță e o carte incomodă, puțin zguduitoare, dar nu în sensul senzaționalist al termenului: te pune pe gânduri, te face să-ți reconsideri puțin toate prioritățile și lucrurile pe care le crezi importante și să-ți dai seama cât sunt de neînsemnate și cât de ușor se pot duce. Autorul dă întreaga și perfecta imagine a condiției umane: frustrat, angoasat de propria finitudine, căutând cu disperare soluții, nu pentru a o depăși, ci pentru o luptă mult mai grea: lupta cu sine, lupta pentru a se împăca cu ceea ce este, pentru a duce demn cât timp i-a mai fost dat. „Înaintașii”:

Îmi sunt dragi înaintașii
Încerc în fața lor
Un profund sentiment de admirație și evlavie,
Îi iubesc atât pentru  că au trăit,
Cât și pentru faptul că au murit.
Au fost capabili să moară.
Au găsit resurse extraordinare
Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică
În chinuri numai de ei știute.
Au înfruntat-o cu bărbăție
Și și-au dat obștescul sfârșit.

E un sentiment pronunțat de neînțelegere metafizică. De ce eu? De ce m-a răpus Subitul acum? Cel mai rău e că mai aveam atâtea lucruri de citit și de spus.

E o mirare de ordin metafizic care se împletește cu mirarea de ordin mai concret, fizic, în fața organismului slăbit.

Există multă disperare:

E bine, Doamne,
Că te-ai gândit la mine
Pentru delicata, înfricoșata
Ta experiență.

Eram și cel mai bun de tăvăleală
Și mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă

Și mici luminișuri cu speranță:

Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Și, la toată înfricoșarea asta,
Adaug nestemata umilinței
Și aduc ziditorului lumii
Lauda mea de preamărire și slavă

O lectură care ne reamintește că suntem foarte, foarte mici. Dar dacă nu am conștientiza-o am fi mult mai mici. Știați că Socrate spunea că filozofia e o pregătire pentru moarte?

Noapte bună!

Încoronare

Sărbătorește firea divina-ncoronare.
Sunt împăratul lumii: am douăzeci de ani!

Marin Sorescu, Încoronare, Fundația Marin Sorescu, București, 2000

Avem de-a face cu un volum de poezii scrise de Sorescu înainte de primul volum, „Singur printre poeți”, scrise în vremea în care era student. E o carte împărțită în două mari părți, „Lirice” și „Cronici fanteziste”, cu o mică părticică (2 poezii) dedicată aniversării de 500 de ani al lui Ștefan cel Mare. Numiți-mă exageratorul șef, dar mi se pare că o sămânță de ironie soresciană, în formă mai brută, apropiată de ironia clasică din folclor, se întrevede în finalul abrupt de aici:

Măcar că vânt vuia năpraznic,
Tâmplatu-s-a la Putna praznic;
Norodu tot a fost venit,
Ce numai Ștefan au lipsit.

Dar poate că doar bat câmpii. Ceva mai cert (noroc că avem și titluri sugestive aici) e că în volumul ăsta regăsim un Sorescu altfel, mai deschis spre lirism, farmec și o prozodie oarecum tradițională. Tânăr, stăpân pe sine, încrezător în propria imaginație și mustind de respect pentru valorile tradiționale: Arghezi, Eminescu, Ștefan cel Mare. Pe undeva apar și niște vorbe întru slava socialismului, dar tuturor ni se mai întâmplă să fim tineri și să nu știm ce facem.

Se vede și simțul umorului, se vede și puțin din amărăciunea de mai încolo, dar opera reprezintă, în fond, încercările stângace ale unui tânăr timid și plin de speranță. Cartea are și o prezentare grafică atrăgătoare, fiind înțesată de portrete ale autorului, făcute de diverși indivizi la diferite vărste.

Un fragment (fără titlu, „Creionul meu va naște în curând…”):

Mă-ntreb și nu pricep de fel
Ce pot eu scrie c-un chiștoc ca el,
Când scriitorii mari (Mihai și Petru)
Scriu cu creioane lungi de-un kilometru?
De unde i-a venit, de unde a
Luat el harul ăsta de-a crea?
L-au fecundat luminile amiezii
Ca pe cartofii lui Arghezi?

O mostră interesantă de istorie literară, o carte care merită o privire dacă apucați să puneți mâna pe ea. Voie bună!

Marin Sorescu – Fără punctuație

– Care apropie oamenii, ai spus?
Nu știu – parcă-aș vrea să-ți ghicesc în talpă.
– Poate în palmă.
– Eu nu ghicesc decât în talpă.
– Ce semn de punctuație?
– Nimic, adică pune un număr.
– Ce număr porți la pantofi?
– 36.
– Foarte bine, 36 mă inspiră.
Oricum, e un număr câștigător –
Îmi place cum închizi tu ochii.
Atunci când închid ochii, plutesc.

Restaurarea axiologiei profesionale

Prețul tragic al restaurării axiologiei profesionale a fost asumat de întreaga generație ’60

(Sorina Sorescu)

AXIOLOGÍE s.f. Disciplină filozofică care se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor ; teorie generală a valorilor.

(DEX)

Marin Sorescu, Trei dinți din față, colecția Biblioteca pentru toți, editura Art + Jurnalul Național, 2009 (anul primei publicări 1977)

Înarmați cu cele două citate pe care vi le-am băgat pe gât, problema descifrării, în mare, a romanului, e rezolvată. Ceea ce nu e neapărat o pierdere pentru că nu prea e un roman pe care să-l poți lua într-o mie de feluri. Răsfoiam acum prin prefață și citeam ușor amuzat că în vremea respectivă s-a încercat clasificarea la „romane de dragoste”. O dovadă clarissimă că, cel puțin uneori, ce înseamnă o carte mai variază și cu epoca în care e citită.

O să încep prin a observa că e o ediție îngrijită și răs-îngrijită, greblată, plivită, curățată, spălată și spilcuită. Include o prefață scrisă de nepoata autorului, care se pare că s-a orientat spre critică, un tabel bibliografic complet și cu poze poze și fragmențele de critică la sfârșit. Minimul necesar pentru a avea la un loc mai multe păreri, comprimate până la esență și diverse. Iar o pagină spre sfârșit ne avertizează că textul a fost „cules cu un font inspirat de literele desenate de Claude Garamond, cu un corp de 11”. Iată ce lucru nobil și elegant făceați atunci când schimbați fontul din Word în Garamond de 11.

Volumul nu e unul tip copy-paste după o ediție pre-’89. Dimpotrivă, s-au luat manuscrisele păstrate, s-a studiat ce secvențe au fost cenzurate și au fost inserate înapoi în text. E discutabil cât de bine se „leagă” așa, dar părțile ex-cenzurate sunt bolduite. Deci nu s-a încercat reintegrarea lor completă în text, mai curând sunt acolo ca niște indicii spre „ceea ce a vrut să ne spună autorul”. Cuvinte individuale, fraze, și o secvență de câteva zeci de pagini mai la sfârșit.

Dacă tot eram la meta-lucruri, aș vrea să mai întreb cum s-a ajuns la Editura Art, din moment ce Biblioteca pentru toți era seria Minervei (și am văzut cărți BPT de la Minerva din 2007), de ce o carte de mai încolo din serie e la altă editură și, deci, ăăă…cine a vândut numele BPT? Cam ușor. Cartea e drăguță așa, cu cartonarea și coperta cea artsy, ceea ce merge pentru un aer nobil/snob (think vocea omului din reclama pentru cărțile Adevărul), dar nu prea e în vechiul spirit BPT al unor cărți micuțe și manevrabile, care aproape-ți intră în palmă. Astea de la Jurnalul Național încap cinci pe raft. Dar o ediție bine realizată și, trăiască consumerismul sălbatic!, ieftinioară la 12 lei față de 35 la librăria locală. Unde e o ediție la fel de bună, inclusiv partea cu prefața rudei autorului (aceeași?), de la Polirom. Dar hei, e triplu! Ironic e puțin că probabil banii care susțin prețul ăsta mic sunt de la nenea Voiculescu, care … are multe în comun cu un anumit personaj.

Deci personaje. Două triunghiuri. Val-Adrian-Tudor, tineri pe la vârste apropiate de noi, colegi de apartament într-o casă pe care o împart cu mai mulți babalâci. Și un au mutație, ar trebui să fiu mai informat de cât de grav e asta. Pare. Relatări despre pensionari făcând drumul lung și greu spre bucătăria comună. Descrieri pitorești ale băii comune din subsol, care pare un real paradis. Val e sculptor și face păpuși … pentru o fabrică de cauciuc. Secție mereu la marginea desființării, vă dați seama. Adrian și Tudor scriu pentru un ziar. Câte un articol de-al lor îi dă probleme Stoiceaschii, șefa, (da, bă, știu că e „Stoiceascăi”) pentru că nu se încadrează în „direcție”.

Un alt triunghi, Val-Olga-Șandru. Șandru e un om de-al muncii, burtos, năclăit, necitit și își bate nevasta. Pe Olga, frumusețea întruchipată, cu păru-i interminabil. Care vrea să-l lase pentru Val. Vă dați seama, suntem în anii ’60, un divorț nu pică bine. Și nu când e vorba de nevasta unui om mai de sus din ierarhie ca noi, poporanii. Ceea ce duce la ezitare. Frică. Emoție. Premoniție. Și prăbușire. O prăbușire înceată, pâș-pâș, care o dată erupe și mistuie triunghiuri și tot. Coincidență, Șandru e șeful fabricii de cauciuri, deci șeful lui Val. Coincidența e o tehnică des folosită de autor.

Nu vă așteptați la narațiune fluidă. Nu vă așteptați la metafore curgătoare și pagini citibile nerăsuflabil. Am perceput textul ca pe ceva scris și citit împotmolit, cu gâlme, cu ghionturi, cu opriri. Mereu vrei să treci mai departe, dar te lovești de un bolovan și zici s-o iei mai tiptil. Se poate datora și tehnicii/psihicului autorului, dar e perfect în a crea o anumită atmosferă, în a spune lucruri care nu se pot spune sau care au fost tăiate în roșu (și cu dungă groasă) de cenzură. Te aștepți ca din tufișul unei pagini să iasă un monstru care te înghite pe tine și pe protagoniști. Și se întâmplă, dar târziu, după ce ai acceptat, mâhnit, ordinea lucrurilor, după ce nu te mai așteptai. Ceea ce îmi amintește de un fragment din „1984”, pe care nu-l voi mai cita, preferând să mă opresc.

S-ar putea ca oamenii pe care politica-i lasă rece să fie lăsați rece și de carte, dar tocmai, nu e vorba de activiști cât de cum afectează chestia asta pe niște oameni normali care încearcă să-și trăiască tinerețili și dragostele. Altfel, dacă nu vă lasă reci chestiile cu atâta extremism și puteți suporta un stil narativ mai … poticnit, să-i zicem, recomand. A, să zic și de referințe culturale. Sunt destule inserate prin dialoguri și o lecție introductivă în pictură foarte bună spre sfârșit.

Voie bună!

Și acum, o chestie de-aia blogăristică

Pardon pentru inactivitate, într-o bună parte m-am concentrat la poezii ca următoarea:

Folosind o notație numerică pe 32 sau 16  biți, el oferă un cod unic pentru fiecare caracter, indiferent de platforma folosită, de program sau limbaj.

Unicode este solicitat drept standard de XML, Java, ECMAScript (JavaScript), LDAP, CORBA 3.0, WML etc.

și m-am întrebat de ce a folosit autorul tocmai acele acronime random, având în vedere că probabil cantitatea de acronime random posibile era astronomică. Dar nu mai e așa de mult și trebuie ca cei -0 cititori ai mei să nu se mai simtă neglijați. Și azi a ajuns cineva aici câutând „shaorma as cultural simbol”, deci mai există speranțe. Duty calls.

Tot o poezie, dar promit că voi ieși din ritmul poezie-meci, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că s-a cam terminat cu meciurile (mă rog, ne aflăm chiar acum în pauza unora, dar…) Ne-am adunat în jurul poeziei de azi datorită unei chestii de-alea blogăristice, ce vine dinspre don’șoara Nadia și pare să-și aibă originea la respectabilul Andrei Ruse. Întrebarea e care e ultima poezie care m-a impresionat. Răspunsul e greu de dat, m-am apucat să sap cam mult pe aici. Cu rușine am ajuns la un volum pe care cred că l-am pus jos acum niște cam multe luni. Aveam și chestii un pic zguduitoare mai recente, dar mai deprimante, și îmi rezerv dreptul de a le pomeni când ajung mai departe în cartea aia. Și în sesiunea asta. Cartea aia e „Puntea” de Marin Sorescu, iar alegerea finală e tot un Sorescu, semn că sunt deja mult prea obsedat:

Marin Sorescu – Punctul

Dacă e să mă concentrez
Într-un singur punct imaginar,
Eu mă concentrez tot
Într-un singur punct real.

Mă concentrez, mă concentrez –
Deslușesc o pădure,  meri, peri, tei,
Văd valve, alge, valuri, valuri…
Scoici făcând schimb de ecouri,
De vuiet marin,
Acea densitate plină de mister
A unei substanțe primordiale,

Mă văd pe mine – plan îndepărtat –
Abia mă disting, dar eu –
Apar apoi și în prim plan,
Eu, mereu agitat, râu de transpirație,
Plin de bărbăție, mândru,
Alergând, strângând, sărutând, mușcând, cântărind,
Vrând să merg mereu mai departe –

Și iarăși valuri și iarăși scoici,
Și iarăși scoica…
Mă mai concentrez puțin – tot scoică,
Vuiet, ecouri la bin-bang –
Ce-a mai rămas din el
Universul într-o singură scoică vuind
Și eu cu urechea să prind postul, sensul, cauza,
Efectul, cauza fără efect –
Plin de bărbăție.

Mă văd dând din coate,
Mușcând, jurând,
Plan îndepărtat, – prim plan
Luând lumea drept martor, universul întreg martor
Mândru, gelos, pizmaș, fericit, aiurit,
Într-al noulea cer…
Cântărind filosofii, probleme încâlcite.

Așa, acum tre să dau chestia blogăristică mai departe. Mereu e partea cea mai grea. Hmmm… Oana?

În continuare, refuz să pronunț „leapșă” în ideea că dacă pe viitor o să hotărăsc că „I don’t do leapșa” (sunt puțin nehotărât asupra problemei) o să pot spune că nu se pune chestia asta => more shaorma for me. Voie bună! Mă duc să mă uit cum pierde Dinamo, iar.