România – Franța 0-0 / Oțelul Galați – Benfica Lisabona 0-1 / Rapid București – PSV Eindhoven 1-3 / Oțelul Galați – Manchester United 0-2

Dacă de curând am avut o însemnare care a fost un Regie Arena triple feature, e timpul pentru un National Arena quadruple feature.  Și ziceți mersi că n-am stat până săptămâna viitoare, că făceam quintuple feature și implodam într-o gaură neagră.

E un stadion foarte frumos. E mare, tribunele-s aproape de teren, se vede bine din cele mai improbabile unghiuri. Acustica e acustică de acustică, dacă îmi permiteți această reală serie de metafore. E o parte din marele proiect numit „Să vină civilizația și în România”, dar e umbrit, inevitabil, de România. Până la el te mușcă maidanezii (bun, într-o zi de meci, nu, dar ia încercați o plimbare spre peluza nord după-amiaza), de la el nu prea te aduc autobuzele, iar metroul l-ai putea prinde dacă te teleportezi, gazonul e jalnic, iar toate obiectele pe care le ai asupra ta sunt prea contondente ca să intri cu ele. Astea se pot repara; există o fundație, o formă, o funcționalitate, mai căutăm o țară în care s-o îmbrăcăm.

Era să uit: costă cât șapte Cluj Arena, după ce la un moment dat prețul s-a dublat brusc. Tipic.

*

 Mai întâi, a fost inaugurarea, în meciul cu Franța. Desigur, pe biletele tuturor scria România-Argentina, 10 august, orele 21:45. Desigur, din gazon sărea brazdă după brazdă. Mie nu mi-a fost asta atât de evident de pe stadion, dar eu sunt mai chior. În schimb, am avut unul din cele mai proaste locuri din stadion (peluză, pe colț, sus) și mi se pare un loc excelent. Ba chiar poți vedea mai bine cum sunt aranjați băieții în teren. Meciul prost, nul, scorțos, mai mult cu faze fixe și cu tras de timp în minutul 90 la un 0-0 care ne exclude din cursa calificării (!). Firește că oamenii au fluierat pe final, dar per ansamblu a fost o atmosferă frumoasă, punctată pe alocuri de ghiorlănescul „Pe ei, pe mama lor”, dar și de mexicanul val.

*

 Între timp, gazonul s-a schimbat, dar nu destul de repede ca să poată să joace Gigi cu Schalke acolo. În mod cu totul previzibil, tot nu s-a spânzurat. Și a venit Liga Campionilor. E altceva, e o altă atmosferă, să știi că mergi un picuț pe jos ca să ajungi la întâlnirea cu unele din cele mai mari echipe ale Europei. Oțelul-Benfica, cu 7000 de spectatori și niște tribune dezolant de goale, dar o ocazie excelentă să ne dăm seama cât de bine se aude. Ai fi putut crede că e plin de gălățeni furibunzi, când colo ei erau strânși în sectorul din mijloc al unei peluze. În peluza mea se găseau și vreo 15 portughezi. Fiecare anunț al crainicului se făcea și în portugheză. La pauză am văzut rezumate din meciurile jucate la acea oră. Finețuri, dar de mare efect. Oțelul a urmat un pattern total dezamăgitor, cu care pare că se simte comod: mai întâi, o apărare solidă, așezată, apoi ieșiri timide, câteva șuturi de la distanță, un pic mai ofensiv, una-două ocazii mari și … nimic. Un gol picat înainte de pauză ca o bombă, apoi aceeași evoluție în repriza a doua. Și cu Manchester avea să fie asemănător.

*

Dacă la București ar fi un salon de inventică, marele premiu ar trebui să fie împărțit de primărie și clubul Rapid, care au inventat închirierea a jumătate din stadion la jumătate din preț, deși diverse costuri fixe, în special consumul de electricitate cât al restului sectorului, rămân aceleași. Pentru mine a ieșit bine, pentru că am putut vedea un meci din partea de jos a peluzei la preț de partea de sus. Rapidiștii sunt pasionali, frumoși când cântă imnul, senzaționali la coregrafii și cântat, dar atunci când adversarul dă gol se întorc spre peluza oaspeților cu cei mai goi, cei mai criminali, cei mai urâți ochi pe care i-am văzut în viața mea. E o sete de sânge în aer demnă de lumea a 14-a, iar unii o iau la fugă spre sectorul ăla (what the…) Iar cu PSV au avut ceva goluri de îndurat. Am văzut primul gol românesc de pe stadionul ăsta, al lui Alexa, dar în cele din urmă rapidiștii nu au rezistat fizic la tactica de tip autobază pe care a gândit-o Lucescu cel mic. Egalarea a venit repede și fix înainte de pauză, iar festivalul defensiv din repriza a doua s-a încheiat, firește, cu o clacare și două goluri. 1-3.

*

A mai trecut ceva timp, o pauză pentru naționale în care să ne facem de râs definitiv cu Belarus, tot aici (n-am ajuns, nu eram în oraș, dar am trăit umilința la TV), și a venit meciul Oțelul – Manchester. Mai înainte, s-a întâmplat ceva rar în istoria sistemelor economice în care prețul este stabilit de cerere și ofertă: în urma cererii mici, Oțelul a redus prețul biletelor cu până la 50%! Inclusiv retroactiv pentru cei care au luat pachete de bilete, deci în final am plătit 60 de lei pentru trei meciuri europene. Era mai scump să mă duc la Tribuna I în Regie la trei meciuri. Cu toate astea, stadionul tot nu s-a umplut, ceea ce e puțin trist, dar ar putea avea de-a face cu faptul că cei de la Oțelul sunt niște tolomaci care se apără bine tot meciul, își ratează faza de poartă când apare, apoi comit penaltyuri prostești pentru henț. O echipă cu suflet, cu talent, dar care la fiecare meci e mai fraieră ca la cel dinainte. 0-2 s-a terminat, Rooney i-a executat cu două penaltyuri pe final.

*

Stadionul ăsta e un loc unde mergi cu plăcere indiferent cât de proastă e echipa pe care urmează s-o vezi, indiferent că va fi un nou 0-0 anost, pentru că știe să trezească un oarece entuziasm în tine. Din păcate, ajungi acolo și vezi echipele noastre neaoșe, care mai, mai că stau să-ți strivească entuziasmul. Mai arunci o privire, mai vezi un Nani, mai iei un hot dog, mai mergi la toaletă. Te minunezi ca la felul 14 la toate aceste mici bucăți de normalitate, dar e bine măcar că au venit și ele o dată.

Hai pe stadion. Noapte bună!

Reclame

Sportul Studențesc – Oțelul Galați 0-1

Biletele sosesc în Regie

Uite ce e. Eu îmi desfășor existența cu precădere în sectorul 3, ăla al lu’ Liviu Negoiță. Iar oamenii îl iubesc pe Liviu Negoiță. Oamenii s-ar căsători cu Liviu Negoiță. Și cei din sector, și din afară. Oamenii sunt mândri că trăiesc în frumusețe, puritate și ordine, în această Lume Imaculată și îl votează pe Liviu Negoiță cu atâta îndârjire încât crezi că pâinea pe care o iau de la alimentară ar depinde de asta. Desigur, pe mine nu mă deranjează curățenia (mă seacă la culme apariția unei alei în mijlocul unei pajiști în care jucam fotbal și transformarea treptată a terenurilor gratuite cu iarbă gratuită și naturală în sintetice pe bani buni), mă deranjează că în imperiul lui Liviu Negoiță mai sunt zile, locuri, situații când împăratul e gol.

Mă deranjează, de pildă, faptul că orice măruntă bucată de iarbă (sau noroi, nu contează, domeniu public să fie și neasfaltat să fie) a fost împrejmuită cu un gard. Lumea era un loc infinit în care poți călca și iarba și noroaiele, dar știi și tu că ar fi mai bine să te limitezi la trotuarul de lângă. Lumea era a ta. Și a câinilor și a pietrelor și a gâzelor și a mușețelului. Post-garduri, lumea era un spațiu infinit și al tuturor cu excepția unui număr mare și finit de porțiuni în care nimeni nu are voie fără nici un motiv particular. Așa, că i-a gâdilat simțul estetic cuiva (care, probabil, avea și o firmă care face garduri). E nașpa să te vezi între garduri, chiar dacă ești în afara zonelor împrejmuite: e claustrant și dă glas celevrei strigături „ia uite, bă, și-a luat lumea stradă”: spațiul public e ciopârțit în bucățele private la care tu n-ai dreptul. De ce? D-aia. Cam asta reprezintă, într-o bâlbâială, arhitectura negoițiană bazată pe gard în viziunea mea.

Azi am avut ocazia să studiez cum au preluat acest stil arhitectural și l-au adaptat la stadionul Regie domnul Vasile Șiman și Jandarmeria Română. Garduri. Peste garduri. Bilete. Turnicheți. Securitate. Garduri. Umbrelele sunt ilegale. Steagurile sunt ilegale. Bannerele se controlează bucată cu bucată. Garduri. Între peluză și tribună, între tribună și cealaltă peluză, între cealaltă peluză și neant, între tribuna I și neanturile din stânga și dreapta. Între peluză și brazii din spatele peluzei. Serios. Ce naiba, vor să facă zoo în zona aia? Între peluză și parcare, pentru că doar n-ai vrea să umbli în mașină la pauză, nu?

Pentru asta am plătit 10 lei?

Astfel, stadionul pe care pauza însemna că poți să dai un mic ocol tribunelor, să te uiți ce mai fac terenurile de antrenament, eventual să rămâi în peluza cealaltă pentru repriza a doua, să intri cu umbrela și sucul, să mergi la WC într-un WC adevărat, racordat la canalizare, locul unde domneau normalitatea  și liniștea, a devenit locul unde domnește jandarmeria. Desigur, umbrela este o armă mortală. Desigur, băuturile sunt interzise dintr-un motiv pe care sincer nu-l voi elucida niciodată. Mai puțin desigur, toaleta veche a fost făcută una cu pământul, parcarea extinsă puțin (direct peste iarbă, o bucată de iarbă care simt că avea într-adevăr nevoie de garduri) și au apărut unel mai eco, care probabil vor face orice utilizator să vomite peste câteva săptămâni. Cișmeaua e o construcție jalnică lipită de un gard și trebuie să te îneci în noroaie ca să ajungi la ea. O minune d-aia high-tech de la intrare s-a stricat și, bonus, bonus, unii nu au putut intra pentru că nu s-au tipărit destule bilete.

Pentru asta am plătit 10 lei?

Unele dintre lucrurile astea sunt inevitabile, unele sunt tâmpenii de 2 lei (dar nu vor dispărea prea curând, deși, pe bune, nimeni nu a agresat cu umbrela pe nimeni NICĂIERI dar e interzisă PESTE TOT), altele sunt reparabile fără a fi tâmpenii de 2 lei, dar senzația de ansamblu e că joaca s-a terminat, acum e o afacere. Bun, s-o privim ca pe o afacere. Ce primesc eu, plătitorul de bilete, de 10 lei? Condițiile infecte de mai sus nu prea se pun. Să ne uităm la calitatea spectacolului fotbalistic.

Care calitate? Pronosticurile mele s-au dezintegrat, dar mă voi preface că am nimerit-o măcar cu o parte: partea cu meciul anost care se termină 1-0. Ei au dat un gol repede, repede, în minutul 4, la o fază somnolentă în apărare, minge aruncată în față, șut sub bară, gol.

Apoi Oțelul a fost echipa deșteaptă și, dacă-mi permiteți, noi am fost când echipa somnolentă, când echipa precipitată (sunt cam pretențios, nu vreau nici așa, nici așa, sunt imposibil). Am avut niște ocazii, niște capete pe lângă în repriza întâi, niște șanse din acțiune în a doua, din care sunt de observat mingea scoasă la limită de portarul gălățean în minutul 79 și șutul slab din final al lui Nae, care era într-o poziție excelentă. Ei n-au avut senzațional de multe faze, dar cu niște deșteptăciune și o țâră de țărănie (simulări, trageri de timp, arsenalul obișnuit) s-au descurcat și adesea ne-au ținut departe de poartă. Bălan n-a fost nici pe bancă, pe el îl știam mai supărat. Varga a jucat, a și pus suflet, îndeosebi în prima repriză, dar a redescoperit (pentru a câta oară?) că dacă driblezi doi oameni s-ar putea ca al treilea să se ducă direct la picior. Nu că arbitrul s-ar simți obligat să dea fault. Sau să ne dea cornere și auturi când mingea iese din adversar (da, au fost inclusiv probleme de-astea). Per ansamblu, am văzut un stil de joc foarte similar celui pe care l-am practicat în B (unele faze trase la indigo), dar dacă și acolo erau meciuri în care nu mergea…

Pentru asta am plătit 10 lei?

Pentru final, o fază care va intra în istorie for all the wrong reasons, un interviu cu Curelea luat înaintea începerii sezonului dar publicat azi, niște declarații după meci și două cronici. A doua are și câteva poze plus casetă tehnică. Și două invitații. În primul rând, Șiman vine la Recurs, duminică la 22:45. Se pot pune întrebări în comentarii și dacă sunt bune ajung la el. Și e rost și de-un tricou cu Sportul pentru cea mai cea. Hai să-l întrebăm toți pentru ce am plătit 10 lei. Mai apoi, pe 1 august, la nouă seara, în Ștefan cel Mare, etapa 2.

Haide Sportul!