Solomon Marcus

Stirea random a zilei: in boxul amator au fost interzise barbile, decizie ce supara concurentii care apartin anumitor religii. Un boxer musulman s-a suparat rau de tot, le-a dat incolo de pregatire si de regim si s-a dus la prima saormarie sa-si ia una mare, cu de toate. Si cu picant. Detalii.

O alta stire a zilei e ca a inceput openul Australiei la tenis, la o ora la care eu terminasem de tocit si ar fi fost intelept sa dorm (poate ca ar fi intelept si la ora scrierii acestor randuri).  Cu ocazia asta, Liternet publica un articol de anul trecut scris de domnul academician Solomon Marcus. Un articol in care gasim aceeasi aplecare care pare sa-l domine pe domnul Marcus catre arta, catre lucrul gratuit, dezinteresat, catre cautarea placerii pure din lucruri in dauna oricaror considerente pragmatice, comerciale, „incruntate”. Un lucru rar, pretios si fata de care dansul manifesta o remarcabila consecventa.

Pare-mi-se ca prima oara am vazut numele Solomon Marcus in dedicatia unei poezii de Nichita Stanescu, „Alta matematica„. Poezia am interpretat-o la vremea respectiva, moment de teribilism si siruri oribile de integrale (dar serios, chestiile alea aveau ca unic scop sa socotim mult si degeaba), ca o simpla afirmatie de tip „Nu totul poate intra in 1+1=2, exista lucruri de lasat intuitiei”. Si sunt inca convins ca la un nivel, pe un palier, intr-un sens, ea fix asta spune. Dar nu protestatar si imbufnat, asa, „hmpf, am demonstrat ca matematica n-are sens”, ci in directii mai … inalte: rigoarea nu are sens fara acel element de intuitie care te trimite catre reguli si care echivaleaza cu intelegerea lumii poate mai bine decat regulile insele (pe care oricum nu le vom intelege cu adevarat).

Cu toate astea, rigoarea pe model matematic poate fi banuita de a servi drept model al lumii: ce altceva ar putea fi lumea din jur decat un mare sistem axiomatic care are regulile lui interne (care ne scapa), dar putina valoare din punctul nostru de vedere, al propriilor noastre reguli si axiome? (cu toate astea, el e consecvent cu sine si noi cu noi). (uite, de-asta e bine sa treci cursul de logica) In fond, nu asta inseamna sa pui in centrul lucrurilor „inima abstracta a lui <e> / fara de existenta si solemn”? Iar omul care incearca sa inteleaga ceva din toate astea, sa caute revelatia, momentul, trebuie sa inteleaga regulile dupa care se imbina axiomele incat sa formeze chestiile atat de ciudate si minunate ce suntem noi. Iar aceasta cautare poate fi, in fond, orice, si se poate numi oricum: muzica, nor, capra, poezie.

Dar nu despre Nichita era vorba, ci despre Solomon Marcus, caruia poezia cu pricina i s-a dedicat cu ocazia lansarii volumului „Poetica matematica”, initiativa rara in spatiul literar romanesc si mondial, ce cauta sa combine spiritul matematicii cu nazuintele poeziei si viceversa in moduri, sunt convins, mult mai coerente decat paragrafele de mai sus ale subsemnatului. Nu detaliez, din motivul simplu ca inca n-am pus mana pe respectiva carte si s-ar putea sa mai si dureze ceva, dar trebuie sa va las cu un citat de aici: „poetica matematică nu înseamnă o poetică pur cantitativă, cum cred cei neiniţiaţi, ci, din contra, o poetică unde imprevizibilul, inspiraţia, inefabilul călinescian nu mai plutesc în vag, ci capătă cifru.”. Ei bine, da, asta merita, cand totul se face avand in vizor asta viata e frumoasa si are sens in toata zbaterea ei.

Dar experientele mele cu domnul Solomon Marcus, cele care m-au facut sa vreau sa pun deoparte si astea 2 vorbe despre dansul, pe care altminteri le-am mai spus prin viu grai, au fost nitel mai personale: de vreo 2-3 ori ne-am aflat in aceeasi camera, amandoi in postura de spectatori ai unor conferinte, sa le zicem. Cuvantul e putin pompos si se cere poate putin explicat: vine un nene sau o tanti, de obicei profesori universitari pe undeva, sa vorbeasca despre o tema stiintifica inrudita cu specialitatea sa. Evenimentul e organizat de o facultate din acelasi domeniu (sau nu) si vine cine vrea sa asculte.

Ei bine, la sfarsitul acestor evenimente, in sectiunea de intrebari din public, mereu se ridica un batranel care se contra cu cel care prezinta pe cateva puncte, mentiona articole similare pe care le-a vazut, intreba cateva detalii legat de care se simtea nelamurit, mereu intorcand concluzia spre educatia din Romania, spre faptul ca pe copii nu ii invata nimeni nici sa caute frumusetea asta inefabila din lucruri, nici nu le prezinta matematica in context, in ordinea in care au aparut teoremele, ce mai, e optimizata pentru concurs, pentru socoteala, pentru scenariul in care cineva trebuie sa planga. La inceput suna propagandistic, obsesiv si nu deosebit de util. A luat ceva timp sa aflu ca batranelul era Solomon Marcus si sa inteleg esenta a ceea ce face: om de scoala veche, incerca sa-l determine pe conferentiar sa coboare putin din sfera inalt tehnica in care se afla, sa vina cu observatiile pana la nivelul in care ele pierd precizie tehnica, dar au capacitatea infinit mai frumoasa sa ne faca sa ne minunam in fata felului in care lucrurile se leaga.

Da, acolo la nivelurile inalte ale stiintei, unde nimeni nu mai spera, unde subiectele sunt deseori inaccesibile, lucrurile de multe ori se leaga si slava Domnului ca exista Solomon Marcus ca sa ne arate asta, ca sa ne arate ce armonioasa ar fi lumea daca n-ar fi sfasiata intre neoconservatori incrancenati (care cred in socoteala si hiperspecializare) si postmodernisti jemanfichisti, asa ca mine (care nu cred in nimic si, mai rau, se mandresc cu asta). In matematica, in educatie si in general. Si trebuie sa-i multumesc pentru ceea ce face.

De asemeni, luati de urmariti: „Inapoi la argument” cu Solomon Marcus.

Desi tonul articolului poate induce in eroare, inca urasc trigonometria si forma canonica Jordan. Noapte buna!

Reclame

Moartea poeziei? Noaptea poeziei!

Poezia nu e moartă, tovarăși, dar poate că nu se simte așa fresh cum era într-o vreme. Totuși, face ce știe, orbecăie mai departe, beată, moartă, profundă, entuziastă, eclectică, adormită.

E vorba de un alt eveniment drăguț la care am fost martor acum câteva zile: maratonul de poezie și jazz de la Operetă. Intrarea liberă și cu toate astea avea dreptate nenea care s-a așezat cu tovarășul lui pe scări în față la început și a zis: „Hei, ia uite, iar au venit poeții să-și recite unul altuia!” Probabil că nenea era poet, ca și tovarășul și ceilalți șase inși din jurul scărilor. Și ca și nenea beat mangă care încerca să intre.

Mai departe, înlăuntru. Niște optzecism, niște ceva-mai-recentism și vreo două persoane mai de vârsta noastră privite cu atenție părintească („Andra, nu le mai expedia așa repede!”). Dintre care una m-a enervat cumplit. Dar mă rog. L-am reținut pe Ioan Es. Pop, pentru că-l mai văzusem.

Așa, ca idee de ansamblu, cam sub așteptări. Am stat pentru o bună parte într-o poziție mai grea ca sonor, deci poate nu trebuie să mă arunc. Atmosfera de ansamblu de ansamblu mi-a plăcut. Atmosfera de ansamblu creată de fiecare poet … care atmosferă? Nu știu, într-un fel e cam multă monotonie în glas și, dacă mi se permite critica, niște redundanță în versuri. Să nu fim prea nedrepți, veneau relativ des versuri simțite, trăite, gândite și muncite, dar cam fără acea strălucire. Iar ocazionalul poem fluviu, care …. deci, frate, nu merge. „Să arunc cu multe imagini și metafore în ei și să repet din când în când câte un nume, poate asta o să-i deruteze. A, și iepuri iezuiți.” Cam așa simțeam că simțea autorul. Mult prea diluat și nițel cam criptic. Sigur, nu mi-a cerut nimeni părerea.

Iar jazz-ul a fost drăguț, simpatic, cu miros de pământ românesc într-însul. Iar o duduiță de vârsta noastră +/- 3 avea o voce imposibilă și părea cam figurantă și-n texte. Poate că sunt doar enervat de voce, dar aia nu e o voce la care ajungi întâmplător, aia e o voce pentru care te antrenezi să fii o țoapă. Seara s-a încheiat cu un moment eminescian transformat într-un remix inedit prin tehnica de  uitare a unor strofe.

Și a existat un moment când a recitat un debutant. Debutantul era arhitectul șef al sectorului 4. Mda. Mă bucur că s-a dat ocazia unui autor tânăr și fără posibilități să se facă cunoscut, nu unui îmbuibat rârâit a cărui meserie e să ia șpăgi peste șpăgi ca să transforme parcul Tineretului în vile și care poate să-și cumpere un festival de poezie… Nu, în nici un caz nu a fost ales un asemenea om. Mda.

Acum că a trecut criza de nervi, să trec și la un mic remarcat. Oricum mi se pare că am fost puțin prea negativ până acum. Serios, a meritat noaptea nedormită, fie și din simplul motiv al stării de a fi aproape de oamenii care formează lumea asta. Așadar, Paul Vinicius a fost greu să nu se facă remarcat. Pentru că știe să citească, pentru că știe fabrica atmosferă. O dicție impecabilă … de bețiv, dacă așa și era e genial, dacă juca teatru e genial. Poate „imatur” etc., dar chestia e că omul a mișcat publicul cu un superficial destul de profund. Ceilalți nu ne-au creat seți (sau alt plural) de absolut sau experiențe revelatorii. Deci 1-0 pentru el. Iar jam-sessionurile jazziști-poeți au fost relativ reușite.

Ion Mureșan s-a enervat pe mine. Poezia trăiește și va mai trăi. Un material despre are și TVR-ul. Într-un colț de ecran sunt și eu. Mai apar în colțuri de ecran și când joacă Sportul. Sunt un vedet. Voie bună!

Și acum, o chestie de-aia blogăristică

Pardon pentru inactivitate, într-o bună parte m-am concentrat la poezii ca următoarea:

Folosind o notație numerică pe 32 sau 16  biți, el oferă un cod unic pentru fiecare caracter, indiferent de platforma folosită, de program sau limbaj.

Unicode este solicitat drept standard de XML, Java, ECMAScript (JavaScript), LDAP, CORBA 3.0, WML etc.

și m-am întrebat de ce a folosit autorul tocmai acele acronime random, având în vedere că probabil cantitatea de acronime random posibile era astronomică. Dar nu mai e așa de mult și trebuie ca cei -0 cititori ai mei să nu se mai simtă neglijați. Și azi a ajuns cineva aici câutând „shaorma as cultural simbol”, deci mai există speranțe. Duty calls.

Tot o poezie, dar promit că voi ieși din ritmul poezie-meci, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că s-a cam terminat cu meciurile (mă rog, ne aflăm chiar acum în pauza unora, dar…) Ne-am adunat în jurul poeziei de azi datorită unei chestii de-alea blogăristice, ce vine dinspre don’șoara Nadia și pare să-și aibă originea la respectabilul Andrei Ruse. Întrebarea e care e ultima poezie care m-a impresionat. Răspunsul e greu de dat, m-am apucat să sap cam mult pe aici. Cu rușine am ajuns la un volum pe care cred că l-am pus jos acum niște cam multe luni. Aveam și chestii un pic zguduitoare mai recente, dar mai deprimante, și îmi rezerv dreptul de a le pomeni când ajung mai departe în cartea aia. Și în sesiunea asta. Cartea aia e „Puntea” de Marin Sorescu, iar alegerea finală e tot un Sorescu, semn că sunt deja mult prea obsedat:

Marin Sorescu – Punctul

Dacă e să mă concentrez
Într-un singur punct imaginar,
Eu mă concentrez tot
Într-un singur punct real.

Mă concentrez, mă concentrez –
Deslușesc o pădure,  meri, peri, tei,
Văd valve, alge, valuri, valuri…
Scoici făcând schimb de ecouri,
De vuiet marin,
Acea densitate plină de mister
A unei substanțe primordiale,

Mă văd pe mine – plan îndepărtat –
Abia mă disting, dar eu –
Apar apoi și în prim plan,
Eu, mereu agitat, râu de transpirație,
Plin de bărbăție, mândru,
Alergând, strângând, sărutând, mușcând, cântărind,
Vrând să merg mereu mai departe –

Și iarăși valuri și iarăși scoici,
Și iarăși scoica…
Mă mai concentrez puțin – tot scoică,
Vuiet, ecouri la bin-bang –
Ce-a mai rămas din el
Universul într-o singură scoică vuind
Și eu cu urechea să prind postul, sensul, cauza,
Efectul, cauza fără efect –
Plin de bărbăție.

Mă văd dând din coate,
Mușcând, jurând,
Plan îndepărtat, – prim plan
Luând lumea drept martor, universul întreg martor
Mândru, gelos, pizmaș, fericit, aiurit,
Într-al noulea cer…
Cântărind filosofii, probleme încâlcite.

Așa, acum tre să dau chestia blogăristică mai departe. Mereu e partea cea mai grea. Hmmm… Oana?

În continuare, refuz să pronunț „leapșă” în ideea că dacă pe viitor o să hotărăsc că „I don’t do leapșa” (sunt puțin nehotărât asupra problemei) o să pot spune că nu se pune chestia asta => more shaorma for me. Voie bună! Mă duc să mă uit cum pierde Dinamo, iar.