Domne, la noi în țară?

În mod normal ar fi urmat să scriu despre Sportul. Se întâmplă multe lucruri interesante și înspăimântătoare acolo și am multe poze din Ștefan cel Mare în telefon.

Dar am răcit și tradițional e să fac ceva mai outside the box, în care să mă plâng în principal că am răcit. Mă pregătesc psihologic să îmi dizolv sub limbă conținutul flaconului unidoză de Oscilococcinum, medicament homeopatic produs de laboratoarele Boiron. Bunică-mea spune că e foarte bun, pentru că are reclamă la televizor. Eu spun că e o frecție pentru că am citit definiția homeopatiei. Dacă tot bat câmpii, un link la un clip buun și relevant:

Dar nu despre asta vroiam să vorbesc.

Recent tensiunile etnice au fost re-aprinse de o fată din acele părți ale țării care s-a dus la școală cu o bentiță tricoloră de ziua Ungariei și s-a întors înjurată și amenințată. În cuvintele ei, „Îi urăsc pe unguri. Nu știu de ce. Îi urăsc dintotdeauna”. Foarte logic.

Ce nu înțeleg eu în discuțiile astea e punctul în care cineva începe să se plângă că era într-un tren în mijlocul Covasnei și toată lumea în jur vorbea în maghiară, „domne, în propria noastră țară”.

Test scurt: 3 francezi stau într-un tren lângă tine. Cum te aștepți să vorbească?

Eu m-aș aștepta să vorbească în franceză. Și dacă în orașul ăla jumate din oameni vorbesc franceză, de ce n-ar putea cetățeanul francez să scrie documente în franceză către primarul francez? De ce n-ar putea să aibă numele străzii și-n franceză?

Filmul se rupe la procent. Dacă nu-s 50%? În Finlanda linia se trage la 8% (pentru limba suedeză). N-a murit nimeni. Echivalentul UDMR-ului e în guvern, echivalentul PRM-ului se simte foarte bine cu triplul procentelor lor, problema e disputată, dar nimeni nu-și sparge capetele. Noi suntem mai balcanici.

Desigur, filmul se rupe și la faptul că nu e franceză, e maghiară și avem o istorie, suntem sceptici unii cu ceilalți…

Mi-aș dori ca Europa să fie mai puțin dezintegrată și noi să fim mai apoape de Schengen. Ar fi fost mai ușor de argumentat că nimeni n-o să ne fure Ardealul, să-l bage în sac și să-l ducă peste graniță … pentru că granița o să dispară. În Schengen granița între România și Ungaria ar fi la fel ca granița între Dâmbovița și Argeș. N-ar fi bine?

N-ar fi interesant dacă părerile oamenilor în toată dezbaterea asta ar fi logice și consecvente? Mi se pare că putem ajunge undeva pornind de la ideea că doi oameni își vor vorbi în limba pe care o stăpânesc cel mai bine, că asta se extinde la n oameni și că un copil învață cel mai bine în limba lui natală. Și că, oricare ar fi concluzia legat de ce-i de făcut, ea trebuie să rămână aceeași dacă în loc de România punem Spania și în loc de „Ținutul Secuiesc” sau Ardeal punem Catalonia (Anglia și Scoția; Quebec și Canada). În schimb preferăm să avem un dialog sentimental, cu oameni care ne fură Ardealul, cu noi vs. ei, cu „domne, în România să vorbească română”, regulă pe care n-o aplicăm studenților pakistanezi la medicină, de pildă… Și noi, și ei.

Ar fi interesant dacă și noi și ei am înceta să-i percepem ca „unguri” și am începe să-i percepem ca „români de limbă maghiară” (adevăratul sens al acelui articol din Constituție cu care se bate UDMR-ul, că putem vorbi limbi diferite, dar suntem toți o națiune, suntem toți într-o barcă) și atunci s-ar dizolva pe loc și ideile de „ei” și „noi”. Desigur, mai e mult până acolo și între timp mulți oameni fac multe lucruri tâmpite.

Acum ar fi interesant dacă cineva ar veni și-ar zice „ție ți-e ușor, ești bucureștean, te uiți de la distanță, dar uite ce ne fac ungurii ăia nenorociți” șamd (dar cu fapte, da?). Voluntari?

Aș vrea să dau vina pe febră pentru toate prostiile pe care le-am spus. Noapte bună!

Reclame

Statement Partizan

Eu cred că Partizan este singura trupă care cântă despre realitatea românească așa cum este ea.
Despre cum valoarea unui om este dată de câte Mercedesuri are. Despre cum, dacă n-ai realizat nimic personal, te lauzi și tu cu copiii, cu ce apuci. Ocazional, despre Leontin Sălăjan ca un robot care salvează cartierele Bucureștiului de o invazie extraterestră. Ocazional, cu un solo de alarmă de mașină.
Nu e cu jale, nu se plânge nimeni ce apocaliptic e la noi. E cu veselie, cu hohote, cu energie, cu de toate. E doar un tablou al realității.
Și de-asta m-am bucurat să văd zilele astea pe Youtube un mini-documentar, intitulat (cam pompos?) „statement”, care ne introduce puțin în gândurile și procesul creativ al trupei.

Reverse culture shock

Pe 23 decembrie 2012 am ajuns, via Munchen, pe aeroportul Otopeni, ratând momentul din acea zi când aeroportul a fost învăluit în alertă teroristă și ajungând într-un loc cu 10 grade mai cald decât cel din care am plecat, exact opusul a ce s-a întâmplat în august. Deja în drumul de la aeroport acasă am văzut doi mitocani aruncând gunoi pe geamul mașinii.

Mai târziu, am vrut să mănânc o felie de pâine de secară cu mama, să mai vorbim de lucruri. O oră s-a sucit pe acolo, îndesând vase în frigider, sprintând în sufragerie de câte ori e o știre nouă șamd. Și am realizat că asta nu e specific doar vastelor noastre apartamente: la noi în țară e o mare agitație. Oamenii nu stau locului, fug de colo-colo, se grăbesc, când îți dau atenția lor, e rar pentru suficient timp ca să termini o propoziție mai lungă (ca asta). Revenind la o veche observație, dacă te duci în orice oră la Piața Unirii, lumea se grăbește undeva. Nu există promenadă de dragul ei. Nu există dispoziție pentru conversații mai lungi. Otopeni și Munchen sunt două aeroporturi care arată la fel, dar ce diferență de ambianță!

În avionul spre București, un nene n-a mai avut loc să-și pună bagajul în compartimentul de deasupra capetelor noastre. Și dă-i scandal. „Nu intră, mă, nu intră! Că și-au băgat toți valizele aici și nu intră!” (a se citi în crescendo) Prin alte părți, o persoană în această situație s-ar fi întors către cei de pe rândul ăla și i-ar fi întrebat dacă nu cumva pot să-și țină câteva genți sub scaun. Și ei ar fi zis da. S-ar fi schimbat cuvinte tare ciudate pentru pasagerii acelui avion, precum „fii drăguț”, „te rog”, „mulțumesc”. Imediat, tot avionul a început să dezbată, simultan, cine este de vină. Fiecare persoană avea câte o părere. Doamna de la geam din rândul 4, de pildă, spunea „Și eu obișnuiesc să am bagaj de cală mare, domne, dar nici chiar așa!”. Și mă gândesc că la noi adesea așa se întâmplă când apare o problemă: prioritatea este să găsești un vinovat și să-l informezi cât de mult te-a enervat. Rezolvarea problemei este ceva secundar și distant.

Întâmplător, ultimele câteva fraze sunt și o descriere bună a modului în care funcționează politica noastră.

Adăugați la asta faptul că autobuzele nu au un program sau absurditatea birocratică cruntă care te întâmpină în orice bancă. Uneori sunt mai indulgent, dar azi am fost la Bancpost.

Lucrurile astea nu vor neapărat să descalifice, să sugereze vreo inferioritate (deși, strict pentru mine, cam sugerează…). În fond, dacă în locul României pui Statele Unite o bună parte rămâne valabilă (de-asta prefer eu Canada). E vorba de diferențe culturale, de nord vs. sud și în general de nord vs. orice-alt-loc-de-pe-planetă. Dar când mă uit la calmul, organizarea, răbdarea și atenția oamenilor de acolo, și când mă uit la descrierea stereotipă a finlandezului pe care o puteți găsi pe orice site din apropierea dumneavoastră – tăcut, timid, gânditor, socially awkward, ia ce îi spui mai literal decât trebuie, prietenos când intri în vorbă dar tinde să nu intre în vorbă cu tine, nu face conversație doar de dragul conversației – nu pot să nu mă gândesc că m-am născut puțin finlandez. Și că oamenii care mi-au plăcut până acum în viața asta s-au născut și ei puțin finlandezi.

Într-un ținut în care cei mai mulți sunt foarte, foarte non-finlandezi.

Ghinion.

Voie bună!

S-a terminat sesiunea (și încă devreme)

De obicei sesiunea mi se termina prin februarie. Acum mi-am terminat treaba cu toate examenele și, în curând, cu Finlanda. Urmează o vacanță lungă și binemeritată. Am mai avut eu un fel de vacanță prin august-septembrie, apoi m-am aglomerat iar, în stilul caracteristic (mie? speciei umane? societății nenorocite obsedată de eficiență și viteză în care trăim?)

E o ocazie bună pentru a face o mică evaluare sistemului educațional de aici în comparație cu ce am văzut acasă. Cred că vreo două lucruri ies în evidență: relația profesor – elev și flexibilitatea.

În august am învățat suedeză. Profesoara s-a prezentat astfel: „Hello. My name is Tove. You do not have to call me anything else, I am not ‘teacher’ or ‘miss’, I am Tove”. Aparent Åbo Akademi a decis prin anii ’60 că e OK ca profesorii și studenții să se tutuiască. Până atunci era tot o regulă scrisă care spunea că studenții le spun profesorilor „dumneavoastră” – și viceversa. (Mă rog, mai precis, le vorbesc la plural, ca în franceză). Am o senzație că la București, dacă încerci asta, nu numai că profesorul o să se uite la tine ciudat, dar cel puțin o să te dea afară din curs. Faptul că e o altă convenție  … na, se mai întâmplă, fiecare țară cu convenția ei. Dar la noi e o gravă ofensă dacă greșești convenția. Noi suntem înțepați și încăpățânați.

Noi punem profesorul pe un piedestal. Pentru că el este învățat, el are Cunoștințe și Excelență. Noi ne construim sistemul în jurul ideii că profesorul trebuie să transmită Excelența celor câțiva aleși care pot primi Excelența. Mie unul mi-ar plăcea un sistem în care obiectivul e ca la sfârșitul fiecărui curs fiecare student să plece acasă știind mai mult decât știa la începutul cursului – dacă ai vreun om de Nobel, îi dai tu niște Excelență în particular după curs. Istoric, scopul universităților a fost de a produce oameni învățați cu o minte deschisă și cu o oareșce cultură – nu prelucrători prin așchiere, nu profesori universitari.

Îmi place să cred că aici am fost într-un sistem apropiat de ce visez. Și, sure enough, am avut destui oameni care, pedagogic, sunt cizme (eu cred că tot de la Excelență ni se trage, dar dat fiind că nimeni nu e de acord, nu insist cu asta acum). Unul era nou, unul se pierdea în propriile slideuri care debordau de critică literară, unul avea probleme cu informatica și cu limba engleză, unuia îi plăcea clar mai mult să codeze decât să predea. Pare o listă ciudată de acuzații, dar cu ceva mai mult context fiecare ar avea sens. Dar erau helpful. Erau acolo pentru tine. Răspundeau la mailuri. În România, profesorii nu au timp pentru tine. Aici, ți se răspunde la un email în aceeași zi (uneori, aceeași oră) și unii oameni țin să te anunțe că îi găsești la biroul lor dacă ai nevoie de ceva.

Am avut și oameni care au fost magnifici, mirifici, cât mai departe de cizme posibil. Vreo 2. Acasă câți am găsit? Vreo 4 maxim. Poate dacă mai stăteam mai găseam.

Răspunsul la „Nu vă supărați, nu putem să dăm testul oral la finlandeză mai târziu ca să mergem în Laponia?” a fost „Mulțumesc pentru întrebare. Voi doi sunteți studenți foarte buni. Cu siguranță putem găsi o dată.” În România, presupunând că ți-ar citi întrebarea (a fost adresată prin email), cred că în 9 cazuri din 10 ai primi ceva urlete despre cum copiii de azi sunt neserioși și nu au Excelență.

Cândva, la un curs, s-a dovedit că jumătate din cei prezenți nu știu cum calculezi suma unei progresii geometrice. Profesorul le-a spus cum calculezi suma unei progresii geometrice. Acasă, încă o dată, cred că îi pica pe loc, nu înainte de a ține un lung discurs despre cum nu mai există Excelență și facultatea lui Moisil se prăbușește. În particular, după, omul nu era încântat de asta – dar pe undeva asta e esența profesionismului: tu poți crede ce vrei acasă, dar când ții un curs rolul tău e să-i faci să înțeleagă și atunci singurul lucru pe care îl poți face e să le explici ce nu știu. Nu să pufnești și să hufnești și să deplângi destinul civilizației.

La admiterea mea la master, unui profesor i s-a cerut o precizare despre textul unei probleme. Răspunsul lui? „Totuși, aveți o vârstă, sunteți student la Facultatea de Matematică”.

Comparați cele două situații.

Mai apoi, flexibilitatea. Aici, ca pretudindeni prin lume, poți să alegi ce cursuri faci. Există câteva obligatorii la nivel de licență și cred că o mai fi câte unul pe la master, dar tot e mai bine ca la noi, unde ai 1 opțional / semestru în anul 3, apoi 2 în anul 4, apoi 1 în anul 5, apoi termini. Și aici există un oarecare stres vizavi de faptul că oamenii tind să-și aleagă materiile prost și apoi să se trezească că au sărit direct la aplicații fără să aibă cunoștințele de bază – aceeași teamă care ne face pe noi să avem puține opționale, cred. Totuși, mi se pare că dragoste cu de-a sila nu se face: dacă omul vrea să sară peste niște cursuri, trebuie s-o poată face. Dacă apoi regretă, poate reveni să le ia (pentru că sistemul e foarte flexibil – dacă vrei să-ți dai cursurile de anul 1 în anul 3, fie. Șamd. Totul e să ai la sfârșitul perioadei de studiu câte credite se cer).

Noi, de pildă, avem un curs prin anul 3, notoriu de imposibil, cu un domn în pragul pensionării și algebre abstracte, în care aflăm că programele sunt de fapt niște polinoame și alte lucruri mindblowing. 95% din studenți pur și simplu nu sunt interesați. Și au dreptate. În sensul că și după ce îi pui deoparte pe cei care vor să facă doar programare, sunt destui care pot avea cariere de cercetare magnifice fără să se atingă de lucrurile din cursul ăla. Și nu e vorba că mie personal mi s-ar părea neinteresant – e un curs OK. Trebuie doar să poți alege să-l sari. Pentru că nu toți suntem interesați de asta și pentru că suntem majori, vaccinați și perfect capabili să ne croim drumul prin viață.

Iar treaba asta cu flexibilitatea vine din fragedă pruncie – înțeleg că din clasa a 3-a poți opta pentru diverse activități care nu intră în programa clasică, obligatorie. Sună, într-un fel, ca ideile lui Ken Robinson din celebrul discurs. Partea rea e că te trezești cu oameni care nu știu despre progresii geometrice. Partea bună e că fiecare om știe că poate decide, că e respectat și că sistemul lucrează în slujba lui.

Recent, Income Magazine din România a publicat două articole despre sistemul finlandez și profesorul nostru român de-aici. Să le citim. Voie bună!

Da, sunt mândru

Aş fi scris câte ceva despre ziua naţională şi toată ideea de patriotism şi naţionalism şamd, şi poate aş fi scris şi câte ceva despre alegeri, dar e cam târziu pentru asta. Poate o să mai revin în câteva zile, când evenimentele au trecut şi gândurile s-au mai sedimentat, poate nu. Ar fi fost multă vorbăraie, dar parcă prefer să vă vorbesc despre lucruri concrete.

Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii

Aşa spune un domn adevărat, poate printre puţinii oameni din ţărişoara noastră mică şi iubită care merită să fie numit astfel. Îl cheamă Vasile Paraschiv şi a fost chemat la Cotroceni ca să i se ofere o medalie pentru meritele de pe vremea lui Ceauşescu, atunci când, printre altele, a fost primul care să propună înfiinţarea unor sindicate libere. El a ştiut să refuze cu demnitate pomana, să refuze să facă parte dintr-un exerciţiu de imagine, şi le-a mai şi spus în faţă escrocilor ce merită. El e un om cu cojones.

Şi sunt mândru de Vasile Paraschiv. Într-un fel, pentru mine, România e Vasile Paraschiv. Şi zâmbetul Alinei Dumitru, şi lacrimile lui Lucian Bute. Şi unchi-miu de la Predeal, care pare cel mai simplu şi de gaşcă şi fericit om din univers. Şi Ilie Moromete, cu tot ce reprezintă. Şi lista poate continua, să introducem tradiţionalul filmuleţ cu ce s-ar fi făcut lumea fără România:

Au existat, există şi vor mai exista câţiva oameni de mare valoare, despre care pot spune că îmi pare bine că am putut să împart aceeaşi ţară cu ei. Şi poate că zilele astea ar trebui să ne mai gândim la asta. Sigur, asta nu ne face superiori şi nu ne dă dreptul să le scoatem ochii altora. Şi nici nu înseamnă că în ţara asta nu există o groază de probleme. Dar hai să vedem că dracul nu-i aşa de negru, hai să ne uităm bine prin jur şi să vedem că mai găsim şi lucruri frumoase, măcar o dată pe an. Şi hai să realizăm că România e formată din oameni reali şi că, într-o măsură, România eşti şi tu. Dacă vrei o schimbare, ştii de unde să începi.

Şi acum întrebarea clişeistică tradiţională: pentru tine ce înseamnă România? Voie bună!