Basta mafia – sfârșitul a sosit (and I feel fine)

Mi s-a spus la un moment dat că atunci când vorbesc despre muzică nu se înțelege nimic. Zilele astea o să mi se mai spună de câteva ori.

La prima sau a doua postare de pe acest blog, am spus că pe viitor o să insist destul de mult pe faptul că Zdob și Zdub este, fără îndoială, cea mai mare trupă din toate timpurile. N-am insistat. Am uitat. Oops. Dar este. Pentru că e imposibil să pleci de la un concert de-al lor fără un zâmbet pe față. Pentru că e despre acea bucurie fundamentală care e în fiecare om, așteaptă să iasă afară, să țopăie și să spună: trăim, e bine, să fie soare, să fie oi, să ne prindem într-un joc.

De ceva timp există teama că va veni acel album apocaliptic la care stilul Zdubilor va face un mic viraj în altă direcție decât cea consacrată și tot farmecul se va nărui. Albumul ăla a sosit și e, într-adevăr, rău – dar nu e atât de rău.  Eu, personal, nu mai resimt pericolul ca fiind apocaliptic încă de la Ethnomecanica din 2008. Câteva piese remixate înspre buza prăpastiei, una sau două bijuterii noi. Apoi a venit albumul în rusă, în ediție limitată, etc. (dar ascultabil pe site-ul lor) „Beloe vino / krasnoe vino”, care a fost mi-nu-nat, vă spun.

Acum, chiar e o dezamăgire. Iar senzația e atât de acută încât până și ei au simțit nevoia să avertizeze:

Eu și Mihai vă sfătuim să nu faceți concluzii pripite când veți audia albumul…

Ascultați albumul cu multă atenție și la o calitate bună a sunetului, bineînțeles dacă este posibil…

Este o lucrare neobișnuită, neordinară…

Și este posibil la prima audiție să nu te lași pătruns, să nu-l percepi ca atare…

Eu scriu asta după prima audiție și nu neapărat la o calitate prea bună a sunetului, dar mă îndoiesc că o să-mi schimb părerea cu 360 de grade…

Vineri a fost lansarea oficială. Era să ies, să mă lupt cu troienele, dar pe urmă am aflat că asta e o variantă pentru Europa, iar România și Moldova mai așteaptă. Meh. Am reușit să mă abțin câteva zile, dar trebuia să văd despre ce e vorba, așa că luni am pus mâna pe varianta MP3 de la 7digital.com, ceea ce vă dorim și dumneavoastră (10 euro, nu mi-a zis că sunt din țara greșită, ca Amazon; 7 lire în varianta britanică a magazinului, dar nu m-am prins la timp)

Am simțit că e rău la finalul albumului, când „So lucky” a sărit în ochi ca o piesă fresh și energică, de unde prima oară când o auzisem mi-a părut foarte, foarte „flat” din punctul de vedere al sunetului. E drept, pe drumul spre Eurovision a fost reorchestrată și mult, mult îmbunătățită – dar cu toate astea, impresia că jumătate din album este o moleșeală șovăielnică pe lângă ea nu e foarte bună.

Sunt vreo două categorii destul de clare: o dată, piese catchy, cu un pic de zvâc, mai melodice și cu un sunet mai „curat”. Pe de altă parte, melodii cu o componentă electronică mai clară, mai experimentale, cu o instrumentație care încearcă să iasă din clasicul chitară-bas-tobă-trompetă. Intenția aici e de a crea, pentru fiecare melodie, o atmosferă care să rezoneze foarte bine cu tematica ei, să-i dea contur și să te poarte în poveste; experimentul e în mare eșuat: direcțiile melodice în care se extind oamenii sunt interesante ca proiect de cercetare, dar neconvingătoare ca proiect final. Nu pare polished, pe alocuri pare de parcă intenția era de a suna ca orice altă trupă tip tobă-bas-chitară-voce-tastatura dubioasă a tipului de la Linkin Park care e la modă, ca să vindem și noi niște albume în Germania și să facem niște bani. Și se simte că e inautentic. I’m looking at you, piesa nr.3, „Eternal kiss”. Deja suni mai bine ca la prima audiție, dar nu suni ca zdubii, suni de parcă ai vrea să fii pe coloana sonoră de la următorul film „Twilight”. I am also looking la un review care îi compară cu Blink 182 și Weezer și de care ei par mulțumiți. Meh.

O mare parte din partea nașpa a pieselor parte e foarte simplă: par înregistrate în zilele în care Valerică era în vacanță. Fără trompetă, se risipește o bună parte din energie și din inedit; și nu vreau another rock band, vreau trupa aia cu șapte nebuni (deja s-au împuținat) care țin un concert cu 14 instrumente, jumătate dintre ele fluiere populare moldovenești, perfect capabile să ducă o melodie în spinare până la cer și înapoi. „Gipsy life” este un exemplu senzațional: în ultimul minut, vin niște instrumente (între care trompeta lui Valerică) și dau sens vieții, până atunci e un minut cu Roman scălămbăindu-se pus pe repeat. La sfârșit, trompeta intră în crescendo, scălămbăiala intră într-o voce guturală a la jazz și ziua e salvată – barely. În general, multe piese construite pe principiul „ia două propoziții și repetă-le de 20 de ori”. Iar mai mereu Roman își forțează vocea într-un growl excentric dar în cele din urmă lipsit de efect – sau, mai rău, cineva a apăsat un buton la nimereală și a pus un efect pe dânsa, pe voce.

Există melodii bune, parțial sau integral. „Basta mafia” îmbină un filon folcloric cu tema relației est-vest din care s-a născut, până la urmă, albumul ăsta scris, vorba blogului, pe străzile din Chișinău și Berlin. „Maria” are o muzicalitate foarte pozitivă, foarte vibrantă; cineva a apăsat butonul bun pentru vocea lui Roman. „Haiduk” este o superbă, delicată, baladă în limba română; un intermezzo oarecum neașteptat la mijloc de album. „Trece vremea omului”, o melodie ca-n vremurile de demult, cu porțiuni de cimpoi și versuri de o evidentă inspirație folclorică; doar că și aici rămâi cu senzația că ritmul e cuminte, înmuiat față de ceea ce ar fi putut să fie. „The holy fuel” este punctul culminant al albumului și cea mai explozivă piesă. Explicația e simplă: e vorba de linia melodică a lui „Moldovenii s-au născut”, o bijuterie de melodie, însă liric este cu totul și cu totul altceva decât o traducere (pe la a cincea ascultare, o să vă spun și ce).

Cred că se vede o tendință: îmi plac melodiile „pe stil vechi”. Cele mai experimentale îmi  repugnă aproape la unison, deși cred că experimentele ar putea duce undeva. Asta e, acum n-a ieșit, dozele au fost greșite, cocktailul muzical s-a apropiat periculos de mult de o caricatură. Una peste alta, un cuvânt bun pentru albumul ăsta ar fi „suportabil”.

Un compromis bun între vechi și nou, o melodie cu filozofii „urbane”, cum le place lor să zică, cu efecte de-alea aiurea peste voce, dar cu acel spirit de „să fie oi, să fie soare, să fie iarba mare”: „Running”.

Dar trebuie să recunoașteți că melodia de deasupra nu are nimic mai bun față de cea de dedesubt (care n-a ajuns încă pe nici un album, din câte știu)

Și data viitoare când oamenii ăștia mai au un concert, mergeți! Noapte bună!

Reclame

Fun isn’t enough. Try fân.

Exegeza metempsihozei semioticii lui de început (incipit pentru aceia mai latini dintre noi), că-i greu. Mai ales când începi de 4096 ori. 4096-bit RSA, înțeleg că e un buzzword popular pentru a cripta tot. Deși, acu, vorba xkcd-ului.

Deci da. Revin după o debucureștenizare de o săptămână și încă niște prea multe zile de lene. La revenire am constatat că și cerul de București e mișto, doar nu l-am privit prea des și prea bine. Și că s-au întors soldații din Irak. Cinste lor. Și că a fost ziua imnului, iar domnii de la Adevărul de Seară au titrat „ziua drapelului”. Oops. Și că nu știu care-i faza cu „București – cartier de vară”. Și că … mai continuu? Mai continuu.

Digi sport, GSP, sport.ro, eurosport 1&2, sportklub & sportklub plus, telesport, sport 1, boom sport. Serios, ca națiune și cultură, ne putem opri. Sunt niște oameni în chiloți alergând după o minge, după cum frumos spunea Florin Călinescu. Într-o noapte l-am visat pe Florin Călinescu cu cancer îmbătându-se criță și furându-ne mașina. Într-o alta am visat un război, doar că nu știam cu cine suntem în război. Doar simțeam nevoia să împart asta.

Cei de la Digi sport sunt decenți și discreți, dar cam așa începe toată lumea, nu? Poate minus GSP. Ce mă fascinează momentan e că ei chiar îndeplinesc visul de secole și dreptul natural al românilor: de a da pe meci și să vadă minutul și scorul într-un colț al ecranului. Toți ceilalți ascund una sau cealaltă din informațiile astea. Radu Naum povestea la un moment dat că a întrebat de ce nu se face asta la un EURO, iar un mai-mare din TVR i-a zis că „nu este o măsură adecvată personalității poporului român” or something. Suntem cu toții bolnavi, din lipsă de fonduri. Totuși sunt cam multe blablasport-uri, tre să mai pice din ele. Și să-mi bage sportklub la loc. Și să-mi confirme cine a luat B-ul. Care începe în două săptămâni, a lot more on that later.

Au început și băjeții în Europa, Steaua a trecut de o echipă de bucătari și e pe cale să treacă de o echipă de maeștri bucătari. În apărarea cui se simte apărat, Motherwell pare-mi-se că a mai făcut chestii prin sezoanele trecute și mai e 8-1 ăla de curând. Timișoara face treabă foarte, foarte bună. Cam pragmatici și închistați, dar e greu să joci cu toate cojonesurile cu Șahtar. Gigel e magnific. Trebuie să-mi caut autograful de la el și să sper că totuși se înțelege ceva. Vasluiul tace și își vede de treabă, ei mi se par cel mai relaxați întru calificare. Poate pentru că pe ei i-am văzut cel mai puțin.

Au început și băjeții acasă. Un Internațional Curtea de Argeș – Oțelul plicticos, urmat de Rapid începând tare. Ei cam  au obiceiul ăsta, al începuturilor frumoase și exuberante, dar întrebarea e cât îi ține. Iar eu încă refuz să înțeleg faza de la Dinamo cu zvonuri despre concedierea antrenorului înainte de a juca vreun meci oficial. Adică, deci nu, e prea complicat, viața e scurtă, whatever. O salutare pentru domnii de la Antena 1, care la un moment dat părea că nu vor fi atât de răi ca PRO TV-ul pe vremuri, dar până la urmă tot dau pe Steaua și doar pe Steaua, chiar dacă în etapa asta mai sunt și meciuri interesante. Mă rog, consumatorul rațional, maximizarea utilității, profit, ROI, etc., e logic. Dar tot o să mă smiorcăi puțin.

Azi l-am văzut pe Roman de la Zdob și Zdub luptându-se să mulgă o oaie, în cadrul unui nou format PRO TV. Formatul nu-i rău, dar evident în momentul în care îl pui pe Roman și niște condiții mai rurale în aceeași emisiune n-o să-mi mai pese de format. Tipul a fost, inevitabil, foarte tare, frate.

Trec pe lângă fosta mea generală și tot văd chestii din ce în ce mai mișto. Chestiile mișto au început când am plecat eu de acolo. Universul mă urăște. De data asta e vorba de un acoperiș care arată mai a șindrilă așa, mai a tradițional. S-a estetizat fantastic maghernița, aș mai face școala o dată. Cei de la Google vor lansa un sistem de operare. Pentru netbook-uri sau pentru toată lumea sau se mai gândesc. Totul va fi online. Everybody saw that coming. Amu să vedem până unde va ajunge treaba. Momentan încă aștept un mic release de Chrome pentru Linux, o fi prea mult de cerut? Și umblă vorba prin târg că Microsoft Office va avea niște versiuni online moca, un fel de contracandidate la Google Docs. Azi am cerut 3.14 sarmale. Și am primit. Viața este frumoasă.

Cel mai tare nume de festival este Fănfest. Pe locul 2, Folk You, care e zilele astea. Privind prin prisma unui deconstructivism textualist, am cam terminat. Revin cu noi forțe, doar împreună îl putem învinge pe ManBearPig. Noapte bună!

Ziua Verde

Aş vrea să încep adresându-mă posesorului calculatorului HC-85: Căline, eşti… tare, mă.

Ieri a avut loc în Piaţa Revoluţiei un concert de tip „Mânuţele sus dacă vreţi să salvaţi planeta!” Mă rog, ceva mai realist, oamenii vroiau doar să ne înveţe să reciclăm electronice. Lista de formaţii arăta bine, iar vechituri electrice de care să vrem să scăpăm pare că există la greu în umilu-mi domiciliu. Din păcate, aspiratorul vechi şi cu celălalt aspirator vechi probabil că depăşesc împreună greutatea mea, deci m-am mulţumit cu două foehnuri (na, metre, aşa se scrie)

Primii la rând la cântat au fost nişte ţigănoşi, Mahala Rai Banda. Not bad, deşi după vreo câteva minute am dat glas chemării berii şi ne-am întors când erau gata. Eu încercam să-i număr câte o dată la 15 secunde şi de fiecare dată îmi dădea alt număr. Deci nu mi-am pierdut talentul la numărat. Cel mai des mi-a dat că sunt 12, iar 13 a venit pe locul doi după o luptă strânsă.

După care au urmat Timpuri Noi. O treabă bună din partea lor, una peste alta. Au cântat… neah, n-am memorie cât să ţin minte tot ce au cântat şi ordinea. Au început cu Helga şi spre sfârşit au fost Victoria, Malu Valu şi Perfect, astfel încât subsemnatul se declară mulţumit de final. Artanu în vervă, un copil enorm, ca de obicei.

Apoi au venit Al Jahawalaha…Al Faroukharsama..Al Jhidigsarianada…mă-sa, să le zicem Al Jazeera. Din Germania. Rămân cu o vagă senzaţie că nici prezentatorul, nici organizatorii, nici ei înşişi nu prea ştiau cine-s ăştia. Gânduri care mi-au trecut prin cap în perioada asta:

„Hmmm…interesant, dar parcă n-ar strica nişte varietate pe lângă alea 14 saxofoane”
„Uuuu…au un didgeridoo”
„Uuuu…nu mai au un didgeridoo”
„Hmmm…interesant, dar parcă n-ar strica nişte varietate pe lângă alea 14 saxofoane”
„Piesa asta nu se mai termină?”
„Piesa asta nu se mai termină?”
„Piesele ăstora, în general, nu se mai termină?”
„Are we there yet? [melodia dă semne de sfârşit] Are we there yet? [melodia începe din nou de unde a rămas] We’re not there yet”
„Cum se zice în arabă bleah? Pot să-mi fac o pancartă din materiale care se găsesc prin jur?”
„Ăăă..am adormit? Unde sunt? Cine sunt? Ce sunt? Piesa asta nu se mai termină?”

Timp în care am făcut şi un experiment care să testeze teoria conform căreia am faţă de cerşetor. N-a mers. Până la urmă s-a terminat, după care a mai urmat una, ceva mai finită, şi la revedere.

Bate toba de la Prut, formaţia Zdob şi Zdub. Despre care şi dacă n-ar fi tari tot aş fi scris că au fost tari. Au început cu…ăăă, chestia aia nouă, care sună binişor şi au continuat cu..ăăă…chestia ailaltă nouă. Au fost într-o ordine aleatoare Videli Noci, Ţiganul şi OZN, Nunta extremală, Cuculeţul..şi altele (băi, ce memorie praf am) N-aş fi refuzat un Bună dimineaţa la zece seara, dar n-a fost să fie.

Între formaţii erau imagini de la chestia asta de prin alte oraşe şi ni-i arătau pe Omuleţii Verzi, aceşti .. ăă .. nu ştiu, care .. ăă .. nu ştiu, dar am plecat cu o poftă nebună să caftesc un omuleţ verde. Cu această ocazie, am auzit de câteva ori fraza „Bună, suntem Sarmalele Reci şi vă salutăm verde de la ziua verde din Bacău”, pe care cred că o s-o visez pentru vreo săptămână.

Şi au apărut cei de la Phoenix. Adică mă rog, un soi de Phoenix, Phoenix cu Bogdan Bradu cum e mai nou, but let’s not go there, că nu mai ieşim…

După un discurs ceva încrucişat între Piţurcă şi Tino (recunosc, asta a fost pentru arhicunoscători), la modul „Bună ziua. Suntem membrii trupei Pheonix. În timpul care a mai rămas vrem să vă prezentăm câteva melodii”, i-au dat drumul. Pentru vreun minut, după care Covaci s-a apucat să-i muştruluiască pe sunetişti.

Ultima oară când i-am văzut pe Pheonixi, era la tembelizor, la Stufstock 2007. Covaci era răguşit, spumega şi se lua de sunetişti. Ieri, după un an şi ceva, era exact la fel. Am putut auzi fraze interesante ca „Scoate-mi fusul din monitor”, „Voce! Dă-mi voce” sau „Mă băieţi, mă reflect din Ateneu, păi se poate, măi?”. Rog traducere.

După negocieri, au început din nou cu prima piesă, care era Ciocârlia. Nu ştiu, oi fi eu defect, dar varianta de studio îmi suna ceva mai bine. Asta a fost..nu ştiu, într-un fel mi s-a părut prea zdranga-zdranga. Au mai cântat câte ceva de pe Baba Novak, după care a urmat un mic moment Moni Bordeianu. Tot respectul pentru nenea ăsta, care pare  să se ţină mai bine şi să emane mult mai multă tinereţe ca mister Covaci, deşi are şi el o vârstă.  A cântat vreo trei piese, printre care Canarul şi Hei, tramvai.

A mai urmat un calup mărişor de chestii consacrate intercalate cu câte ceva de pe Baba Novak (Apocalipsă, par example). Mugur de fluier a sunat şi a…nu ştiu, simţit perfect. Fantastic a fost şi În umbra marelui URSS, cântat de toată piaţa, pentru că şi-aşa Covaci era prea răguşit. He owes us a beer. Tipul a avut momente când vocea îi aduea a Darth Vader. Asta în mijlocul cântecului.

Una peste alta, un eveniment reuşit. Muzică multă şi bună, poate chiar o ţâră prea lunguieţ. Şi îmi place că totuşi a fost o chestie verde cu capul pe umeri: nu vrea să salveze balenele, nici stratul de ozon, nu-i pasă de Tratatul de la Kyoto, doar de radioul Gloria al lui bunică-mea (pe care însă nu l-a primit). Chiar nu e „Put your hands up to save the planet”, e o chestie care te învaţă despre mărunţişurile pe care le poţi face tu ca să fim un stropşor mai eficienţi cu resursele.

În continuare, adaug câteva întrebări care mi-au fost adresate în timpul, dar n-am putut urla un răspuns prea larg. Poate Universului i-or fi utile.

Î: Ăăă..despre ce e vorba în cântecul ăsta?
R: Cântecul ăla era Victoria de la Timpuri Noi. Dacă mă întrebi pe mine, şi asta pare că faci, e vorba despre cum şi de-o parte şi de alta a Revoluţiei suntem conduşi de aceiaşi oameni şi e acelaşi lucru în altă haină. E vorba despre cum nu există nici o schimbare, despre cum nu vrem nici o schimbare, pentru că ne mulţumim cu o ciorbă de aparenţe. Recomand ca fundal sonor la momente cum au fost intrarea României în UE sau Băsescienii sărbătorind la Universitate că au câştigat alegerile (mai ţineţi minte?)

Î: De-aici vine faza cu iubire, bibelou de porţelan?
R: Aici era Vecina de la TImpuri Noi. Nu, bre, e mai veche. Mirabela Dauer or something. Oricum, dacă am ajuns să ştiu asta, e grav.

Î: Asta e piesa lor de 50 de minute sau ce?
R: Asta era Cuculeţul de la Zdob şi Zdub. Are şase minute şi zece secunde, dar what the heck, e cu nea lăutaru ăla, e magnifică.

Î:  Asta e recentă, e de-acum, nu?
R: Asta era Meşterul Manole de la Phoenix. Şi e din ’73, bre.

Hai, să nu ne mai lungim. Voie bună!