Scapă de chelie cu BleachBit!

Atenție mare: acesta nu este un mesaj publicitar! Acesta este un mesaj de satisfacție pură!

Se pare că oricât de mare aș face o partiție de Windows mă voi întâlni, mai devreme sau mai târziu, cu balonașul acela care-mi spune că e plină. Și o golesc o dată, de două ori, după care mai trec niște săptămâni și se umple iar și mă avertizează în fiecare clipă, iar eu nu înțeleg unde s-a dus spațiul ăla și mă văd înecându-mă în nisipuri mișcătoare.

BleachBit este un program care face curat pe disc, dincolo de cache-ul browserului și mergând până la cache-ul lui Adobe Reader (ce bip bip bip face el cu un cache?) și multe altele, printre care și foldere ezoterice ale sistemului. Și până acum a reușit să nu-mi șteargă kernel32.dll! (cum e, între timp i se zice kernel64.dll?)

Vedeți că are și versiune de Linux, dar nu știu cum s-o face că acolo nu mi se umplu partițiile. A curățat vreo 5 giga, ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Noapte bună!

Ce urmează?

S-au întâmplat, desigur, multe chestii de când n-am mai dat pe-aici.

Între timp, sunt licențiat în informatică. Cred că în ăștia trei ani m-am apropiat poate mai mult de partea teoretic-meditativă a lumii, deși nu de tot (și încă am reținerile mele, de pildă, mi se pare că deși scopul fizicii teoretice nu e să facă aspiratoare, scopul pentru care încercăm să înțelegem lumea „pur și simplu” e și (dacă nu „doar”) să o înțelegem, să ne integrăm în ea, să avem locul nostru și să știm ce putem face să ne simțim mai bine … ceea ce o dată și o dată include și aspiratoare). De asemeni, mi se pare că de departe cel mai dur examen, practic singurul examen cât de cât strict pe care l-am dat, a fost Bacul. Care și-ăla era trivial pentru cei interesați să copieze. Nu în ultimul rând, ca să terminăm cu flame-urile, mi se pare că nu există absolut nici un moment în care să ți se spună „nu, ne pare rău, tu nu primești o diplomă”, oricât de varză ai fi. A, sigur, la un moment dat ajungi la 35 de restanțe și începi să ai nevoie să plătești ca să rămâi în facultate și te plictisești.

Dar nu-mi pare rău. Am fost în compania unor oameni mișto care m-au apropiat de compania unor idei mișto, undeva la granița între filozofie, budincomanie și programare. Plus câteva integrale. Și cred că o să mai stau 2 ani pe-acolo, în buna tradiție a copiilor care nu mai vor să crească, poate, poate, s-or lipi ideile alea mișto de mine și oi avea și unele originale.

Am căzut de pe bicicletă, de multiple ori. Am fost sferto-amenințat de tipul care mi-a furat telefonul, pe stadionul pe care mi s-a furat telefonul, pipăindu-mi buzunarul în care îmi țin telefonul. Încă mă gândesc dacă mai are sens să revin pe acel stadion și la această echipă care dă dureri de cap, dar până la urmă, cum o să mă abțin? Probabil că voi fi atras ca de un magnet, chiar dacă-n liga noastră minunată rezultatele nu se decid pe teren, spectatorii sunt niște cetățeni de mâna a doua, iar investitorii nu investesc… Am fost un pic la mare, am mai văzut un meci de tenis, am ajuns pe Google+ (mulțumiri lui moș vene), am codat două chestii. Zile lejere, de vară.

Ce urmează?

Aș minți dacă aș spune că știu. Sper în continuare, cu toată naivitatea din mine, că dacă în continuare scriu despre ce simt, umblu cu oamenii care-mi plac și mă feresc de ăia nașpeți, citesc lucruri interesante, scriu cod când se impune și teoreme pe jumătate reușite când mă inspiră altele, mai reușite, o să ajung acolo unde nu prea știu că vreau să ajung, dar unde o să-mi placă. Încă nu m-am prins cum se fac chestiile alea cărora li se spune „bani” și pe care le are toată lumea, dar e mai puțin timorantă ideea că trebuie să fiu responsabil și productiv (totuși, nu proactiv și sinergistic). Ar putea fi distractiv.

Cred că, orice ar urma, ar trebui, în primul rând, să fie distractiv. Și, fie criza cât de rea, sunt excelent poziționat pentru asta.

Voie bună!

Eforie