The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 3,900 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 7 years to get that many views.
De obicei sesiunea mi se termina prin februarie. Acum mi-am terminat treaba cu toate examenele și, în curând, cu Finlanda. Urmează o vacanță lungă și binemeritată. Am mai avut eu un fel de vacanță prin august-septembrie, apoi m-am aglomerat iar, în stilul caracteristic (mie? speciei umane? societății nenorocite obsedată de eficiență și viteză în care trăim?)
E o ocazie bună pentru a face o mică evaluare sistemului educațional de aici în comparație cu ce am văzut acasă. Cred că vreo două lucruri ies în evidență: relația profesor – elev și flexibilitatea.
În august am învățat suedeză. Profesoara s-a prezentat astfel: „Hello. My name is Tove. You do not have to call me anything else, I am not ‘teacher’ or ‘miss’, I am Tove”. Aparent Åbo Akademi a decis prin anii ’60 că e OK ca profesorii și studenții să se tutuiască. Până atunci era tot o regulă scrisă care spunea că studenții le spun profesorilor „dumneavoastră” – și viceversa. (Mă rog, mai precis, le vorbesc la plural, ca în franceză). Am o senzație că la București, dacă încerci asta, nu numai că profesorul o să se uite la tine ciudat, dar cel puțin o să te dea afară din curs. Faptul că e o altă convenție … na, se mai întâmplă, fiecare țară cu convenția ei. Dar la noi e o gravă ofensă dacă greșești convenția. Noi suntem înțepați și încăpățânați.
Noi punem profesorul pe un piedestal. Pentru că el este învățat, el are Cunoștințe și Excelență. Noi ne construim sistemul în jurul ideii că profesorul trebuie să transmită Excelența celor câțiva aleși care pot primi Excelența. Mie unul mi-ar plăcea un sistem în care obiectivul e ca la sfârșitul fiecărui curs fiecare student să plece acasă știind mai mult decât știa la începutul cursului – dacă ai vreun om de Nobel, îi dai tu niște Excelență în particular după curs. Istoric, scopul universităților a fost de a produce oameni învățați cu o minte deschisă și cu o oareșce cultură – nu prelucrători prin așchiere, nu profesori universitari.
Îmi place să cred că aici am fost într-un sistem apropiat de ce visez. Și, sure enough, am avut destui oameni care, pedagogic, sunt cizme (eu cred că tot de la Excelență ni se trage, dar dat fiind că nimeni nu e de acord, nu insist cu asta acum). Unul era nou, unul se pierdea în propriile slideuri care debordau de critică literară, unul avea probleme cu informatica și cu limba engleză, unuia îi plăcea clar mai mult să codeze decât să predea. Pare o listă ciudată de acuzații, dar cu ceva mai mult context fiecare ar avea sens. Dar erau helpful. Erau acolo pentru tine. Răspundeau la mailuri. În România, profesorii nu au timp pentru tine. Aici, ți se răspunde la un email în aceeași zi (uneori, aceeași oră) și unii oameni țin să te anunțe că îi găsești la biroul lor dacă ai nevoie de ceva.
Am avut și oameni care au fost magnifici, mirifici, cât mai departe de cizme posibil. Vreo 2. Acasă câți am găsit? Vreo 4 maxim. Poate dacă mai stăteam mai găseam.
Răspunsul la „Nu vă supărați, nu putem să dăm testul oral la finlandeză mai târziu ca să mergem în Laponia?” a fost „Mulțumesc pentru întrebare. Voi doi sunteți studenți foarte buni. Cu siguranță putem găsi o dată.” În România, presupunând că ți-ar citi întrebarea (a fost adresată prin email), cred că în 9 cazuri din 10 ai primi ceva urlete despre cum copiii de azi sunt neserioși și nu au Excelență.
Cândva, la un curs, s-a dovedit că jumătate din cei prezenți nu știu cum calculezi suma unei progresii geometrice. Profesorul le-a spus cum calculezi suma unei progresii geometrice. Acasă, încă o dată, cred că îi pica pe loc, nu înainte de a ține un lung discurs despre cum nu mai există Excelență și facultatea lui Moisil se prăbușește. În particular, după, omul nu era încântat de asta – dar pe undeva asta e esența profesionismului: tu poți crede ce vrei acasă, dar când ții un curs rolul tău e să-i faci să înțeleagă și atunci singurul lucru pe care îl poți face e să le explici ce nu știu. Nu să pufnești și să hufnești și să deplângi destinul civilizației.
La admiterea mea la master, unui profesor i s-a cerut o precizare despre textul unei probleme. Răspunsul lui? „Totuși, aveți o vârstă, sunteți student la Facultatea de Matematică”.
Comparați cele două situații.
Mai apoi, flexibilitatea. Aici, ca pretudindeni prin lume, poți să alegi ce cursuri faci. Există câteva obligatorii la nivel de licență și cred că o mai fi câte unul pe la master, dar tot e mai bine ca la noi, unde ai 1 opțional / semestru în anul 3, apoi 2 în anul 4, apoi 1 în anul 5, apoi termini. Și aici există un oarecare stres vizavi de faptul că oamenii tind să-și aleagă materiile prost și apoi să se trezească că au sărit direct la aplicații fără să aibă cunoștințele de bază – aceeași teamă care ne face pe noi să avem puține opționale, cred. Totuși, mi se pare că dragoste cu de-a sila nu se face: dacă omul vrea să sară peste niște cursuri, trebuie s-o poată face. Dacă apoi regretă, poate reveni să le ia (pentru că sistemul e foarte flexibil – dacă vrei să-ți dai cursurile de anul 1 în anul 3, fie. Șamd. Totul e să ai la sfârșitul perioadei de studiu câte credite se cer).
Noi, de pildă, avem un curs prin anul 3, notoriu de imposibil, cu un domn în pragul pensionării și algebre abstracte, în care aflăm că programele sunt de fapt niște polinoame și alte lucruri mindblowing. 95% din studenți pur și simplu nu sunt interesați. Și au dreptate. În sensul că și după ce îi pui deoparte pe cei care vor să facă doar programare, sunt destui care pot avea cariere de cercetare magnifice fără să se atingă de lucrurile din cursul ăla. Și nu e vorba că mie personal mi s-ar părea neinteresant – e un curs OK. Trebuie doar să poți alege să-l sari. Pentru că nu toți suntem interesați de asta și pentru că suntem majori, vaccinați și perfect capabili să ne croim drumul prin viață.
Iar treaba asta cu flexibilitatea vine din fragedă pruncie – înțeleg că din clasa a 3-a poți opta pentru diverse activități care nu intră în programa clasică, obligatorie. Sună, într-un fel, ca ideile lui Ken Robinson din celebrul discurs. Partea rea e că te trezești cu oameni care nu știu despre progresii geometrice. Partea bună e că fiecare om știe că poate decide, că e respectat și că sistemul lucrează în slujba lui.
Recent, Income Magazine din România a publicat două articole despre sistemul finlandez și profesorul nostru român de-aici. Să le citim. Voie bună!
Aberez, deci exist 