Şi puţin despre Eminescu

De la Mircea Cărtărescu citire:

Ce rămâne din statui, din efigii, din portrete? Când au semănat ele cu acei oameni vii, minunaţi, mai curând un fel de „optzecişti” ai generaţiei lor? Să-i iubeşti cu adevărat presupune să-i înţelegi, să spui adevărul despre ei, să-i arăţi în toată varietatea vieţilor lor şi-n toate feţele caracterului lor, aşa cum au fost ele, nu să le dai un lustru pedant şi rigid, pe care ei nu l-au avut niciodată. A şocat reconsiderarea imaginii lui Eminescu dintr-o „Dilema” de acum câţiva ani. Dar acel număr a arătat că până şi înfăţişarea fizică a poetului a fost falsificată, idealizată romanţios, de cei care l-au privit ca un fel de spirit întrupat şi nu ca pe un om „îmbrăcat în stofă”, cum scria Nichita Stănescu. Cum putem pretinde că înţelegem şi iubim un om căruia i-am construit o mască în care el nu s-ar fi recunoscut? Cum poţi să iubeşti un neadevăr? Nu mai vorbesc de felul în care continuă să fie discutată opera sa. Am răsfoit de curând stupefiat o carte în care se discuta corespondenţa poetului cu Veronica Micle (dinainte de publicarea ultimelor scrisori descoperite). Analizând cele mai neînsemnate, mai umane, mai ridicole câteodată fraze (dar cine nu e ridicol în corespondenţa intimă?), autorul punea la bătaie nu numai artileria grea a interpretărilor kantiene sau schopenhaueriene, la care ne-am fi aşteptat poate, ci şi armele moderne ale structuralismului, deconstrucţiei, postmodernismului, pe Lacan şi Derrida, pe Paul de Man şi Jauss, aşa încât o expresie ca „pisicuţa mea” prilejuia un eroic excurs în istoria simbolului pisicii de la sumerieni până la Allan Poe şi Baudelaire, cărora, se arăta cu satisfacţie patriotică, Eminescu le era evident superior. Extaze culturale de acest fel, încă majoritare la noi, nu arată nici admiraţie reală pentru un autor, nici mândrie naţională, ci prostie, pur şi simplu, prostie gongorică şi provincială. La fel, altădată, Mihail Dragomirescu analizase pe zeci de pagini „Somnoroase păsărele”, trecând-o prin toate arcanele teoriei literare a vremii, storcând din ea tot ce se poate stoarce, pentru ca în final să creadă că poetul spunea „noapte bună” păsărelelor!

Motivul pentru care n-am zis asta în cuvintele mele, pe lângă nevoia de a călca în picioare legea copyright-ului, care motiv sunt sigur că se găseşte în fiecare din noi, e că deja m-am exprimat pe tema asta acum un an şi nu simt nevoia să mă repet. În schimb, simt, ca de obicei, nevoia disperată să ştiu că nu-s singur în Univers şi că sunt persoane mult mai apropiate de domeniul ăsta care văd lucrurile similar. Şi sunt, din fericire, o tonă, dar totuşi urmaşii Bisericii lui Eminescu rămân mai numeroşi.

Probabil e foarte mult o chestie de perspectivă, de direcţia în care îţi ciuleşti urechile. Dacă anul trecut mi se părea că toată lumea are câte o coroană, o statuie, un discurs, o măslină, o frază cu „poetul nepereche” pregătită, acum mi se pare că e o dată care a trecut neobservată. Probabil că ambele extreme sunt greşite şi probabil că ambele sunt doar percepţii ale mele, realitatea fiind, aşa cum şi trebuie, ceva mai la mijloc. Mda, şi totuşi, recitind, văd că nici anul trecut nu mi se părea că e isteria prea mare, deci probabil doar sunt eu paranoic.

Damn, încă o chestie începută de o parte a miezului nopţii şi terminată de cealaltă şi, deci, în dreptul căreia e o dată cu o zi mai târzie decât cea care era vizată. Noapte bună!

Anunțuri

Şi un Eminescu

Pentru azi, o alegere destul de evidentă. Fără festivisme, doar câteva versuri. Fără salcămi şi gâşte. Fără clişee. Doar Eminescu.

Mihai Eminescu – Se bate miezul nopţii…

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Ce căutaţi voi

Ştiu că n-ar trebui să promovez momentele astea, dar hai, o dată, că nu mă pot abţine, mai ales că momentul m-a făcut să exclam că există dreptate (sigur că e o făcătură şi sigur că nu mai merită nici o discuţie,deci să le oprim înainte să le începem, dar totuşi rămânem cu Diaconescu la fel de aproape de un tomberon pe cât ar merita):

Sigur, asta n-are legătură cu titlul, dar nici nu mă puteam abţine. Sau poate că asta căutaţi, voi, vizitatorii ajunşi pe aici dinspre google, caz în care…naşpa.

În al doilea rând, aş vrea să remarc, vizavi de România faţă în faţă cu problemele financiare, că zilele astea am ieşit de la metrou, am dat să traversez spre casă şi prin faţa ochilor mei, în contrast total cu tot decorul sărăcăcios, iernatic şi uşor mizer al parcului, bulevardului şi împrejurimilor a trecut o ditai limuzina albă. Bineînţeles, umflaţii rămân umflaţi.

Hai să ne îndreptăm şi spre ceva mai apropiat de titlu. E trendy ca din când în când lumea să mai pună pe blog chestiile pe care le-au căutat oamenii pe google ca să ajungă la respectivul blog. E o practică un pic prea trendy şi nu chiar demnă de interesul care i se acordă şi în plus publicul meu pare să fie predominant format din 3.14 oameni cu care mă ştiu şi în persoană, cu cei care vin de pe Google plecând înapoi spre Google. Deci o să fac chestia asta doar o dată pe an. Oricum, chestii mai amuzante/dubioase se găsesc pe acolo.

Şi uite un top 10 al căutărilor, care mă face să mă simt comparabil în valoare şi conţinut ziarului Cancan:

kinder felie de lapte
sfarsit de liceu
cantecul monstrului din loch ness de edwin morgan
cantecul monstrului din loch ness
zeita fortuna
grasane
saorma
ilarie voronca
cornel jurca
felie de lapte

Mda. Deci probabil că nu doar mie mi se pare că sună aiurea „kinder felie de lapte”. De asemeni, înţeleg că din ce în ce mai mult Cântecul monstrului din Loch Ness capătă un rol important în manuale. Judecând după un comentariu de pe-aici, înţeleg că profesorii îi pun pe copii să facă nişte comentarii în stilul tradiţional, probabil înainte, după sau în timp ce le spun că uite, nu puteţi comenta, ce poezie e asta, bătaia asta de joc. Ca un profesor de-al meu din generală care spunea că SF-ul nu e proză  pentru că nu prea are momentele subiectului. Grmf. Părerea mea rămâne: hai să ne mai şi jucăm. Poate că asta vrea şi Edwin Morgan acolo, poate că-i mai mult. Blm plm!

Ah, şi tre să pun mâna pe nişte poezie de Voronca şi să citesc. Ştie careva pe unde găsesc? Să nu uităm partea cu sfârşit de liceu. Mi-e dor de voi, breilor, n-o zic de complezenţă. Pe când o bere, o sarma, ceva?

De asemeni, chestii random. Într-o zi, cineva a căutat cu bestialitate de ce tin cu sportul studentesc. Nu stiu de tine, dar te poţi aştepta la ceva legat de mine în sensul ăsta. Într-un viitor. Să sperăm apropiat.

Remarcăm, de asemeni, te urasc in toate limbile. Da, pare că eu aş şti, dar n-am studiat problema. Poate ar trebui să-mi fac un obiectiv din a putea spune te urăsc în toate limbile, dar parcă mai curând aş învăţa direct înjurături. Ştiţi, există site-uri bune în sensul ăsta.

Iar patru oameni care au căutat esenţa vieţii au ajuns la şaorma. Nu-s mulţi, dar puţini sunt cei ce pot înţelege cu adevărat. My work here is done.

toate jocurile din toate tarile. N-am.

poezii pentru morti de 6 saptamani. Deja nu mai e amuzant. Dar de ce, Doamne, de ce îi trimite Google la mine?

posta chiajna. Deci de ce îi trimite la mine?

despre bonibon. Ar putea fi un titlu de Pleşu. Eu unul cred că Bonibonul se descrie şi defineşte singur. Bonibonul e Bonibon. Trebuie să simţi.

ana blandiana naste batrani. Mă îndoiesc.

ar fi trebuit sa fii nichita.  Mulţumesc, mulţumesc, hai să nu exagerăm.

aratul =. ARÁT1 s.n. Acţiunea de a ara; arătură. – V. ara.

joc pacmanic. Poate Pacman?

Şi să nu uităm ceva mai vechiul poze cu injuraturi, ceea ce în continuare nu reuşesc să vizualizez.

Şi cam asta ar fi. Remarc că în continuare am scris cam puţin, de bine ce am zis că încerc mai mult şi mai e un vraf de cărţi care aşteaptă să fie cronicizate şi câteva idei care plutesc pe-aici. Şi vine sesiunea peste mine, dar mă rog, şi în timpul Bacului îmi mai găseam câte o zi când să mă uit la Carlin şi să citesc despre conspiraţii cu OZN-uri toată ziua (nu cârcotiţi, mă destresau, acum doar mă stresează). Deci se poate să mai scriu şi în timpul. Mă rog, vedem. Noapte bună!

La mulţi ani!

Discleimăr: celor cărora li se pare aiurea să te feliciţi singur li se cere să substituie urarea din titlu cu ce le convine lor, gen „Eşti un umflat, bă!” sau să o ia ca o urare din partea lor către mine.

Blogul acesta împlineşte un an în ziua din care au mai rămas 28 de minute la momentul scrierii acestor rânduri. Time is money, poate trebuia să scriu articolul ăsta mai devreme.

E un moment al celebrărilor mărunte, fără imnuri naţionale şi ode, al bilanţurilor şi recapitulărilor de tip „Băi, eram bun, dar m-am tâmpit!” Ia uite în prima lună cât am scris şi nu erau tocmai porcării şi mai aveau şi ceva diversitate. În ultima vreme, cronici de meci, clipuri, poezii din literatura interplanetară şi diverse. Am ajuns aproape de un fel de revista Cancan încrucişat cu organul oficial al organelor neoficiale ale suporterilor echipei Sportul Studenţesc. Cam asta ar fi rezoluţia mea pe 2009, alături de 1024×768: o să încerc, nu prea tare, dar o să încerc să fac ca locul ăsta să fie mai puţin cu alţii şi mult mai mult cu mine, că doar e blogul meu, şi să dovedească pe cât posibil că sunt ceva o ţâră mai complex decât un om care citeşte Nichita şi Sorescu şi se uită la meciuri. Cu alte cuvinte, promit să fiu un porc arogant, dar s-o fac să pară ceva pozitiv. Cu aşa promisiuni, ar trebui să-mi caut un partid, nu?

În acelaşi timp, mă întreb dacă am fost aproape de obiectivul de la început. Probabil că da, din moment ce nu mi-am pus nici un obiectiv ca să nu fiu dezamăgit acum. Am cam acoperit chestiile despre care ziceam atunci într-o listă ce părea enormă la vremea aia şi măruntă acum. Mai puţin postmodernismul, în cazul căruia, ca orice fan, nu prea sunt sigur ce e şi nu ştiu dacă e ce cred sau nu deci nu ştiu, până la urmă, dacă sunt fan sau nu.

Şi să nu uităm, aş vrea să mulţumesc vouă, cei 3.14 cititori, în caz că sunteţi acolo, dar la cum vă ştiu, mâncaţi sau ceva. Nu vreau să zic vorbe mare, dar sunteţi o calitate care elimină orice grijă pentru cantitate. Bine, asta şi credeam dinainte în „puţini, dar buni” şi alte scuze pentru faptul că nu mă citeşte nimeni, totuşi cititorii mei sunt mai deştepţi ca ai lor.

Acum au mai rămas zece minute, punem punct. La mulţi ani! Hâc!