Sportul Studențesc – Concordia Chiajna 1-0

Faceți loc, faceți loc, Sportul e pe primul loc

Stăteam în metrou și cugetam iar la eterna diferență între practică și teorie și aplicațiile ei în școala românească. Îmi pare rău că cuget mai bine la chestia asta în scris sau singur sau în orice altă situație decât discuții față în față pe tema asta. Voiam să notez aici poate principiu-mi călăuzitor, pe care nu l-am spus tuturor: E drăguț să descoperi ceva la nivel de teoremă, dar e de-a dreptul fascinant să construiești un sistem care folosește acel ceva și aduce o îmbunătățire reală. Și nu e complet dacă nu faci și partea a doua. Profesorii noștri au, în opinia mea de generalizator, o repulsie dubioasă față de partea a doua și o consideră murdară și urâtă, ascunzându-se după faptul că sunt teoreticieni. Ceea ce nu creează o imagine prea bună teoreticienilor. Like, Andrew Tanenbaum a făcut puțin mai mult decât să scrie despre sisteme de operare…

După care am revenit în atmosfera duioasă a dimineților de dinainte de meci, când mă gândesc că nici nu m-am bărbierit ca lumea și mai și întârzii și iar o să scriu pe blog o chestie cu detalii puține și vagi și cu mult offtopic cu bărbierit și întârziat. Și ascultam „Be yourself”. To be yourself is all that you can do… Iar azi, to be myself înseamnă din nou Sportul Studențesc.

Lume mai multă ca de obicei în tribună, răcoare și cer senin, mulți oameni de la Chiajna. Un gazon slab rău, noroios și peticit, cam ca Ghencea joi (serios, se cere ocazional câte o comparație absolut adevărată ca să înțeleagă și lumea că diferențele valorice care sunt în fotbalul românesc nu sunt). Un joc care în nici un caz nu este un fluviu de pase cu o finalizare delicată. Mingi pe sus, dat la gioale, centrări, șuturi cu capul, mingi care cad în noroi și se opresc, mingi care, în principiu, îmbunătățesc calitatea jocului. Ce, altfel ăla spre care venea era în stare să pună stop? Unde te crezi, băiatu’, în Războiul Stelelor?

Acu, poate ați mai auzit asta, dar eu am plecat cu impresia că Sportul e echipa care a insistat mai mult. Și pe un așa teren, poate că asta e cam tot ce contează. O astfel de insistență e faza golului, desigur, în care Curelea a marcat dintr-o foarte frumoasă foarfecă. Chiajna a fost periculoasă mai mult de la distanță, echipa noastră stând destul de bine în apărare în prima repriză. Dar și când a atins bara un șut de la 25 de metri… În arsenalul de penibil al reprizei să notăm cartonașul galben pentru tragere de timp dat de tânărul Chivulete lui Viciu prin minutul 30. N-a fost cazul, deși, mai încolo în meci, am avut momentele noastre de tragere de timp puțin urâțele (voi furniza un alibi când ajungem la repriza a doua). Un jucător de-al oaspeților, Stativă, e accidentat destul de urât de Curelea.

La pauză, 1-0, aflăm că Brăneștiul a pierdut la Snagov și că, surpriză, surpriză, suntem pe primul loc. Mai aflăm și că microbuzele spre Brănești pleacă la Cora Pantelimon și mă întreb ce e cu bucata mare de tablă (cât vreo 3 scaune) care odihnește în tribună. Doi jandarmi o iau și o duc să odihnească în mașină.

După pauză, aceeași mâncare de pește. Mingi lungi, fundașii noștri în general se bagă și se bagă bine. Joc amețit. Intră Chihaia, care a părut a avea mai puțin rezistență ca mine. După vreo 20 de minute era roșu, gâfâia și nu mai era capabil de sprinturi, dar, dar, a vrut și s-a văzut. N-a ocolit și nu s-a lăsat ocolit (prea tare) de joc. OK ca spirit, cam nasol ca burtă. Patriche ia roșu după un moment destul de criminal pe la mijlocul terenului. Căzături de-o parte și de alta, mai mult sau mai puțin realiste. După ce rămânem în 10, ne concentrăm pe o apărare disciplinată. Chiajna cere un penalty (la care aș înclina să cred că a cam fost, dar aștept o reluare sau ceva), mai are câteva faze, insistă și scoate niște intervenții mai neinspirate de la Viciu, care respinge în față, dar se găsește câte un fundaș care să scoată mingea din zona periculoasă. Și nici nu ne baricadăm cu fundul în față: avem câteva contraatacuri frumoase, cum ar fi o fază finalizată cu călcâiul de Chihaia din șase metri în bară sau o bară a lui Ferfelea, care primește mingea singur cu portarul la 30 de metri, îl driblează, își face pașii, ține mingea mult, creează suspans ca într-un film de Oscar, iar apoi trage … în bară, după care toată lumea se repliază și n-are nici o șansă la o recuperare. Am impresia că o face intenționat, ca să ajungă 10 secunde la Pro TV, cum a ajuns și cu bara aia de la Constanța. Iată un om care știe cum să ajungă faimos. Acum, râdem, glumim, dar tipul e golgeterul B-ului.

Finalul e interesant prin tensiune, nu atât prin calitate. Mingea circulă repede între porți, miza e mare. Chiajna are o lovitură liberă de la 20-25 metri, ceea ce pare că va fi ultima fază, doar că apărarea noastră se organizează bine și nu iese nimic periculos, după care trebuie să mai așteptăm un minut ca să se termine și să fie oficial.

Am câștigat. Am bătut Chiajna pentru prima oară și i-am dat gol pentru prima oară. Și suntem lideri. O consecință atât a faptului că jucătorii par să-și dorească tare mult promovarea cât și a micului detaliu că la Chiajna n-a jucat Diniță. L-am văzut după meci, a ținut să ne reamintească că și ei ne-au nimicit în trecut și că a fost penalty. Așa o fi.

Ca să răspund întrebărilor celor care au googleuit mai devreme, Tibi Bălan nu a jucat, dar a fost p-acolo. Se pare că a declarat că știe Șiman o portiță și că o să ajungă el în A în următoarele două săptămâni. Apropo, sunteți familiari cu declarația lui cum că dacă cineva îl pune să joace în B se dă accidentat? Mda.

O cronică pe liga2.ro . Video pe sport.ro, sunt mai multe,  am pus linkuri la fiecare fază prin text. Sâmbătă, la ora 11, jucăm un meci tare important la Brănești, după cum o arată și clasamentul: locul 1 cu locul 2. Vă așteptăm în expresul 308. Haide Sportul!

Anunțuri

Unirea Urziceni – Liverpool 1-3

Sunt la Crângași, am ieșit de la metrou și mă încolonez în marea masă ce așteaptă să intre în tramvaiul 41, a cărui primă ușă e la 10 metri mai încolo. „Băi, la cum se mișcă, nu cred că-l prindem nici pe ăla de după următorul”. Aglomerație mare  și până la meci mai sunt vreo două ore. Dar coada se mișcă de o manieră mai ordonată, parcă e mai departe de îmbulzeala tradițională. Nu cumva o avea și niște adevăr teza cum că meciurile Urziceniului atrag spectatorul neutru, care, departe de exuberanța celui partizan unei echipe, lasă loc și pentru niște civilizație? Tramvaiele vin în șuvoi, unul după altul, și ne urcăm în al treilea. Am văzut aglomerații mai rele ca asta în RATB.

În față, câțiva englezi încep să cânte. „Javier Mascherano, Javier Mascheranoo” (pe melodia de la „Seven Nation Army”, pare-mi-se). Gazdele și oaspeții merg împreună la meci și nu se lasă cu probleme, ba chiar e o stare lejeră, o veselie îmbibată de berea ieftină pe care o avem noi aici, în România. „And what is your team? Who do you support? Steaua? Ah, Steaua has one European Cup. We have five. Steaua 1, Liverpool 5”. Apoi începe un dialog între grupul mic de englezi din centru (poate de un om) și cel din față, pe o melodie ale cărei cuvinte sunt prea îmbibate de berea românească pentru a le putea distinge.

Ajungem la capătul lui 41 și, poate, al lumii. Noroaie peste noroaie, băltoace și, pentru contrast, un teren sintetic cu o nocturnă pe care se joacă niște juniori. Ce fac ăștia, nu-i ia antrenorul să le arate ce pot fi când vor fi mari? Poate o să-i ducă la meci, mai e o oră. Puțină derută la intrare. „Nu vă supărați, pe aici se intră pentru peluza 1?” îl întreb pe un alt om de la coadă. Mă privește ușor derutat, după care observ un fular roșu plasat destul de subtil și mă scuz în engleză. Îl întreb pe nenea jandarmul care mă ia cu „What? Can you repeat that?”. În concluzie, cred că par un străin pentru toată  lumea.

Nenea stewardul face câteva urcări și coborâri pe scări, rugându-ne să ne ocupăm niște poziții în tribună. E complicat, ca de obicei locul de pe bilet fiind ceva aproximativ, dar chiar reperăm două locuri goale destul de aproape de unde trebuia să fim. Scaunele și așa nu sunt numerotate, iar unele rânduri întregi nu prea mai sunt fixate de structura de beton și e  greu să te bizui pe ele. Cam slab pentru un pom lăudat, dar oricum e mai frumos să stai în picioare. Nici restul stadionului nu strălucește în întuneric, deși tribuna acoperită e drăguță. Instalația de sonorizare scârțâie neconvingător imnul Europa League și ne pregătim de un început.

Urziceniul surprinde din nou: de unde Ronny Levy practic a avertizat că nu vom vedea mare lucru pe lângă autobaza din poartă, ei încep curajos. Și stadionul iese din neutralitatea călduță pe care o acuză cârcotașii și încearcă să împingă echipa în față. Golul vine la un corner, prin lovitura de cap a lui Fernandez, și pare că vom avea o seară interesantă. La un moment dat va trebui să petrec mai mult timp urmărind meciul și mai puțin filmând chestii.

Galamaz se accidentează destul de urât, imediat după gol. Sunt momente de tensiune, când arbitrul dă senzația că vrea să-i ajute subtil pe cormorani. Iar ei joacă puțin mai dur decât mi-ar place.

Interesul piere, când Mascherano face 1-1, după care Babbel pune oaspeții în avantaj. Nu au jucat fantastic, nu au avut multe faze, iar lumea din jur acuză și un henț al lui Ngog la gol. Dar când ești bun, ești bun și o scoți la capăt cumva. Totuși, Unirea are de fiecare dată dorința de a reveni, ies și îi împing puțin pe oaspeți prin insistența lor. Ceea ce nu e, totuși, puțin. Și e, pe undeva, o premieră.

Repriza a doua. O ploaie deasă în prima parte, începută înainte de pauză, frumoasă și uniformă în lumina nocturnei. Momente mai puțin reușite, meci pe care Liverpool reușește să-l închidă. Românii mai obosesc, dar Arlauskis scoate multe mingi periculoase. Gerrard e un jucător cu un stil aparte. Ar putea fi identificat și de pe lună bazat pe mimică, pe limbajul trupului. O dată se găsește la capătul unei faze frumoase, în pase, care are ca finalitate golul de 3-1. Mai apoi, trage și pune în pericol poarta dintr-un unghi senzațional de mic. Ni s-a dat ocazia să vedem și niște jucători fantastici și un mare spectacol. Să ne bucurăm.

La final, aplauze. Nu e clar dacă pentru gazde sau oaspeți. Și nu e clar dacă, în fond, contează. A fost o seară frumoasă. Echipa campioană a arătat că poate face față, că are inclusiv dorința puternică și nebunească de a reveni, că își joacă șansele cu demnitate. Și e abia la un început de drum. Păcat că mulți vor numi asta un simplu antijoc și vor râde de populația mică a Urziceniului sau alte prostioare irelevante. Iar publicul a arătat că poate fi influențat, mișcat și însuflețit și de fotbalul real, nu numai de fanatisme de fațadă, stil „voi ține cu echipa Ț pentru că câștigă multe meciuri și o să pot să râd de prietenii mei dinamoviști”. Nu, oamenii mai sunt dispuși și să țină cu unii care muncesc și vor, chiar dacă poate natura i-a ajutat mai puțin, și atunci le mai și iese. Păcat că mulți vor spune „haha coae urziceniul nu are ultrasi cum plm sa te sustina un stadion intreg de cetateni haha lol”. Bleah.

Pe final, în mulțimea care se deplasa spre stația de tramvai, un copilaș avea pelerină cu Sportul Studențesc. Nu suntem așa puțini și nu dispărem nicăieri. Și niciodată nu vom merge singuri. Asta e senzația cu care pleacă de la meci un om care simpatizează și cu Liverpool, și cu Urziceni, dar pentru care cel mai important meci de săptămâna asta e Sportul – Concordia Chiajna, duminică, la 13, în Regie.

Noapte bună!

Lupta pentru pace

Marin Sorescu, „Japița”, Fundația Marin Sorescu, 1999

Un roman, de data asta. Un volum început de autor în anii ’80, aparent finisat în mare, dar pe care autorul nu l-a considerat niciodată într-o formă destul de bună pentru a ajunge la tipar.

E vorba de unul din subiectele preferate ale lui Sorescu, perioada instalării regimului comunist. Șapte copii care trăiesc împreună, încercând se descurce cum pot, trimiși de părinții lor la oraș, la școală, în anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial. O fată din grup umblă cu un „revoluționar de profesie”, un elev corijent dar capabil să recite totul din Marx, cu un debit verbal care te învăluie, dar căruia îi lipsește substanța. Și nu se simte prea pașnic când nu vrei să-i dai dreptate. Un personaj socotit reprezentativ pentru noul regim. De altfel, comuniștii lui Sorescu sunt (probabil ca și comuniștii realității) adesea oameni cu serioase inferiorități și cu complexele aferente, încântați că acum pot cafti clasa exploatatoare.

O proprietăreasă un pic mai mare și căreia îi cade cu tronc unul din chiriași, mai șmecheraș, dar se împiedică de lipsa de … experiență, încercând să se documenteze la bibliotecă din clasicii literaturii:

„Să-i spun, să nu-i spun?”

-Scena cu violul, dragă! Marile … alaiuri … înțelegi?

Bibliotecara o trimite la contemporani. Deci, luați aminte, dragi susținători ai ruinării literaturii, toate generațiile au avut impresia că următoarea generație e o hoardă de bețivi destrăbălați.

Rude și prieteni de-ai sus-numitei proprietărese care încearcă să treacă granița, dar sunt prinși de sârbi. Scene de închisoare. Tristețe, jeg, filozofări și cugetări amare. Povești triste ale ruinării foarte rapide a unor indivizi presărate cu momente umoristice. Scriitură monotonă, molcomă, reflexivă, bine pliată pe atmosferă, cu accente ușor vesele pe alocuri. Haz de necaz la modul cel mai autentic. O femeie învie în coșciug, pe ultimul ei drum. O ședință de spiritism se termină cu zborul pe geam al căruciorului în care, cică, se afla spiritul. Organele legii nu prea știu cum să raporteze cazurile, care, ale naibii, se pun în contra interpretării strict materialiste a vieții, în contra fobiei de supranatural ce se vrea insuflată omului nou. Sau așa ceva. Dacă am scris prostii, considerați că e târziu, sunt răcit și alte scuze.

Lectură plăcută, dulce-amară, pe jumătate lecție de istorie. Noapte bună!

Tuturor celor care suferă

Marin Sorescu, „Puntea (ultimele)”, editura Creuzet, București, 1997

Va fi și mai greu să scriu ceva despre această carte fără a fi patetic sau lacunar.

„Tuturor celor care suferă”,  așa spune dedicația de la începutul cărții. Marin Sorescu nu a avut un sfârșit liniștit, el și-a trăit ultimii ani ros de hepatită și ciroză până când într-o zi organismul său a cedat. „Puntea” e un volum ce adună unele din ultimele poezii ale autorului, fidel până în ultima clipă literaturii. Ce dovadă mai bună că el se considera viu doar atât timp cât putea să compună?

Cu siguranță nu e o lectură de cafenea. Cu siguranță e o carte incomodă, puțin zguduitoare, dar nu în sensul senzaționalist al termenului: te pune pe gânduri, te face să-ți reconsideri puțin toate prioritățile și lucrurile pe care le crezi importante și să-ți dai seama cât sunt de neînsemnate și cât de ușor se pot duce. Autorul dă întreaga și perfecta imagine a condiției umane: frustrat, angoasat de propria finitudine, căutând cu disperare soluții, nu pentru a o depăși, ci pentru o luptă mult mai grea: lupta cu sine, lupta pentru a se împăca cu ceea ce este, pentru a duce demn cât timp i-a mai fost dat. „Înaintașii”:

Îmi sunt dragi înaintașii
Încerc în fața lor
Un profund sentiment de admirație și evlavie,
Îi iubesc atât pentru  că au trăit,
Cât și pentru faptul că au murit.
Au fost capabili să moară.
Au găsit resurse extraordinare
Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică
În chinuri numai de ei știute.
Au înfruntat-o cu bărbăție
Și și-au dat obștescul sfârșit.

E un sentiment pronunțat de neînțelegere metafizică. De ce eu? De ce m-a răpus Subitul acum? Cel mai rău e că mai aveam atâtea lucruri de citit și de spus.

E o mirare de ordin metafizic care se împletește cu mirarea de ordin mai concret, fizic, în fața organismului slăbit.

Există multă disperare:

E bine, Doamne,
Că te-ai gândit la mine
Pentru delicata, înfricoșata
Ta experiență.

Eram și cel mai bun de tăvăleală
Și mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă

Și mici luminișuri cu speranță:

Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Și, la toată înfricoșarea asta,
Adaug nestemata umilinței
Și aduc ziditorului lumii
Lauda mea de preamărire și slavă

O lectură care ne reamintește că suntem foarte, foarte mici. Dar dacă nu am conștientiza-o am fi mult mai mici. Știați că Socrate spunea că filozofia e o pregătire pentru moarte?

Noapte bună!

Încoronare

Sărbătorește firea divina-ncoronare.
Sunt împăratul lumii: am douăzeci de ani!

Marin Sorescu, Încoronare, Fundația Marin Sorescu, București, 2000

Avem de-a face cu un volum de poezii scrise de Sorescu înainte de primul volum, „Singur printre poeți”, scrise în vremea în care era student. E o carte împărțită în două mari părți, „Lirice” și „Cronici fanteziste”, cu o mică părticică (2 poezii) dedicată aniversării de 500 de ani al lui Ștefan cel Mare. Numiți-mă exageratorul șef, dar mi se pare că o sămânță de ironie soresciană, în formă mai brută, apropiată de ironia clasică din folclor, se întrevede în finalul abrupt de aici:

Măcar că vânt vuia năpraznic,
Tâmplatu-s-a la Putna praznic;
Norodu tot a fost venit,
Ce numai Ștefan au lipsit.

Dar poate că doar bat câmpii. Ceva mai cert (noroc că avem și titluri sugestive aici) e că în volumul ăsta regăsim un Sorescu altfel, mai deschis spre lirism, farmec și o prozodie oarecum tradițională. Tânăr, stăpân pe sine, încrezător în propria imaginație și mustind de respect pentru valorile tradiționale: Arghezi, Eminescu, Ștefan cel Mare. Pe undeva apar și niște vorbe întru slava socialismului, dar tuturor ni se mai întâmplă să fim tineri și să nu știm ce facem.

Se vede și simțul umorului, se vede și puțin din amărăciunea de mai încolo, dar opera reprezintă, în fond, încercările stângace ale unui tânăr timid și plin de speranță. Cartea are și o prezentare grafică atrăgătoare, fiind înțesată de portrete ale autorului, făcute de diverși indivizi la diferite vărste.

Un fragment (fără titlu, „Creionul meu va naște în curând…”):

Mă-ntreb și nu pricep de fel
Ce pot eu scrie c-un chiștoc ca el,
Când scriitorii mari (Mihai și Petru)
Scriu cu creioane lungi de-un kilometru?
De unde i-a venit, de unde a
Luat el harul ăsta de-a crea?
L-au fecundat luminile amiezii
Ca pe cartofii lui Arghezi?

O mostră interesantă de istorie literară, o carte care merită o privire dacă apucați să puneți mâna pe ea. Voie bună!

Un nouă meta-însemnare neinteresantă și un sfert de impresie despre Windows 7

Iată, dragii moșului, acum am și hardware pe care să mă desfășor, după câteva luni în care am avut mai cu întreruperi sau am scris de pe mobil (de două ori, dintre care una ca să scriu că am scris de pe mobil).

Marchez intrarea într-o nouă eră cu o nouă temă, cu rugămintea ca persoanele care întâmplător citesc această chestie și își așteaptă cărțile de Sorescu înapoi să mai aibă puțină milă de mine (hai, luni, da? Sau se poate luni o tranșă și după o săptămână alta?) și cu speranța că în 2010 voi termina articolul cu impresii despre Animest 2009 și poate îl voi începe pe cel pe 2010, precum și cu obiectivul declarat de a ajunge la mai multe însemnări decât meta-însemnări (noroc că încep meciurile, pe 27).

Mai notez că Windows 7 este, din multe spre toate pedeveurile, un produs reușit. Nu că nu ar avea și părți care-s mai mult luciu decât funcție, dar senzația overall e că funcționalitate există, lucrurile se mișcă și încă bine și încă într-o prezentare destul de atractivă. And I don’t even like the guys. Impresia ar putea fi accentuată de faptul că am trecut de la un hardware dinaintea erei noastre la ceva mai decent și recent și totul, dar absolut totul, zbârnăie în comparație.  Whatever. Doar îmi trebuie o chestie care să ruleze FIFA.

Dar faptul că licența de 7 implică și o mașină virtuală cu un exemplar din XP de-a moaca e totuși de foarte apreciat. Cum puțin frustrant e faptul că varii produse de la firma Oracle nu vor să se instaleze sub dânsul, ocazie cu care salutăm firma Oracle, o felicităm pentru bugetul de sponsorizări baban care face ca toate instituțiile de învățământ din univers să predea SQL prin mijlocul produselor sus-numite și o întrebăm de ce ne dorește codul poștal pentru a ne lăsa să descărcăm ceva.

Salarizarea logaritmica a traheopodelor

Nu sunt foarte sigur ca exista cuvantul traheopode.

In ultima vreme eu am fost preocupat de calculatoare iar comentatorii din spatiul public de salarii, pensii si alte alea. Permiteti-mi cateva filozofari fara suport, la o distanta sigura de realitate.

11665 de lei e cel mai mare salariu in ministerul intreprinderilor mici si mijlocii. Probabil al unui directoras inutil intr-un minister inutil: ultimele guverne au ucis cate IMM-uri au putut, iar si daca era sa le ajute exista un minister al finantelor. Omul ala poate cu salariul pe 2 luni sa-si ia cel mai scump desktop de la emag, presupunand ca nu mananca in lunile alea.

Presupunem ca ii luam jumatate din salariu, ca taxe sau whatever. Ceea ce ramane e cam venitul unui profesor universitar, care are de-un mac mai fitos intr-o luna, daca nu mananca.

Jumate din asta vine pe la 35 de milioane, ceea ce e cam cat are un profesionist mai din bobor in mediul privat, nu? Cu jumate din banii astia isi poate lua un laptop acolo.

Cealalta jumate vine cam 16 milioane. Ignorati-mi de dragul discutiei matematica proasta. Stiu un tip cu 16 milioane pe un post mai entry-level, pare ca si el si-ar permite un laptop, un iphone, ceva. Also, m-a convins ca munceste din greu mai tare ca unii profesori universitari si unii neni din ministere.

Jumate din 16 milioane e cam un salariu de incepator in invatamant. Cu jumate din banii astia sper ca poti sa platesti utilitati si haleli.

Cealalta jumate e putin mai mult ca o bursa. Iar unii pensionari au jumate dintr-o bursa pe luna.

Incerc sa sugerez ca veniturile nu variaza liniar cu valoarea omului, ci exponential, ceea ce duce natural la o lume inechitabila. Poate ca o societate echitabila dpdv al salariilor ar avea multe alte probleme, dar a incercat cineva?

Noapte buna!

Hai sa mai si scriem ceva

Profit de aceasta minunata ocazie pentru a anunta sfarsitul sesiunii cu o saptamana intarziere si a nu mai scrie nimic pana la urmatoarea sesiune cand nu voi mai scrie nimic pentru ca e sesiune. Asa merg lucrurile.

De data asta am si scuza problemelor hardware care au facut ca aceste randuri sa fie scrise pe un mobil. Lasa ca nici tanarul Corby nu-i un dispozitiv prea rau pt asta, dar in lipsa tastaturii qwerty viteza de scriere e tot ca la telefonul bunicii. Iar tastatura qwerty e putin impracticabila cand exista din cauza micimii lui. Si sunt limitat la vreo 1800 de caractere (1024 in browserul lui nativ) si oricum crapa cand scriu multe. Deci va trebui sa mai exersez concizia sau abtinerea.

Da, cam asta era anuntul, ca am revenit in afaceri si in urmatoarele saptamani voi mai comenta legat de una-alta, mai pe scurt si prin mijloace tehnice mai fitoase si mai precare. Sper sa nu ma tranrform in zoso. Voie buna!