Scaramouche, Scaramouche, will you do the Fandango?
(Bohemian Rhapsody)
Ca un avertisment, e o carte pe care am terminat-o acum o lună. Sau erau două? Cred că trei. Prin urmare, n-am o opinie foarte proaspătă. Asta ca un mod elegant de a spune că, de obicei, la câteva luni după ce am citit o chestie de 500 de pagini, nu mai ştiu nici cum îl chema pe autor.
Donc(asta pentru a nu începe chiar cu deci), acţiunea are loc în Franţa, imediat înainte de începerea şi în timpul Revoluţiei. Andre-Louis Moreau, individul în jurul căruia se va învârti totul, a primit o educaţie aleasă şi a fost pregătit pentru cariera de avocat. Asta cu ajutorul unchiului său, domnul Quintin de Kercadiou, mare nobil. Andre nu-şi cunoaşte tatăl, deşi toată suflarea din satul Gavrillac îl bănuieşte pe Kercadiou.
Phillipe de Vilmorin, un mare visător cu idealuri revoluţionare, e tovarăş cu Andre al nostru, deşi nu se înţeleg la capitolul politichie. Atunci când marchizul de La Tour d’Azyr îl împuşcă pe un sătean pentru că vâna pe domeniile lui, Phillipe consideră că s-a comis o mare nedreptate. Audierea la Kercadiou nu-i aduce, evident, nimic.
În cele din urmă vorbeşte chiar cu marchizul, et quelle surprise, umflatul nu e mişcat, ba chiar reuşeşte să-l enerveze pe Vilmorin până în punctul în care îi dă o palmă. Deci, invitaţie la duel.
Duel pe care, que sorpresa!, îl câştigă de La Tour d’Azyr, în baza a vreo 15 ani de scrimă în plus.
Şi aici începe totul. Andre-Louis jură să răzbune moartea prietenului şi, pentru că acesta a fost ucis din cauză că talentul lui oratoric, alături de mesaj, putea fi periculos pentru nobilime, promite să-i ducă mai departe mesajul, chiar dacă nu crede în el. Ceea ce o să-l facă una din figurile marcante ale începutului revoluţiei, o să-l îndepărteze de clasa cu care se asociase, şi o să-l poarte prin trupe de teatru ambulant sau şcoli de scrimă particulare. Şi câte şi mai câte, dar hai că v-am înecat cu povestirea. Ca o ultimă precizare, nici aspectul “tânăra domniţă” nu-i chiar de neglijat (damn, şi deja eram suficient de telenovelistic)
E o carte bine scrisă, dacă mă întrebi pe mine. Îşi spune povestea bine şi te ţine în priză. Nu reuşesc să rezist prea des la chestii de 500 de pagini şi să-mi mai şi placă. Totuşi, treaba e lungă şi diluată, iar asta începe să se simtă cu timpul (cât mai e? 150 de pagini? la naiba, deja m-a purtat prin toate situaţiile din univers în care putea, ce mai vrea?)
De unde şi vorba mea: toţi francezii sunt Sadoveanu. De altfel, etnia lui Rafael Sabatini, care nici măcar nu e francez, dar s-o fi contaminat de la atâta scris despre francezi, pare un capitol interesant. Născut în Italia dintr-o mamă englezoaică şi un tată italian, s-a mutat în Anglia (după ceva şcoală prin Portugalia şi Elveţia) şi a ajuns să scrie, în engleză, despre revoluţia franceză. Toate acestea vi le-a spus un român. Deci multă diversitate culturală şi o privire suficient de detaşată de subiect.
Şi omul pare că şi-a făcut temele. Are inclusiv referiri la documentele de la Biblioteca Naţională din Paris, care ar atesta autenticitatea uneia sau alteia dintre feliile poveştii. Natural, n-am verificat, dar ştie să creeze o atmosferă credibilă.
Una peste alta, o carte decentă, care ne învaţă că ideile sunt singurele care nu pot fi distruse cu violenţa (şi ce exemplu mai bun decât Revoluţia franceză?), şi care surprinde această caracteristică inexplicabilă a vieţii, de a aduce în mod repetat faţă în faţă aceleaşi persoane, aflate pe poziţii antagonice. Sau aşa ceva, pentru că am obosit şi eu. Chiar a reuşit cineva să citească până aici? Ca o concluzie, prima frază, ajunsă şi epitaful lui Rafael Sabatini, şi o concluzie care, evident, nu prea e concluzie:
Se născuse cu darul râsului şi cu sentimentul că lumea era nebună. Asta-i era toată averea.
Voie bună!
Rafael Sabatini, Scaramouche, editura Corint [Junior], 2005, publicată iniţial în 1921
Textul în engleză e pe wikisource.