Sportul Studenţesc – CSM Focşani 1-1

Of, iarăşi egalul ăsta, nu mai scăpaţi

(Mama)

Scuzaţi “cronica” întârziată, dar se potriveşte cu viteza jocului.

Lucrările la pasajul Basarab par să înainteze, iar pe lângă afişele cu locuri de muncă în America au apărut şi cele pentru Canada şi Australia. Am văzut şi un elicopter, deşi nu mi-a aterizat în ciorbă. Probabil pentru că n-aveam ciorbă. Ce legătură au astea cu fotbalul? Nici una, şi nici ce am văzut în prima repriză nu are.

După pauză, am trăit unul din cele mai penibile momente de până acum: condus cu 1-0, acasă, de CSM Focşani. Poate că aşa a fost schema băjeţilor, care au ales să-şi aşeze cele 75 de minute de neputinţă la începutul şi nu la sfârşitul meciului. Asta pentru că pe final chiar am mai mişcat şi am arătat, în sfârşit, da!, ca o echipă de Divizia B(ce reuşită!)

Noroc cu Varga, care şi-a amintit că mai ştie şi cu mingea şi a ameţit vreo doi fundaşi, după care a centrat pentru Postolache, cap şi gol, şi ieşim cu un strop de demnitate intactă din meciul ăsta.

Nu jucăm nimic, şi asta în cel mai bătrânesc mod posibil. Nici un pic de vlagă, nici un pic de motivaţie, şi dacă cele două apar pentru o clipă, nici un pic de talent. Nimeni. Poate cu o semi-excepţie: Florin Sandu, care mai încearcă, dar într-o echipă de nesimţiţi n-are cu cine să se înţeleagă.

Născut în 1916. Să nu-l lăsăm să moară în 2008. Haide Sportul!

Anunțuri

Scaramouche

Scaramouche, Scaramouche, will you do the Fandango?

(Bohemian Rhapsody)

Ca un avertisment, e o carte pe care am terminat-o acum o lună. Sau erau două? Cred că trei. Prin urmare, n-am o opinie foarte proaspătă. Asta ca un mod elegant de a spune că, de obicei, la câteva luni după ce am citit o chestie de 500 de pagini, nu mai ştiu nici cum îl chema pe autor.

Donc(asta pentru a nu începe chiar cu deci), acţiunea are loc în Franţa, imediat înainte de începerea şi în timpul Revoluţiei. Andre-Louis Moreau, individul în jurul căruia se va învârti totul, a primit o educaţie aleasă şi a fost pregătit pentru cariera de avocat. Asta cu ajutorul unchiului său, domnul Quintin de Kercadiou, mare nobil. Andre nu-şi cunoaşte tatăl, deşi toată suflarea din satul Gavrillac îl bănuieşte pe Kercadiou.

Phillipe de Vilmorin, un mare visător cu idealuri revoluţionare, e tovarăş cu Andre al nostru, deşi nu se înţeleg la capitolul politichie. Atunci când marchizul de La Tour d’Azyr îl împuşcă pe un sătean pentru că vâna pe domeniile lui, Phillipe consideră că s-a comis o mare nedreptate. Audierea la Kercadiou nu-i aduce, evident, nimic.

În cele din urmă vorbeşte chiar cu marchizul, et quelle surprise, umflatul nu e mişcat, ba chiar reuşeşte să-l enerveze pe Vilmorin până în punctul în care îi dă o palmă. Deci, invitaţie la duel.

Duel pe care, que sorpresa!, îl câştigă de La Tour d’Azyr, în baza a vreo 15 ani de scrimă în plus.

Şi aici începe totul. Andre-Louis jură să răzbune moartea prietenului şi, pentru că acesta a fost ucis din cauză că talentul lui oratoric, alături de mesaj, putea fi periculos pentru nobilime, promite să-i ducă mai departe mesajul, chiar dacă nu crede în el. Ceea ce o să-l facă una din figurile marcante ale începutului revoluţiei, o să-l îndepărteze de clasa cu care se asociase, şi o să-l poarte prin trupe de teatru ambulant sau şcoli de scrimă particulare. Şi câte şi mai câte, dar hai că v-am înecat cu povestirea. Ca o ultimă precizare, nici aspectul “tânăra domniţă” nu-i chiar de neglijat (damn, şi deja eram suficient de telenovelistic)

E o carte bine scrisă, dacă mă întrebi pe mine. Îşi spune povestea bine şi te ţine în priză. Nu reuşesc să rezist prea des la chestii de 500 de pagini şi să-mi mai şi placă. Totuşi, treaba e lungă şi diluată, iar asta începe să se simtă cu timpul (cât mai e? 150 de pagini? la naiba, deja m-a purtat prin toate situaţiile din univers în care putea, ce mai vrea?)

De unde şi vorba mea: toţi francezii sunt Sadoveanu. De altfel, etnia lui Rafael Sabatini, care nici măcar nu e francez, dar s-o fi contaminat de la atâta scris despre francezi, pare un capitol interesant. Născut în Italia dintr-o mamă englezoaică şi un tată italian, s-a mutat în Anglia (după ceva şcoală prin Portugalia şi Elveţia) şi a ajuns să scrie, în engleză, despre revoluţia franceză. Toate acestea vi le-a spus un român. Deci multă diversitate culturală şi o privire suficient de detaşată de subiect.

Şi omul pare că şi-a făcut temele. Are inclusiv referiri la documentele de la Biblioteca Naţională din Paris, care ar atesta autenticitatea uneia sau alteia dintre feliile poveştii. Natural, n-am verificat, dar ştie să creeze o atmosferă credibilă.

Una peste alta, o carte decentă, care ne învaţă că ideile sunt singurele care nu pot fi distruse cu violenţa (şi ce exemplu mai bun decât Revoluţia franceză?), şi care surprinde această caracteristică inexplicabilă a vieţii, de a aduce în mod repetat faţă în faţă aceleaşi persoane, aflate pe poziţii antagonice. Sau aşa ceva, pentru că am obosit şi eu. Chiar a reuşit cineva să citească până aici? Ca o concluzie, prima frază, ajunsă şi epitaful lui Rafael Sabatini, şi o concluzie care, evident, nu prea e concluzie:

Se născuse cu darul râsului şi cu sentimentul că lumea era nebună. Asta-i era toată averea.

Voie bună!

Rafael Sabatini, Scaramouche, editura Corint [Junior], 2005, publicată iniţial în 1921

Textul în engleză e pe wikisource.

OTAN

O să închidă câteva bulevarde mari, o să demonteze coşuri de gunoi, o să interzică ieşitul în balcon pe-acolo. O să facă trecerea dintr-o jumătate în alta a oraşului mai grea ca expediţia până la Polul Nord.

Vor turna asfalt, vor vopsi tot ce se poate, vor mătura locuri pe care nici un om nu le-a mai măturat până acum. Vor scoate de la naftalină cele mai roşii covoare şi vor închiria cele mai luxoase hoteluri. Şi dacă nu sunt suficient de luxoase, vor construi unele care sunt. Poate vor aduce şi nişte aer de pe o insulă tropicală, că doar nu pot să-l respire pe ăsta împuţit, pe care-l respirăm şi noi, sărăntocii.

Cum a rămas, închid şi aeroporturile? Oricum, s-ar putea să-ţi aterizeze un elicopter în ciorbă. Slabe şanse, dar e legal, deci ai fost avertizat. Şi să nu cumva să te arăţi revoltat de faptul că ai un elicopter în ciorbă, pentru că vei fi împuşcat. Din motive de securitate. Şi dacă vrei să ajungi la buticul din colţ poate o să constaţi că n-ai voie şi că poţi ajunge doar cu metroul.

Ah, şi era să uit, din când în când e posibil ca un soldat de-al lor să ne omoare câte un artist, în timp ce conduce cu viteză, fiind beat. Şi să nu fie pedepsit. Iar noi să nu ne supărăm prea tare, că ce naiba, sunt partenerii noştri, ne sunt alături de pe vremea lui Burebista, să ne stricăm relaţiile?

În fine. Aproape de 1 aprilie (măcar au avut umorul de a-şi alege bine momentul), un oraş întreg, cu câteva milioane de locuitori, va fi dus din starea sa naturală, aceea de a se târî cu greu, la paralizie totală. Şi asta pentru ca 20-30-100 de oameni să-şi poată mânca în linişte caviarul. Câteva sute de metri mai încolo, un om normal, care vrea să ajungă acasă după o zi obositoare, va înjura în continuare tramvaiul care de jumătate de oră nu mai vine. Iar înalţii demnitari euroatlantici nu vor avea idee de existenţa lui. Probabil nici invers.

Şi după astea câteva zile, românul de rând o să se trezească, o să se întrebe dacă a fost cutremur sau ceva, şi o să se culce înapoi. Pe cealaltă ureche.

La naiba. E mult prea multă slugărnicie în lumea asta.

Voie bună, dacă mai puteţi. Şi daţi-mi şi mie, că simt că mi s-a cam terminat.

Sărbători

Cred că martie e luna cea mai sărbătorească. Dacă am fi în altă lună, probabil aş zice acelaşi lucru despre luna respectivă.

Sâmbătă a fost ziua Ungariei, ca să nu ziceţi că nu aflu chestii noi şi interesante la stadion. Ozosep, madăfacărilor!

În acelaşi timp, a fost şi aniversarea lui Liverpool FC, ceea ce, spre ruşinea mea, am aflat foarte târziu în zi. Dacă ştiam, aş fi cântat You’ll never walk alone, daraş fi fost singur, deci sesizaţi ironia autorului.

Azi e St. Patrick’s Day, ziua Irlandei, deşi în mod oficial anul ăsta a fost mutată sâmbăta care a trecut, din motive de Săptămâna Sfântă. Dacă vreţi să onoraţi o tradiţie seculară irlandeză, îmbătaţi-vă şi pentru mine.

Cică ieri a fost ziua internaţională a tineretului sau aşa ceva. Probabil că tineretul are atâtea zile câţi regi au ţiganii.

Simt o atmosferă foarte nesărbătorească. Ziceai bine, metre, variantele încep să distrugă lumea.

PS: Pe-aia cu râul Chicago vopsit în verde o ştiaţi?

Voie bună!

Sportul Studenţesc – Dunărea Galaţi 1-1

Nu e bine. Nu e deloc bine.

200-300 de spectatori au mai avut nervii destul de tari ca să mai fie dezamăgiţi o dată, pe o vreme destul de faină totuşi, asta ca să găsesc ceva pozitiv.

În prima repriză am avut vreo trei-patru ocazii cât casa, inclusiv o bară, parcă. Totul e cu parcă în faţă, pentru că aş prefera să uit ce am văzut, şi pare că deja am început.

Ferfelea a deschis scorul în minutul 34 din lovitură liberă. Noroc cu el că mai dăm şi noi câte un gol. 1-0 la pauză, după o repriză care a fost a noastră, deşi ei au mai mişcat un pic, acolo, pentru gust. Meci suficient de plictisitor încât la pauză m-am uitat un pic pe nişte exerciţii de matematică.

Şi aşa a şi continuat, cu puncte bonus după momentul egalării. O fază mai clară au avut şi ei şi din ea au dat gol, cam atât ar fi de zis.

Noi ne-am aruncat înapoi unde eram, adică în atac, dar degeaba, dacă n-ai cu cine. Pasele nu se legau, construcţia nu exista, iar când mai ajungea cîte o minge în faţă, preluarea era groaznică, sau în cazul cel mai bun, finalizarea îl ţintea pe cîte un om din peluză care vorbea la telefon. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, mingea aia a fost mai aproape de mine decât de el.

Totuşi, a fost loc şi de câteva ocazii mai notabile, iarăşi vreo trei-patru, de obicei şuturi moi din poziţie bună, şuturi OK din poziţie proastă, sau şuturi fix în portar din orice poziţie. De menţionat că au fost şi vreo trei centrări direct prin spatele porţii, deci lucrurile au mers fantastic.

Parcă schimbările au mai funcţionat, dar a fost prea puţin şi prea târziu. A intrat Stângă în locul lui Ghinga, dar nu ne-a ajutat prea mult. Se poziţionează prost, îi lipseşte forţa la care te-ai aştepta la înălţimea aia şi nici tehnic nu străluceşte, vezi faza de mai jos. Dar pune foarte mult suflet şi se vede că vrea. El are atitudine, ceilalţi, care poate ştiu mai mult fotbal, îşi bagă picioarele regeşte.

Mai târziu a intrat şi Florin Sandu, în locul lui Varga, care s-a scurs încet în afara terenului, probabil pentru a apăra avantajul de 0 goluri de pe tabelă. Nu-l vindem şi pe ăsta o dată? Sandu a mişcat bine pe flancul lui, în măsura în care a primit mingi şi a avut poziţii favorabile. Oricum, şi la el, ca şi la Stângă, s-a văzut voinţa, de care avem mare nevoie.

Ca să pună capac, în ultimul minut Ferfelea a ratat o ocazie de proporţii pentru care nu s-au inventat cuvinte, din vreo doi metri, cu poarta (aproape) goală. A fost lejer cea mai mare ratare pe care am văzut-o. Vreodată. Şi ţin cu Sportul, deci am văzut multe. Nu ştiu cum a reuşit Ferfelea să şuteze fix în fundaşul care se aruncase cu disperare pe linia porţii. O minge un pic liftată şi am fi câştigat 2-1.

Mai pe scurt, ăştia au fost ăia care nu ştiu să dea cu piciorul în minge, pentru că fiecare serie are şi una-două astfel de echipe. Şi noi n-am reuşit să-i batem. Viitorul nu sună bine. Dar cred că sunt liber şi vineri după amiază.

(Pentru cine n-a înţeles aluzia, atunci se joacă meciurile din C)

Voie bună. Haide Sportul, cât mai poţi!

Studenţească

O mică bucată de descriere sau cum vreţi să o numiţi, începută pe caietul de info. Da, sunt obsedat.

La ieşirea din metrou, fusesem şocat de vederea celor cinci macarale care păreau că înghit orizontul. Dâmboviţa noroioasă, ţevi, praf şi aglomeraţie. Parcă şi mirosul de pâine de lângă fabrică fusese înlocuit de un iz de moloz şi betoane.

O dată ce m-am îndepărtat de imaginea asta, am ajuns pe străduţe mici, ba asfaltate, ba nu, pe care la fiecare doi paşi ţi-e frică din cauza lătrăturilor violente din depărtare. Asta doar dacă eşti fricos, ca mine. Îmi spuneam, pentru a mia oară, că sunt mult mai bune ca bulevardul, pentru că aici încă mai poţi respira aerul, şi n-o să te trezeşti cu vreun bloc-turn fiţos care să strice peisajul: cămine, case mici, vechi, ce-i drept, şi câteva viloaie opulente.

Iată-mă ajuns la stadion. După ce un jandarm prietenos, în ciuda tuturor legendelor, mi-a verificat câteva din cele prea multe compartimente ale ghiozdanului, iar eu mi-am ocupat spaţiul în peluză, mi-am amintit de ce îmi place mie aici: poate că spectacolul lipseşte, poate că uneori sunt prea mulţi nervi. Dar, una peste alta, e un loc mic şi liniştit, curăţel, cel puţin comparat cu alte zone, „ultracentrale”, cu oameni pe măsură, oameni de treabă, ca mine şi ca tine. Timpul se scurge domol, că doar nu-l grăbeşte nimeni, iarba e verde, soarele e sus pe cer, e căldură şi voie bună. Sau măcar haz de necaz. Şi aici mă simt bine venit. E ca acasă.

Într-o ordine de idei similară, sâmbătă, la 11, Sportul joacă în Regie cu Dunărea Galaţi. Nu aveţi absolut nici un motiv, deci veniţi!Haide Sportul!

Sportul Studenţesc – Dinamo II 1-1

Egalul nu ne ajută. Cred că nici pe ei. Acum că şansele de promovare sunt pur fictive, poate putem să ne concentrăm pe a o lua de la zero şi a deveni o echipă? Şi să aducem înapoi psihologul ăla? Pleeaaasee?

Din motive obiective, exterioare, antipatice şi alte epitete am putut vedea doar prima repriză, la faţa locului, în Regie. Deci am avut parte de jumătatea plină a paharului. A fost o repriză relativ plăcută, deşi jocul era destul de incoerent şi fazele efective de poartă puteau fi mai multe. Dar s-a jucat un fotbal OK, ofensiv. Destul de echilibrat, dar eu o să spun că meritam golul după cum s-a jucat, deşi nu sunt tocmai imparţial.

Noi aveam fazele de atac mai… elaborate, să zicem, deşi e mai mult spus. Pasam mai mult, uneori exasperant, şi uneori părea că nimeni nu vrea să-şi ia răspunderea şutului. Şi când venea se ducea în plopi. Bine că am dat gol, pentru că nu obişnuiam atunci când începutul consta în ratări de genul ăsta.

De partea cealaltă, ei aveau nişte contraatacuri foarte tăioase, făcute din câteva pase, care mă făceau să mă întreb pe unde a dispărut apărarea noastră. Din fericire, mereu la pasa decisivă apărea cineva care să ne salveze. De remarcat Sorin Popescu, care a dat ceva siguranţă apărării, deşi a avut câteva situaţii când putea să prindă mingea în loc să o degajeze afară.

La pauză, 1-0 pentru noi, după golul lui Postolache, un şut de pe la 10 metri, diagonal.

Din ce înţeleg din relatarea de pe forum, repriza a doua a început cu o ratare enormă a lui Ciobi şi destul de repede după a venit golul lui Dinamo, urmat de o repriză întreagă de joc incoerent din partea noastră. Cădere psihică. Iar. Când s-or opri?

1-1, scor final. Săptămâna viitoare, deplasare la Otopeni. Şi încă ceva. Te-ai uitat careva la repriza a doa pentru mine? Dacă da, deşi slabe şanse, bagă un comentariu.

Haide Sportul!

Ştiri în continuare, că poate răsare

Neaţa. Azi e meci. Azi e meci. Azi e meci. AZI E MECI!

Deci hai să vă mai sportesc puţin.

Ultimele veşti ne spun că Bălgrădean, internaţionalul de juniori venit din C, de pe la Arad, a plecat înapoi, pentru că nu s-au înţeles cluburile. Motivul principal? Ca de obicei. Zgârcenia lui Şiman. La naiba, încă o jumătate de sezon fără să avem măcar speranţa că vom avea un portar ca lumea.

Tibi Bălan a plecat la Timişoara, anunţă toată lumea. V-aş fi pus şi un link, dar:

  1. Mi-e lene
  2. Chiar o anunţă toată lumea
  3. Sunt paranoic şi de când am început să scriu chestia asta am impresia că din cauza ei voi întârzia la meci
  4. Mi-e lene

E pentru prima oară în ultimii ani când spun asta despre un transfer, dar mi se pare o mutare bună. Tibi juca parcă fără ambiţie în ultima vreme, se vedea că îi lipseşte motivaţia. Şi în plus, chiar merită mai mult. Realmente cred că e un jucător de naţională care s-a rătăcit prin Divizia B un an şi jumătate. De partea cealaltă, clubul primeşte o sumă importantă, 3 milioane de euro, dacă transferul se definitivează la vară. Bineînţeles că banii o să-i bea Şiman, dar de primit, îi primeşte. Iar în pachet sunt incluşi Sandu şi Cojocnean, foşti jucători la CS Otopeni, care cred că ne vor fi foarte utili. Aveam nevoie de sânge proaspăt şi aveam nevoie de el de mult.

Azi, la 13, în Regie, Sportul-Dinamo 2. Hai la meci! Sau pentru cei uber-leneşi, daţi pe Sport.ro. N-aveţi nimic de pierdut. Şi absolut nimic de câştigat, dar ce mai contează?

Voie bună. Haide Sportul!