Dorothy Parker – Comment

Oh, life is a glorious
cycle of song,
A medley of extemporanea;
And love is a thing that
can never go wrong;
And I am Marie of Roumania.

Sportul Studențesc – Dunărea Galați 3-1

După cum spune cea mai des folosită frază de pe blogul ăsta, când am ajuns la stadion, era deja 1-0 pentru ei. Data viitoare cred că o să încerc să promit să ajung la timp. Asta pentru că data viitoare va fi într-o miercuri după-amiază.

Băjeții nu jucau nici prea bine, nici abominabil. Cam timorați totuși, cam mult plimbau mingea până să se încumete cineva să tragă, dacă se încumeta. De obicei nu se încumeta și totul se termina cu o tentativă de centrare oprită de pădurea de tricouri roșii. Pădurea de tricouri roșii se dispersa și ea binișor înspre poziții mai ofensive când avea ocazia, dar … iarăși,  nimic special de notat aici. Întrebare de 100 de puncte: de ce toate echipele cu care am jucat acasă în retur erau în roșu? Apropo, autocarul oaspeților arăta bine.

Am avut totuși cantitatea tradițională de faze fixe. Cândva, pe final de repriză, la un corner, mingea trece de portarul Galațiului de parcă nici n-ar fi fost acolo, iar din pădurea alb-roșie se înalță Curelea. 1-0. O altă fază vag de notat,  când o centrare pe jos e la un pas de a fi ciupită de Curelea, dar portarul, ajutat și de un fundaș al oaspeților, o ajunge primul. Oricum Curelea ar fi tras în portar și dacă ajungea.

În repriza a doua, tot noi ne-am văzut mai tare, aș putea spune, dar oricum nu-s foarte imparțial. Dar priviți tabela. Apropo sau nu, galerie drăguță a lor, aveau și-un steag umflat. Noi construiam cu ceva mai multă liniște, pasele lor lungi erau mai lungi. Uneori de o precizie exasperantă, altă dată portarul a degajat una direct în tribună.

Partea bună e că rubrica video de azi include două goluri. Partea rea e că dacă n-aș fi zis că sunt două goluri n-aveați nici o șansă să vă prindeți. Lovitură liberă de pe la marginea careului, bate Ferfelea, 2-1. Uite ce ușor e.

De-a lungul reprizei a intrat și Mandinga, care a adus nițică prospețime pe dreapta. Câteva atacuri reușite de ale lor, mai ales pe partea stângă, împotmolite în momentul centrării. Pe dreapta noastră erau Ciupe, care s-a rupt și a fost înlocuit după niște minute bune, și, pare-mi-se, juniorul Stere, pe la unul din primele meciuri. Deci nu-i cu totul inexplicabil. De altfel, apărarea a fost un pic cârpită și s-a văzut, dar s-a terminat cu bine. A intrat și Farmache, întors de la Farul după secole. O fază la care Curelea scapă singur cu portarul și e agățat din spate. Cam de roșu și penalty clar, dar arbitrul dă fault în atac. N-ai cu cine, mă, niște țărani.

O lovitură liberă din jumătatea noastră și, după vreo trei pase, mingea a ajuns la Curelea, într-o poziție bună, în careu. Un șut pe colțul lung și e 3-1. Și așa se și termină.

Și rubrica tradițională de întâmplări, evenimente și știri de după meci. Am dat de o nuntă, pe undeva între Izvor și Unirea, tocmai ieșeau nuntașii când treceam pe-acolo. Mă întrebase într-o zi cineva pe stradă dacă știu unde e starea civilă sector 5. Cred că acum am aflat.

Nuntă

Și am vrut să văd cum e chestia asta (mereu am crezut că am un talent pentru statul pe loc pe stradă fără motiv). Cred că semnalul de start m-a prins cu câțiva metri cam departe de locul unde se întâmpla treaba (sau altă scuză), deci m-am mulțumit cu poziția de spectator.

Iar la Piața Crângași un nene îi certa cu îndârjire pe țărani. Bine, țăranii îmi inspirau ciorditori care le-au dat în cap țăranilor și acum le vând legumele și care locuiesc în Crângași, dar nu vreau să jignesc sau să generalizez sau ceva, deci n-o să zic asta. Că cică să nu mai vândă afară, că le revocă autorizațiile și îi taie ca pe cremwuști. Motivul acestei decizii, este, ca de obicei, „că așa spune legea”. Mi se pare mie sau în țara asta pe nimeni nu interesează DE CE spune legea ce spune? Deci piața Crângași cea outdoor, care chiar arăta drăguț (ce drăguț, în preajma Crăciunului arăta divin) se va transforma pe vecie în … parcarea Crângași? Urât. Foarte urât. Bine că nu fac mall.

Am câștigat, dar mi se pare că a fost o etapă bună și pentru contra-ceva-urile noastre. Hai, mă, că nu picăm, pică Suceava. Pe liga2.ro o cronică și un interviu (mă rog, două citate) cu Florin Motroc. Haide Sportul!

William Shakespeare – Sonetul 17

Who will believe my verse in time to come,
If it were fill’d with your most high deserts?
Though yet heaven knows it is but as a tomb
Which hides your life, and shows not half your parts.
If I could write the beauty of your eyes,
And in fresh numbers number all your graces,
The age to come would say ‘This poet lies;
Such heavenly touches ne’er touch’d earthly faces.’
So should my papers, yellow’d with their age,
Be scorn’d, like old men of less truth than tongue,
And your true rights be term’d a poet’s rage
And stretched metre of an antique song:
But were some child of yours alive that time,
You should live twice,—in it, and in my rhyme.

Dacă un bancher elvețian se aruncă pe geam, tu te iei după el

Pedro Gonzalez Calero, Filosofia pentru bufoni, editura Nemira, 2008 (apărută la el acasă în 2007)

În primul rând, Paște fericit, Hristos a înviat și ceva cu lumină! Și nu spun asta din lipsă de respect pentru idee, cât pentru că faza cu lumina e zisă și răzsiză până când și-a pierdut și ultimele urme de sens. În al doilea rând, să ne îndreptăm atenția asupra cărții.

Despre autor avem fix o frază de informație, ascunsă undeva un pic după copertă: „A fost măturător de stradă, documentarist, profesor de filosofie și păpușar ratat. Dar să ne îndreptăm atenția asupra cărții.

E o cărticică ce se citește în mare ultra-super-duper-ușor, cu anecdote și glumițe din viețile și carierele filozofilor. Treaba e tratată cronologic, în vreo cinci capitole, pornind de pe la Platon și terminându-se undeva în jurul lui Bertrand Russell. Iar povestirile sunt ultra-scurte, de exemplu una pe două rânduri care ne spune că Thales nu vroia copii din milă pentru ei. Bine, să zicem că asta a fost un soi de glumă cu olteni expirată, se poate mai bine. Dar ca idee, e o poantă scurtă și o fărâmă de context.

Astfel, putem să aflăm că Socrate a fost cel mai cel dialectician pentru că nevastă-sa era o scorpie cicălitoare și atunci el își petrecea tot timpul prin cetate, la dezbateri. Ah, de așteptat. Asta și Diogene. Amu, subsemnatul auzise vag de Diogene care trăia în butoi, dar spre rușinea mea trebuie să spun că nu mă gândisem niciodată să aprofundez subiectul. Iar tipul e genial, după cum îl înfățișează textul. Aproape la nivelul de genial al spectacolelor la care se aruncă cu ziare mototolite în tine, apoi ești luat de gât și întrebat „Tu știi ce e dadaismul, mă?”.

Și un mic grupaj Budha. Concluzia evidentă e că și Budha era tip de treabă. Vine unul la Budha și se laudă că după 12 ani de penitență autoimpusă poate merge pe apă. Pe Budha îl bufnește râsul și îi spune că s-au inventat bărcile. Câte ceva despre lama lui Ockham care eșuează în tentativa de a fi amuzant. Totuși, reușește în tentativa de a prezenta ideea în 10 cuvinte. Măgarul lui Burridan, care moare de foame. Voltaire ne recomandă ca, dacă un bancher elvețian sare pe geam, să ne luăm după el. Se lasă cu bani. (Mică revelație: taică, ăștia încă din secolul 18 activau…) Bertrand Russell demonstrează că, dacă 2+2=5, el e papa:

Să presupunem că 2+2=5; atunci, dacă scădem 3 din fiecare parte a ecuației, rezultă că 1=2. Ei, bine, pentru că papa și cu mine suntem două persoane, iar 1=2, atunci papa și cu mine suntem unu. Așadar, eu sunt papa.

Un nene din Spania își susține lucrarea de doctorat despre Cioran, dar lumea nu-l prea credă că există așa ceva. Cioran îl roagă să nu infirme zvonurile.

E o cărticică destul de distractivă, așa, mai de regim. Ca parte proastă…nu știu, e clar că-i lipsește ceva, ar putea avea mai mult haz. La un moment dat are nevoie de o pauză pentru a ne explica faptul că un anumit profesor universitar era sforăitor. Știm prea bine cum e. Toți. Nu? Și în general stilul este, pe alocuri, cam…(atenție, jigniri înainte) cam ca al unei dudui burgheze cu prea mult fixativ în cap și care își petrece jumătate din zi mângâindu-și potaia și cealaltă jumătate jucând canasta cu prietenele ei burgheze cu fixativ, lângă o ceașcă de cafea, învăluită într-un nor de țigară. Nu vă simțiți vizate, personajul pe care mă bazez e real și nu-l stiți. Dar nu-i o carte rea. Just…kind of…average (moment în care îmi dau seama că în afară de „Frații Jderi” și „Ion” n-am spus niciodată despre vreo carte că e rea. Ewww.)

Noapte bună!

James Tate – The definition of gardening

Jim just loves to garden, yes he does.
He likes nothing better than to put on
his little overalls and his straw hat.
He says, „Let’s go get those tools, Jim.”
But then doubt begins to set in.
He says, „What is a garden, anyway?”
And thoughts about a „modernistic” garden
begin to trouble him, eat away at his resolve.
He stands in the driveway a long time.
„Horticulture is a groping in the dark
into the obscure and unfamiliar,
kneeling before a disinterested secret,
slapping it, punching it like a Chinese puzzle,
birdbrained babbling gibberish, dig and
destroy, pull out and apply salt,
hoe and spray, before it spreads, burn roots,
where not desired, with gloved hands, poisonous,
the self-sacrifice of it, the self-love,
into the interior, thunderclap, excruciating,
through the nose, the earsplitting necrology
of it, the withering, shrivelling,
the handy hose holder and Persian insect powder
and smut fungi, the enemies of the iris,
wireworms are worse than their parents,
there is no way out, flowers as big as heads,
pock-marked, disfigured, blinking insolently
at me, the me who so loves to garden
because it prevents the heaving of the ground
and the untimely death of porch furniture,
and dark, murky days in a large city
and the dream home under a permanent storm
is also a factor to keep in mind.”

Așa merg lucrurile

Kurt Vonnegut, jr., Abatorul cinci, editura Univers, 1983 (anul inițial al publicării 1969)

Că tot am abuzat de titlul ăsta mai devreme, mi-am amintit că mai rămăsese o treabă necronicizată. „Abatorul cinci sau cruciada copiilor – un dans obligatoriu cu moartea” e o carte în care se moare pe capete: militari pe câmpul de luptă, un ofițer prins furând un ceainic, un oraș întreg, populație civilă, ras de pe fața pământului, în câteva ore. Iar leitmotivul, fraza care revine mereu la fiecare nașpitate asta e. So it goes. Așa merg lucrurile, în traducerea de care am avut parte. Resemnare? Poate. Lipsă de sensibilitate? Not really, doar multă confuzie în fața ditai masacrelor, absurdităților și ironiilor sorții. Și o senzație că n-ai cum să împiedici nimic, că mai bine nu-ți faci nervi și înveți să te împaci cu situația. Așa merg lucrurile.

Povestea atacului de la Dresda, din timpul celui de-al doilea război mondial, văzută de Billy Pilgrim, un soldat ca oricare altul, cu diferența că nu poate nici să meargă ca lumea în pas de marș și nu i-au găsit ghete pe măsură. Mă rog, văzută de lângă ar fi mai corect spus, narațiunea nu e la persoana I, dar se ține scai după el.

Billy e din alt film, nu i-au dat nici pușcă și se așteaptă ca dacă se întâmplă ceva să fie primul care crapă. Într-un atac, el și cu un tovarăș rămân izolați de grup(probabil restul grupului era cam cenușă, așa merg lucrurile) și sunt prinși de nemți, în glorioasa operațiune de „curățire a terenului de inamici”, condusă de doi puștani și un ciobănesc. Multă ironie în toată cartea, care mătură pe jos cu toată imaginea mitică și grandioasă a războiului. Dar o face cu ceva amărăciune.

Până la urmă mi ți-l urcă pe om în tren și,  după un mic prizonierat prin Cehoslovacia, trimis la Dresda. Unde buf. OK, făcând abstracție de faptul că scriu ca într-o compunere de grădiniță, trebuie spus că secvența temporală nu-i deloc atât de directă. De vină-s tralfamadorienii, niște extratereștii micuți a căror anatomie constă într-o mână cu un ochi în mijloc. Tralfamadorienii percep lumea în patru dimensiuni. Tot ce există a existat, există și va exista dintotdeauna. Un citat, că s-a făcut vremea:

Când vede cadavrul cuiva, orice tralfamadorian socotește că respectiva persoană se află în acel moment într-o stare proastă, dar că ea se simte perfect într-o mulțime de alte momente. Ei bine, și eu când aud acum pe cineva că a murit, pur și simplu spun același lucru ca și tralfamadorienii, adică „Așa merg lucrurile”.

Tralfamadorienii știu cum se termină universul. E de la un pilot de-al lor, care se joacă cu combustibilii și distruge tot. Dar cum să oprească asta? Cum să nu mai decoleze? A decolat dintotdeauna, va decola întotdeauna, decolează întotdeauna. Prilej bun pentru comentarii despre cum ar arăta toată lumea văzută cvadri-dimensional (și un pasaj despre cât de greu i-ar fi unei ființe 4D-iste să-i explice alor lui cum percepem noi treaba). Din 31 de specii studiate, doar la oameni au găsit dubioșenia asta numită „liber arbitru”.

Sunt înconjurat de tralfamadorieni. Suntem. Nu vi se pare că e o groază de lume în jur care zice că sigur, se întâmplă chestii nașpa, dar lasă, că n-avem cum să schimbăm ceva, iar în altă parte se întâmplă chestii bune, deci hai să bem și să ne uităm la un film? Citat random: „În cea de-a noua zi, omul muri. Așa merg lucrurile. Ultimele lui cuvinte au fost: «Crezi că-i chiar așa de rău? Nu-i rău deloc».  Citatul pe care-l căutam, dialog în zoo de pe Trafalmadore între Billy și ghid:

„Cu toate acestea pe planeta voastră domnește pacea.”

„Astăzi, da. Însă în alte zile avem și noi războaie la fel de crâncene ca cele pe care le-ați văzut sau cele despre care ați citit. Iar noi nu putem interveni cu nimic, prin urmare pur și simplu refuzăm să le privim. Le ignorăm total. Ne petrecem eternitatea contemplând momentele plăcute – ca de pildă, astăzi, aici, la grădina zoologică. Nu-i ăsta un moment plăcut?”

V-am zis că ăștia de pe Trafalmadore știu călători în a patra dimensiune? De-asta pot alege să fie la zoo cât au chef. Mă rog, they don’t really believe in choice, după cum se vede de mai sus. L-au învățat și pe Billy faza asta și acum el țopăie de-a lungul axei timpului. Și narațiunea după el. Acum e pe câmpul de bătălie, paragraful următor se căsătorește cu grasa aia de care nu pare să-i pese prea mult, următorul paragraf e într-un tren jegos, cu niște scene cumplite, dar și amuzante. E un umor amar care străbate prin toată cartea și, dacă tot o zic a zecea oară, să vă dau un citat de nu mai vorbiți cu mine niciodată:

Ascultați! – în a zecea noapte cineva trase piedica de la zăvorul ușii vagonului în care se afla Billy și deschise larg ușa. Billy Pilgrim zăcea în poziție înclinată pe bara diagonală din colț, răstignit din propria-i voință și, ca să nu cadă, își încleștase ca o gheară mâna de culoarea fildeșului, cu pete vineții, de marginea gurii pentru ventilație.Când ușa se deschise, Billy strănută și, când strănută, dădu drumul în pantaloni unui terci subțire. Totul se petrecea conform Legii a treia a mecanicii formulate de Sir Isaac Newton. Potrivit acestei legi fiecărei actiuni îi corespunde o reacție egală cu ea și de sens contrar.
Constatarea poate fi utilă în tehnica lansării rachetelor.

Despre Dresda, mai puțin, pentru că și așa m-am cam întins și nu prea mai am ce comenta. Un oraș întreg transformat în moloz, pulbere și praf de oase de un raid de artilerie convențional. Dar numărul de victime n-a fost rău, cică concura cu Hiroshima. Descrieri pe măsură. În timpul lucrărilor de recuperare a cadavrelor și începutului reconstrucției, soldatul Edgar Derby fură un ceainic. E judecat, condamnat și executat. Când spun „nu prea mai am ce comenta” o spun în sensul ăsta:

Este o carte așa de scurtă și un asemenea talmeș-balmeș de lucruri dezlânate și inutile, numai pentru că, vezi tu, dragă Sam, despre un masacru nu se poate spune nimic inteligent. Toată lumea trebuie să moară pentru ca nimeni să nu mai vrea sau să nu mai poată să spună nimic în vecii vecilor. După un masacru trebuie să se lase o tăcere adâncă și așa se și întâmplă, excepție făcând doar păsărelele.
Și ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică „Cirip-cip?”

Ăsta a fost autorul, explicându-se în capitolul 1. Așa se termină cartea: „Cirip-cip?” Amu, eu o iau ca pe o critică subtil-voalată-și-nu-chiar la atitudinea asta de „Nu putem schimba nimic, așa este structurată clipa, așa merg lucrurile”. Cică alții o iau ca o pledoarie pentru, deci poate-s eu defect. Ce mi se pare destul de clar e că nenea Vonnegut se chinuie să ne explice cum apare asta: după ce le vezi pe toate, după ce simți mirosul de carne arsă și vezi molozul, nu mai poți spune și face nimic, nici să ciripești. În fața tragediei nimic nu mai are valoare, singura constantă fiind moartea. Așa merg lucrurile. Billy e un amețit pe care viața îl poartă pe unde are ea chef și care nu dă toată cartea un singur semn că ar vrea să se desprindă. Și atunci, ca să poată continua, adoptă un sistem de credințe convenabil. Care te lasă să uiți, care te lasă să nu te mai gândești la asta. Sau poate-s eu defect și n-am înțeles nimic.

Vonnegut e tare. Sau era, că s-a dus acum un an și patru zile. Așa merg lucrurile. Noapte bună!

Sportul Studențesc – Dinamo II 1-2

Căh. Adică nu chiar câh, meci primăvăratic, te așteptai ca la final să apară și cineva cu niște mici și o ladă de bere. Dar relativ câh.

Am început mai bine, ei mai tinerei și mai timorați un pic, de așteptat, dar în curând jocul s-a uniformizat și s-a transformat într-un concurs de-a aruncat mingea dinspre o poartă spre alta. A existat și niște coerență, nu prea multă, dar așa, cât pentru impresia artistică. Un șut de la distanță al oaspeților, Popescu o cam bâlbâie, Nicolae Mușat e p-acolo, prin fața porții și o bagă în ațe. Echipele de sub noi tind să ne bată. Echipele de peste noi tind să ne pulverizeze. Nu mă mai joc!

În fine, ne mai târâm și noi înspre careul advers, una-două acțiuni pe flanc mai acătării, una, două, 49 de faze în care Curelea ar putea să vrea să ajungă la minge, dar nu își manifestă această intenție. Și un gol, tot cu un șut de la distanță, un ricoșeu și gol, parcă un pic mai de departe și mai nu-chiar-cu-poarta-goală-în față-în-momentul-golului-ca-la-ei. Crainicul anunță că a marcat Daniel Lung, „autorul tuturor celor trei goluri din acest retur”. Ale cui, că Sportul a dat mai multe? De-a lungul reprizei câteva intrări nu foarte blânde, și de-o parte și de alta, însoțite de tradiționalele urlete nu foarte naturale ale „victimei”. Pauză, 1-1.

În repriza a doua am avut suita obișnuită de atacuri pe flancuri, cornere și lovituri libere, dar la ce ne-a folosit? Parcă am fost mai prezenți în atac ca dânșii și aici aș vrea să-l remarc pe Mandinga, care a avut curse bune și i-a sucit pe fundași cu mare talent. Asta sau erau fundași fără experiență, dar lăsați-mă să visez. Câte o contră de la ei. La una din ele, mingea ajunge în lateralul careului după vreo trei pase, e centrată, voleu, gol. Crainicul anunță că a marcat „jucătorul cu numărul 17, Andrei Voican”.

Mandinga intră în careu, întoarce un fundaș, trage dintr-un unghi nașparliu de îngust și mingea nu se duce foarte departe, dar bineînțeles că nu intră. Curelea atinge mingea în careu. Și chiar îl driblează pe un fundaș. O cantitate impresionantă de fotbal din partea lui Curelea, care compensează cu un șut dintr-un unghi incredibildeinimaginabil de prost, care iese în aut de poartă și nu în aut, ceea ce e în sine o reușită. Unii trebuie să afle că s-a inventat pasa. Bine, astea două faze au fost înainte de gol, dar scuzați-mi secvența temporală abracadabra. Un șut al lui Truță de departe, înălțime bună dar cam pe centru.

La un moment dat, m-am apucat să mă plimb prin tribune, activitate care mi se părea mai bună decât să stau pe loc și să mă uit ce fac și ce nu fac unii cu o minge. În timpul plimbării, prin minutul 89-ish, ce-au făcut ai mei cu o minge! Șut de departe, mingea respinsă în față (e chiar criză de portari în țara asta?), șut mai de-aproape, mingea respinsă în față, al treilea șut, din care chiar era greu să nu dai gol, se duce pe lângă. În bulibășeala generală, n-am văzut cine sunt responsabilii pentru cele trei șuturi. Sau alte scuze. Oricum, în timp ce jucătorii se schimbă, fazele astea rămân la fel.

„Minutul 90”, anunță crainicul. Nimic notabil. Se termină. „Vă mulțumim pentru prezență și vă așteptăm și peste două săptămâni”, anunță crainicul, optimist incurabil. Am mai stat puțin pe-acolo și am avut ocazia să văd și cum funcționează presa. Vreo trei reporteri (Pro TV, Antena și un reportofon pe care nu scria nimic) și doi cameramani stăteau într-un cerc, fumau și așteptau să apară careva cunoscut. Apare Cornel Dinu, supărat rău, de-a dreptul depresiv (îi pare rău că au mai și câștigat ai lui un meci?) și spune că n-are nimic de spus și că să-l lase în pace, după care se urcă în jeepanul lui. De două ori sezonul ăsta am fost atât de aproape de Mister Dinu și atât de departe de o mitralieră. După momentul ăsta, o parte din presă s-a cărat, și-au luat la revedere unii de la alții și a mai rămas un reporter cu un cameraman care au luat-o spre vestiare, să mai ia și niște interviuri legate de meci. Sau poate doar vroiau să plece pe ieșirea dinspre Crângași.

Suntem pe 12, dar de când cu Progresul a mai rămas un singur loc retrogradabil. Cu ocazia asta, mai zic a nșpea oară că e o mare porcărie și bătaie de joc ce se întâmplă acolo față de o echipă care merită mult mai mult decât, pardon de exemplu, FC Snagov sau Concordia Chiajna.

V-am scutit de momente video, că v-oți fi săturat de filmulețe cu lovituri libere bătute prost. Haide Sportul!

So it goes

Cam alaltăieri spre ieri, că azi e foarte mâine, s-a … închis unul din bloagele pe care le vedeți p-aici la blogroll, Terorism de cititoare. Un blog cu cărți. Și era unul bun. Bun în sensul păreri proprii și personale, solide și la obiect. Uneori nu mă simțeam tocmai de acord cu treburile enunțate, dar apreciam stilul care nu prea se-nvârtea în jurul cozii. Și experiența de cititor și de viață a respectivei care mă făcea să mă mai gândesc că, totuși, n-o avea chiar nedreptate.

La un moment dat, un nene s-a pus pe dezvăluiri incendiare legat de cine se ascunde în jurul pseudonimului. Nu știu dacă a fost așa, de kiki, că așa se poartă, să faci dezvăluiri incendiare, se poate să fie o poveste mult mai complicată, de vreți citiți aici și mai aprofundați și voi. luciat e T.O. Bobe, luciat e nuștiucenumedebărbat, luciat e nuștiucenumedefemeie, traducătoare. Ba nu, că luciat e 30 de oameni care lucrează pentru Polirom (30? Cred că se țin bloguri literare comparabile ca volum cu 5 oameni, nu știu dacă-s comparabile d.p.d.v. al coerenței). Ea infirmă și se declară plictisită, oamenii care au mai și văzut-o infirmă. Și într-o zi, după ce băjeții mai bagă niște atacuri „ad hominem” și își fac un scop din această măreață deconspirare, își bagă picioarele.

Pentru mine, morala e că dacă oamenii se pot certa aiurea-n tramvai pentru un blog cu cărți, atunci pot s-o facă pentru absolut, dar absolut orice. Și că de câte ori un om OK spune chestii OK trebuie să apară niște bădărani care să facă gura mare și să-l facă să-i fie silă de tot (pentru o comparație vagă, vezi cazul Radu Paraschivescu). Și nesimțiții câștigă. They always do that, hă?

S-a dus un blog bun, rămâne un om bun cu intenții bune. Voie bună!

Îpîntr-o zipi pepe lapa apamipiapazăpă

Raymond Queneau, Exerciții de stil, editura Paralela 45, 2006

Se dă o întâmplare banală, povestitorul călătorește cu autobuzul și îl vede pe un individ care se ciondănește cu altul, acuzându-l că îl calcă pe picioare încontinuu. După două ore îl vede din nou pe același individ, lângă un tovarăș, care îl sfătuiește să-și mai pună un nasture la pardesiu.

Și ce mare schepsis literar poți face cu asta? Păi, poți să iei 99 de texte, fiecare relatând același eveniment ca în paragraful de mai sus și totuși fiecare în alt mod, și să le pui împreună într-o cărticică ușoară și delicioasă. Cam asta a făcut monsieur Queneau pe-aici, pornind de la „Notații”, scris în stilul-declarație-de-poliție-încrucișat-cu-mine-deși îmi place-să-cred-că-textul-e-mai-telegrafic-ca-mine-și-declarația-la-poliție-mai-robotică, trecând prin descrieri largi, sadoveniene, câteva tentative în rime, niște chestii în care permută niște treburi și a căror descifrare nu mi-a reușit (o vom lăsa cititorului ca temă), o tanka, o dată într-un stil mai pedant, o dată mai ezitant, o dată scris ca de la bețivul cartierului…

E un exercițiu bun. There’s more than one way to do it, iar și cea mai banală întâmplare poate deveni interesantă dacă peste ea se pun aceste mai multe feluri de a o vedea. Reclamația mea ar fi că ăla care-și înjură colegul de trafic, un tinerel cu o eșarfă caraghioasă la pălărie, dom’le, are doar un text la dispoziție în care poate vorbi în apărarea sa , intitulat „Partea subiectivă”, iar toate celelalte cam au un ton acuzator împotriva lui. Hai domle, doar se plângea și omul că e călcat pe picioare!

Așa, reușisem să mă abțin de la citate până acum, dar nu prea mult. „Interjecții”, probabil cea mai scurtă dintre ele:

Psst! îu! ău! oo! îmm! a! uf! ei! uite! oo! pff! puah! ua! oh! aiii! deh! hă! îu! ptiu!
Ia uite! e! puah! oo! îu! bun!

Poate nu e cel mai bun loc în care să spun asta, după așa un exemplu, dar cred că și echipa de traducere a avut o muncă nu tocmai duh, pentru că sunt câteva texte pe care le-aș fi bănuit de serioase artificii de limbaj în original, la care trebe muncit pentru o traducere bună. Bine, de fapt sunt unul sau două și nu mai tin mintre care, dar ce, traducerea variantei în limba păsărească (vezi fragment în titlu) vi se pare ușoară? Asta și hotărârea ceva mai trivială de a traduce „Alors”  ca „Deci” acolo unde fiecare frază începe cu „Alors”. „Mulțimi”:

În autobuzul S considerăm A mulțimea călătorilor așezați și Îp mulțimea călătorilor ce stau în picioare. La o anumită stație se găsește C_a, mulțimea călătorilor ce așteaptă. Fie U mulțimea călătorilor care urcă; e o submulțime a lui C_a și e ea însăși reuniunea lui U’, mulțimea călătorilor ce rămân pe platformă și a lui U”, mulțimea călătorilor ce merg să se așeze. Demonstrați că mulțimea U” este vidă.
Z este mulțimea zăltaților și {z} intersecția lui Z cu U’, redusă la un singur element. Ca urmare a surjecției stabilite de mulțimea picioarelor lui z cu mulțimea picioarelor lui y (un element oarecare din U’ diferit de z), se produce o mulțime V de cuvinte pronunțate de elementul z. Mulțimea U” devenind diferită de mulțimea vidă, demonstrați că ea are un element unic, z.
Fie acum C_a mulțimea pietonilor care se află în fața gării Saint-Lazare, {z}, {z’} – fiind intersecția lui Z cu C_a, N – mulțimea nasturilor pardesiului lui z, N’ – mulțimea locurilor ce pot fi ocupate de sus numiții nasturi după părerea lui z’. Demonstrați că injecția din N în N’ nu este o bijecție.

Pe o scară de la 1 la 10, cât sunt de bolnav pentru că râdeam în hohote la sfârșitul acestui text? Carte care se citește ușor, eu, care pentru a mia oară spun că-s lent, am terminat-o într-o oră și ceva. Prefața mi-a luat mai mult, dar e o prefață, bună, jucăușă, care merită pălării plecate și care și-a îndeplinit misiunea de a mă face interesat de nenea ăsta. De patafizică ați auzit? De metoda S+n, în care îți scrii textul ca o narațiune normală, apoi iei un dicționar și înlocuiești fiecare substantiv din text cu al n-ulea după el în dicționar? Sunt câteva din chestiile cu care se jucă autorul nostru. Atelierul și seminarul de literatură potențială, care își propun să găsească noi forme, adăugând constrângeri la nimereală (hai să scriem un text fără să folosim vocala ‘A’), cu inspirații pe alocuri matematice (habar n-am cine e metoda izomorfismelor, dar sunt sigur că face mai multe chestii interesante cu ele decât un curs de algebră). În final, lăsăm ca temă următorul text, intitulat „Permutări pe grupe crescătoare de litere”, întru descifrare:

Zispr într-o zpepl eprîn mădin atfor aunui spate uzall autob Samîn iniei tuntî tîlni gîtul nărcu ungce preal opără purta conju rieîn unșnu ratăc etit rîmpl. Linter bruscî vecinu pelăpe etinzî lsănpr estadi ndcăac îlcalc nadins ioared ăpepic redată efieca causau cîndur ucălăt cobora ori. Onădeal elaband iddiscu tfelrap ruasear țiapent nloclib uncapeu er.
Emaitî rz cîtevaor ut dinnou in lamv ăz rii Sfînt înfaț aga rinsîn tr ullază rp eî nflă că odiscuți pri ete nc rată neasăîși areî is pu ere lesup mut eu ast ardesiul erio ra lp ui.

Voie bună!