Cam alaltăieri spre ieri, că azi e foarte mâine, s-a … închis unul din bloagele pe care le vedeți p-aici la blogroll, Terorism de cititoare. Un blog cu cărți. Și era unul bun. Bun în sensul păreri proprii și personale, solide și la obiect. Uneori nu mă simțeam tocmai de acord cu treburile enunțate, dar apreciam stilul care nu prea se-nvârtea în jurul cozii. Și experiența de cititor și de viață a respectivei care mă făcea să mă mai gândesc că, totuși, n-o avea chiar nedreptate.
La un moment dat, un nene s-a pus pe dezvăluiri incendiare legat de cine se ascunde în jurul pseudonimului. Nu știu dacă a fost așa, de kiki, că așa se poartă, să faci dezvăluiri incendiare, se poate să fie o poveste mult mai complicată, de vreți citiți aici și mai aprofundați și voi. luciat e T.O. Bobe, luciat e nuștiucenumedebărbat, luciat e nuștiucenumedefemeie, traducătoare. Ba nu, că luciat e 30 de oameni care lucrează pentru Polirom (30? Cred că se țin bloguri literare comparabile ca volum cu 5 oameni, nu știu dacă-s comparabile d.p.d.v. al coerenței). Ea infirmă și se declară plictisită, oamenii care au mai și văzut-o infirmă. Și într-o zi, după ce băjeții mai bagă niște atacuri „ad hominem” și își fac un scop din această măreață deconspirare, își bagă picioarele.
Pentru mine, morala e că dacă oamenii se pot certa aiurea-n tramvai pentru un blog cu cărți, atunci pot s-o facă pentru absolut, dar absolut orice. Și că de câte ori un om OK spune chestii OK trebuie să apară niște bădărani care să facă gura mare și să-l facă să-i fie silă de tot (pentru o comparație vagă, vezi cazul Radu Paraschivescu). Și nesimțiții câștigă. They always do that, hă?
S-a dus un blog bun, rămâne un om bun cu intenții bune. Voie bună!