Mircea Cărtărescu – Să ne iubim, chera mu

să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetându-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, polițe plătite,
îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
şi văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agresiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid…
creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebrațul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule …
iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
miroseau a dentist.

Fericirea este…

  • … atunci când mă trezesc și mai stau o oră în pat citind lucruri random, pregătindu-mă încet să descind în lume. N-o să merg până la a spune că tocmai am declarat fericirea incompatibilă cu programul de 40 de ore, dar na, e greu. Fericirea asta e o fericire de sâmbete și duminici
  • … când vorbești cu un prieten după luni bune de distanță și e la fel ca-n prima zi
  • … o cafenea caldă cu muzică în surdină și ceva moale pe care poți să stai
  • … o seară rece și cețoasă când un prieten îți mărturisește lucruri din adâncimile pesoanei lui … și deodată sunteți mai apropiați
  • … fericirea este Poezie. E Sorescu cântând iubirea, simplu și sincer. E o poză cu pisici și ghiveci într-o fereastră roșie a unei case vechi. E o plimbare pe lângă o curte mare cu grădină și mașină arsă, la o aruncătură de băț de Unirii. E acel moment când studiezi niște matematică / finlandeză / programare și brusc Tot Ce Citisei Până Acum Se Leagă. E șirul coincidențelor. E zâmbetul prins cu coada ochiului. În măsura în care îmi place ceva în lumea asta, e pentru că e Poezie, în sensul ăsta larg, dar nu atât de larg încât să fie inutil. (O întrebare bună de pus pentru departajare: „E Poezie sau e Inginerie?”. Ceva mai poetic și furând o expresie din altă parte: „E suflet în aparat?” Pentru că toți suntem, într-un fel sau altul, rotițe în aparate)
  • … mansarda de la Bohemia în particular și a fi într-o mansardă în general
  • … când codul pe care îl scrii face ce ai vrut să facă. Nu știu alții cum sunt, dar 80% din timpul meu profesional e petrecut în stările „my code doesn’t work I don’t know why” și „my code works I don’t know why”. Una din cele mai mari provocări legate de bucuria asta de zi cu zi e cum să trăiesc cu asta și cum să mă fac mai bun pe mine și pe mașinăria din jur ca să scadă procentul.
  • … un „mulțumesc” care vine nu din curtoazie, ci pentru că chiar ai făcut cumva viața cuiva cu un epsilon mai bună. Și, cum arată lucrurile acum, un job în care auzi asta de câteva ori în doi ani e destul de bun. Sunt atâtea locuri unde s-ar putea să n-o auzi niciodată.
  • … când vezi că cineva mai are același frici și angoase, că e broken în același mod ca tine. Pentru că toți avem câteva și, dincolo de toate sfaturile ultraconcrete gen „22 de lucruri pe care să le faci acum ca să fie mai bine”, cu unele lucruri o să te lupți pe termen lung. Și n-avem multe arme, dar măcar ne avem unii pe alții.
  • … asociez fericirea cu imaginea asta, și n-am psihanalizat-o prea mult: sunt pe un drum într-un oraș necunoscut cu un ghiozdan mic în care am, gen, o sticlă de apă și un caiet. Mai posed tot felul de obiecte electrice prin buzunare și un pix. Adică, sigur, undeva în lume e și un apartament în care am electronice și pliante de pizza și 40 de tricouri, dar fundamental, ăsta mi-s, tot ce sunt e tot ce am la mine (nu am nimic, doar ce-i pe mine). Orașul arată … nu am cuvintele despre arhitectură la mine. Sunt în mare parte case, maxim 4 etaje, culori pastelate, uneori un roșu din ăla cum sunt toate casele din Suedia. Sunt părți mai pustii și părți mai populate, treci dintr-una în alta. E interesant în sine, mai sunt  interesanți și oamenii pe alocuri. Uneori dai de o parte mai părcoasă, care arată cât mai aproape de starea ei originală, deal și pietroaie. Uneori, marea. Uneori e o pădure după un rând de case. Străzi cu scări. N-o să vă surprindă deloc, orașul e vizibil o combinație de Turku, Stockholm, Helsinki, Lisabona, părticele din Germania și Italia.
  • … când cineva vine la mine și zice „uite, cartea / cântecul / albumul ăsta m-a făcut să mă gândesc la tine, vezi dacă îți place”
  • … o serie diversă de gemuri, care preferabil ar include niscaiva cloudberry și lingonberry.

E ușor să fiu negativ zilele astea (și în general) și am zis să mai schimb tonul. Lista nu e exhaustivă sau prioritizată și nu își propune să rezolve problemele filozofice ale lumii, dar na, pune puțină ordine în mine. Folosiți cu precauție😛

Voie bună!

Acasă

Nu vă faceți griji, ăsta nu e un articol în care spun eu chestii înțelepte și definitive despre conceptul de „acasă”.

Pentru că nu știu. Nu știu, frate. N-am nici un răspuns.

Am doar întrebările. Mă gândesc că e bine să le ai și pe alea. Ca să parafrazez o vorbă, unii oameni nu au îndoieli niciodată – ce vieți cumplite trebuie să trăiască!

Și cum destui oameni și-au pus întrebările și au știut să vorbească despre ele, vreau doar să vă las un playlist cu melodii care mă mișcă pe mine vizavi de „acasă”.

Noapte bună!

chestii care mă fac să mă gândesc la oameni

  • chestii care susură
  • arici, vii sau împăiați
  • Layla (got me on my knees, Layla)
  • cărți despre cum să schimbi lumea
  • simboluri masonice
  • hamsteri
  • Maltesers
  • cașcaval pane cu cartofi prăjiți și o salată de varză
  • Uși frumoase. Sau ferestre.
  • vreo zece mici (alternativ, cârnați, frigărui sau tauri la proțap)
  • farmacii homeopatice
  • Wish You Were Here
  • momentul când mă uit la paharul de vin ca un conaisseur
  • Oblio (care doar devine mai adevărat cu cât mai mult cresc)

iv cel naiv – Muzeul Meu de Artă, Muzeul Tău de Artă

Ne plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.

De aici.

L-am scrollat puțin pe omul ăsta diseară, pentru prima dată (începând de la pagina 17, bineînțeles). Pare un om simpatic și frumos. A se vedea și aici și aici. „e normal să ne simțim un pic nesiguri”.

Noapte bună!

E greu să găsești un nimic bun

Din când în când, dai peste câte un nimic.

E un loc în care nu prea e lume, verde dar preferabil ciufulit, nu verdele impecabil al unui gazon, liniștit dar fără să excludem niște zgomot în depărtare (contrastul e important – nimicul n-are sens decât în comparație cu ceva șamd.) Poți doar să stai acolo și să te uiți, să te gândești, să te simți. Ai timp să-ți auzi pulsul, să te fure peisajul, să gândești gânduri despre cum ești o furnică pe o bucată de piatră, rostogolindu-se prin spațiu. The usual.

Să mai încetinești naibii. Se știe, unul din leitmotivele mele: unde ne grăbim cu toții? Și o dată ce ajungem acolo, n-o să ne grăbim mai tare altundeva? Te duce undeva cultura lui uau-am-ajuns-într-un-oraș-hai-să-găsim-un-bar-și-burgeri? Mi-e destul de obositoare. Și atunci, nimic.

Nu-s așa greu de găsit. Ultimul nimic din România a fost când ne-au dus oamenii de la Terra Incognita (simpatici ei, recomand) în Bulgaria și se petrecea pe lângă o benzinărie, undeva în Dobrogea. Cu maci în prim plan și lanuri mai în spate și câteva mori învârtindu-se și mai în spate și o cărare lată de un om ducând direct spre toată chestia asta.

Altfel, Cabo da Roca, util pentru că-i și un capăt de lume și ești așa mic mic pe lângă ocean. Marea în general, dar probabil îmi permit să fiu așa grosier în clasificare doar pentru că o văd rar. E și asta ceva de păstrat. Toate parcurile alea din Stockholm spre care plec ziua și ajung pe întuneric ca ultimul caraghios și se văd luminițe departe și sunt doar eu și o rățușcă. Mac mac.

Ajungem la nimicul meu preferat. E, bineînțeles, în Turku, Finlanda. Vreți să-l vedeți?

DSCF4848

Probabil că, nu știu, 48.74% din asta e nostalgie pentru vremurile alea și probabil că și atunci o bună parte din poveste era magia asta de a fi departe de casă într-un ținut al vocalelor duble cu totul țipându-mi că nu mai suntem în Kansas.

Dar e ceva. La zece minute de locul care mi-era casă era chestia asta. Care nici nu se anunța, era un degradeu, în josul străzii dai de case, străzile se înfundă din ce în ce mai tare, apoi devin alei de pământ, apoi se termină … într-un nimic. E rece și sunt câteva păsări în zbor. Cineva își plimbă câinele, doi oameni aleargă.

Nu știu dacă vă dați seama, poza nu-i prea face dreptate, dar în depărtare e o fâșie albastră. Și atunci te izbește că aia e marea. Felia ta de mare din capătul străzii. Dacă vrei, îți găsești drumul spre ea, sau până aproape de ea (e destul de mlăștinos), pe niște poteci și niște scânduri și un bolovan și vezi nave plutind și te convingi.

Și cumva cred că chestiile astea pot coexista, supermarketul cu păduricea din spate, cartierul rezidențial terminat în felia de mare, dar, pardon de clișeu, trebuie să fii destul de nordic ca măcar să-ți pui problema că vrei asta. Sau, partea mea preferată din toată povestea, ca să pui o bancă acolo, la marginea nimicului, cu fața spre el.

Noapte bună!

În loc de cronică de Rockstadt

Începutul de album de Cohen din taxi, în timp ce afară era lumina aia caldă de lăsarea serii, cu munți de jur împrejur și case săsești identice înșirându-se de-a lungul șoselei.

Și apoi primul răcnet gutural auzit după ce cobori.

Bucata aia de iarbă de sub stele, unde e verde și răcoare și spațiu. Aș pune scene mai des acolo, dacă aș fi eu Zeul Scenelor.

Standul de cookies și freshuri de portocale și omul care m-a luat cu „uite mă, cine își ia vitaminele”.

Artificiile pe care le-am văzut întins pe jos, cu tot cerul ca un ecran de cinema.

Acea singură melodie cu nuanțe de folk metal (fundamental, am gusturi ușor de citit).

Kurtos-ul și murăturile (orice om care are castraveți murați buni este un prieten de-al meu)

Brașovul, frumos ca-ntotdeauna, cu casele bătrâne și pantele de pe strada Pe Tocile. Un moment din ăla, de „stai puțin, de ce să mergi până la Porto, când asta era aici în tot acest timp?”

Combichrist (atenție, clipul conține chestii).

Nu cred că mai e o surpriză că așa țin minte locurile, ca o serie de amintiri, de momente. Așa că dacă mă întrebi de un loc, e mai întâi awkward și mai apoi, o mică cursă, o să ajung la timp în starea de înșirat momente? Sau o să zic două vorbe și să rămân dator, să le înșir mai încet de-a lungul timpului? (Dacă ai răbdare pentru asta cu „de-a lungul timpului”. De obicei n-ai.)

7/10 poți da din cap.

Noapte bună!