In Sweden, it is forbidden by law to be a criminal

Bună seara. Sunt, bineînțeles, în Suedia. Am fost aici de la începutul anului, dintr-o combinație de „decizii” „strategice” corporatiste, îndrăgosteală față de un oraș și dorința de a fi undeva unde Lucrurile Mai Și Merg, de a mai respira puțin aer rece occidental, de a trage linie și a părăsi zona de confort și a-mi da mie însumi un mic șut-în-fund-devenit-pas-înainte.

Undeva pe drum, cele mai frumoase lucruri s-au banalizat. Stau într-un bloc din 1900 cu tavane înalte, într-un cartier unde fiecare clădire are o decorație, un număr de stradă stilizat, un mascaron, un cal sculptat lângă ușă, un detaliu. Merg pe jos spre muncă pe o stradă pietonală sau biciclesc printr-un trafic, în mare parte, calm și răbdător. Trec cu metroul peste ape și urc și cobor dealuri printre arhitectura ultimelor câteva secole. Hotelul de apartamente în care am stat în primele câteva luni era de prin 1600.

Cu toate astea, șocul cultural lovește mai dur decât o făcea tura trecută, în Finlanda. Atunci totul era nou, totul era interesant și în aer mirosea a libertate. Acum a mai trecut timp, am călătorit destul de frenetic, am prins poate un pic de rădăcini și sunt mai puțin tentat de modelul ăsta de libertate foarte individualist, a la vestul sălbatic: mă sui pe cal și dispar în asfințit și îmi fac orașul meu, with blackjack and hookers.

În dulcele-mi stil clasic, vă las cu câteva imagini care, puse laolaltă și privite de departe, conturează o impresie generală (de-asta mi-or plăcea așa mult impresioniștii?):

  • Acel prim weekend de bântuit pe străzi, prin parcuri și pe lângă ape, care s-a lăsat cu o plimbare de șase ore la -20 de grade și o răceală zdravănă restul săptămânii. Pauza de pain au chocolat de la NK, de unde își cumpără familia regală ciorapi, din momentul când nu-mi mai simțeam nimic și trebuia să recunosc înfrângerea în fața elementelor. Liniște, miros a proaspăt, pustietate. 5 euro pentru un pain au chocolat. Oh well.
  • Vaporașul de transport public. Așa, ideea în sine.
  • Momentul când 13 suedezi stăteau la coadă să se suie într-un autobuz și coada era mai lungă decât autobuzul. Fiecare om își lua măcar jumătate de metru distanță față de cel de dinainte. În plus, autobuzul n-avea nici o intenție să o ia din loc prea curând.
  • Din aceeași seară, un bloc mare și o pustietate înzăpezită și o singură fată, la un geam, pe un pervaz, într-o lumină galbenă fadă, citind. Micul moment poetic de zi cu zi.
  • Tunnbrödsrulle, care combină lipia, cremvuștii și piureul because why not? Ideea de a combina hot dog-ul cu salata de creveți mi se pare genială, fără nici o urmă de ironie.
  • Lumina de la miezul nopții din Umeå, mic oraș universitar unde m-am dus să mă plimb, să aud muzică pe stradă (!) și să cad de pe bicicletă cu câteva ore înainte să am avionul înapoi. Și bucuria de când te întorci acasă după o plimbare scurtă și e zi din nou. Chiar îți dă altă energie.
  • Ceva mai puțin extrem, serile de vară cu lumină blândă și prelungă. Și momentul de la 2 noaptea când încep să cânte păsările. Și ești „shit shit shit e timpul să mă culc”
  • Legea împotriva dansului spontan. Care spune că dacă începi să dansezi spontan într-un edificiu care nu are licență de dans, trebuie să te oprească. Dacă nu o fac, vor fi amendați. Și da, toate aceste lucruri se întâmplă. În timp ce scriu asta, aflu că legea a fost, sau va fi, abrogată, de curând, sau curând. ¡Sí Se Puede!
  • Alți oameni care încercau să mă apare de mine însumi, personalul de pază de la concertul Red Hot Chili Peppers, care nu voia să intrăm cu bere în tribune ca să nu cădem pe scări. Deci o beai pe toată înaintea ușii și cădeai doar tu.
  • De asemenea relevant, faptul că i-am văzut pe Red Hot Chili Peppers! Și pe Rammstein! Trenulețul prin public și țopăiala de la Flogging Molly, Damien Rice și întreg publicul său cântând pe o singură voce și, ca s-o dăm pe chestii obscure locale, Melissa Horn ținând un concert emoțional și emoționant sau „Living in America” al lui The Sounds auzit în sfârșit pe viu. A fost un an grozav, muzical vorbind.
  • Momentul când vezi titlul „Bulgarian begging ring dismantled” și te bucuri în sinea ta că nu erau din România, deși absolut toți par să fie.
  • Vara, când totul e verde, toată lumea face picnicuri peste tot, și soarele e cald dar nu înăbușitor. Vapoare, arhipelag, concerte în parcuri și festivaluri.
  • Traficul. Adică lipsa lui. Cred că am văzut mai multe mașini în Râșnov, la Rockstadt, decât văd în Stockholm.
  • Momentele când îmi amintesc de cuvântul „mascaron” și de vânătoarea de comori urbană, ARCEN, plimbările din București și de viața „culturală” de acolo, bogată și nepretențioasă. Îmi lipsesc toate astea și, desigur, Oamenii. Lumea aici pare să creadă în legături adânci, formate în mult timp, exact ca și mine, iar asta e problema. Toți oamenii frumoși și dragi sunt răspândiți, în mare parte în București. Între timp, împrietenilele merg greu, că doar așa merg ele în general.
  • Hipstăreala generalizată. Oamenii care își mănâncă gemul de bacon de pe pâinea de quinoa în timp ce se simt superiori pentru că au cumpărat banane organice și au ajutat planeta. Faptul că toată lumea are o cauză dar nimeni nu sesizează că, în general, vorbele și vagile declarații de intenții nu duc înainte cauzele, ci eforturi și sacrificii adevărate. Problema generală a generației mele. Știm oarecum în ce credem, dar dacă ceri o imagine de ansamblu, o listă de valori și o explicație pentru de ce ele și nu altele, o luăm la fugă.
  • Cât albastru e în griul de aici. Cât gri e în albastrul din Berlin.
  • Diferențele enorme între o zi însorită, cu atâtea culori și atât de strălucitoare, și una înnorat-ploioasă, când nu există decât gri.
  • Orele de funcționare imposibile. Cafenele care sunt deschise între 9 și 17 în fiecare zi și cumva nu dau faliment. Imposibilitatea de a-ți cumpăra ciorapi după 20, chiar dacă ești din casa regală. Pustietatea de pe stradă de la 22. Sentimentul de a fi un om deloc matinal, cu o dragoste pentru noapte demnă de poeții romantici, într-un loc și mai matinal decât cel din care am plecat (deși are sens, *doar* iarna și doar pentru a mai smulge niște lumină de la zi). Alienarea de când ești întrebat, la 10:30, dacă e prânzul, și primești șoc și groază când spui că e doar un mic dejun târziu.
  • Colega mea portughezo-olandeză care ținea cu Portugalia la euro. Ea nu știe portugheză, pentru că părinții ei insistau pe integrare 100% în societatea-gazdă. Prin urmare, se ambala în olandeză la fiecare fază a Portugaliei. E o poveste pe aici despre cum integrarea e mai complicată decât pare și despre cum rădăcinile alea chiar nu dispar.
  • Multele îndeletniciri de adult care au apărut în viața mea. Gen, momentul când o prietenă m-a auzit spunând că trebuie să plătesc asigurarea de casă și mi-a atras atenția că e „such a grown up thing”
  • Halul în care variază starea mea cu vremea. Cât sunt de radiant când e soare. Cum am redefinit „cald” ca „însorit” și „senin” ca „un singur strat de nori, subțire”. Cum am învățat să traversez ca să merg pe partea însorită a străzii.
  • Faptul că, oricât de veselă mi-e starea la momentul ăla și oricât de văratic-picnicos-pe-o-insulă mă simt, când sunt întrebat cum e aici, în răspuns se strecoară mereu aceleași trei cuvinte: it gets lonely.

Și multe altele. Dar poate e bine să revin și cu alte postări decât să le scriu pe toate aici?

Noapte bună!

Mircea Cărtărescu – ***

pe numele său adevărat vasile moțoc, provenit dintr-o
familie de țărani săraci
michele da capo s-a născut în anul 1883 la galați.
mama, profira sadoveanu
era o fire melancolică și foarte muzicală. „evghenisul
mamii”
îl alinta ea în orele de liniște de la miorcani. tatăl,
căminarul costache carageali, era după neam albanez.
copilul învață singur buchile și la nouă ani
citea în gura mare alixăndria. la 14 cumpără
o tiparniță
unde văzură lumina zilei, pentru prima dată în
românește, nuvelele lui cortazar
și versurile lui traian iancu. avu mai multe meserii:
strungar, frezor, rabotor, electrician, acordor de viole
șofer de taxi și disc-jockey. la 30 de ani
spăla vase într-un cabaret din paris, iar noaptea scria
ca să uite de foame. „ca un câine” rosti în clipa morții
neașteptate
de parcă rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască.

Sujata Bhatt – Poppies in Translation

for Ioana Ieronim

You tell us how in Romanian,
the wild poppies growing everywhere
are a living flame of love

I imagine a single flame, and then a wildfire
by the roads, in the fields,
even between the railway tracks
where the sun spills through

Windswept, they might be, these poppies,
fluttering but confident,
certain of love and life,
as they grow up in your poem, in Romanian.

As you speak, I remember those poppies;
as you speak, I imagine their thin, hairy stems
entangled with grass, and can simply feel
the way their wild redness
burns and reels: reckless, reckless with first love –
first sorrow and pain – I can feel
the way light slides through their skins –
I have seen such poppies.
I have seen crêpe de chine, chiffon,
how their sheerest silks glisten in the sun, bright as fresh blood.

They could be Hindu brides,
ripening in their red saris,
as they face Agni –
skin glowing gold on gold on gold.

There are days when the poppies know something more.
Days when even in their restless trembling
as the wind slaps down,
they ripple with the strength of their ragged petals.

I have seen such poppies:
What you call a living flame of love
Even their stamens, whorls of black filaments,
ache with love – even their anthers,
powdered and smudged bluish black-violet,
ache with love.

How else describe their power?

Still, in English, we don’t know
about this love.
Do we dare to say
their intensity is love?

Who is the speaker in your poem?
Does she have the authority to make such claims?
What is it about your tone, your cadence,
that doesn’t carry over into English?
Granted, we accept that fire and flame
describe more than one colour;
granted, we understand strong emotions,
but adding love over here, en passant,
makes us uneasy.

In English, we say the poppies speak to us,
we say their intensity calls out to us –
and we say it’s the urgency
of their call that moves us.

Why do we turn them into mouths?
About love we’re not certain.
But it could be there, we say.
We can’t exclude love,
and yet, we don’t want to mention it.
That would be too much:
a living flame of love,
or even, the intensity of the poppies’ love
No, we say, no.
But the poppies do call us.

Mircea Cărtărescu – Să ne iubim, chera mu

să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetându-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, polițe plătite,
îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
şi văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agresiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid…
creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebrațul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule …
iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
miroseau a dentist.

Fericirea este…

  • … atunci când mă trezesc și mai stau o oră în pat citind lucruri random, pregătindu-mă încet să descind în lume. N-o să merg până la a spune că tocmai am declarat fericirea incompatibilă cu programul de 40 de ore, dar na, e greu. Fericirea asta e o fericire de sâmbete și duminici
  • … când vorbești cu un prieten după luni bune de distanță și e la fel ca-n prima zi
  • … o cafenea caldă cu muzică în surdină și ceva moale pe care poți să stai
  • … o seară rece și cețoasă când un prieten îți mărturisește lucruri din adâncimile pesoanei lui … și deodată sunteți mai apropiați
  • … fericirea este Poezie. E Sorescu cântând iubirea, simplu și sincer. E o poză cu pisici și ghiveci într-o fereastră roșie a unei case vechi. E o plimbare pe lângă o curte mare cu grădină și mașină arsă, la o aruncătură de băț de Unirii. E acel moment când studiezi niște matematică / finlandeză / programare și brusc Tot Ce Citisei Până Acum Se Leagă. E șirul coincidențelor. E zâmbetul prins cu coada ochiului. În măsura în care îmi place ceva în lumea asta, e pentru că e Poezie, în sensul ăsta larg, dar nu atât de larg încât să fie inutil. (O întrebare bună de pus pentru departajare: „E Poezie sau e Inginerie?”. Ceva mai poetic și furând o expresie din altă parte: „E suflet în aparat?” Pentru că toți suntem, într-un fel sau altul, rotițe în aparate)
  • … mansarda de la Bohemia în particular și a fi într-o mansardă în general
  • … când codul pe care îl scrii face ce ai vrut să facă. Nu știu alții cum sunt, dar 80% din timpul meu profesional e petrecut în stările „my code doesn’t work I don’t know why” și „my code works I don’t know why”. Una din cele mai mari provocări legate de bucuria asta de zi cu zi e cum să trăiesc cu asta și cum să mă fac mai bun pe mine și pe mașinăria din jur ca să scadă procentul.
  • … un „mulțumesc” care vine nu din curtoazie, ci pentru că chiar ai făcut cumva viața cuiva cu un epsilon mai bună. Și, cum arată lucrurile acum, un job în care auzi asta de câteva ori în doi ani e destul de bun. Sunt atâtea locuri unde s-ar putea să n-o auzi niciodată.
  • … când vezi că cineva mai are același frici și angoase, că e broken în același mod ca tine. Pentru că toți avem câteva și, dincolo de toate sfaturile ultraconcrete gen „22 de lucruri pe care să le faci acum ca să fie mai bine”, cu unele lucruri o să te lupți pe termen lung. Și n-avem multe arme, dar măcar ne avem unii pe alții.
  • … asociez fericirea cu imaginea asta, și n-am psihanalizat-o prea mult: sunt pe un drum într-un oraș necunoscut cu un ghiozdan mic în care am, gen, o sticlă de apă și un caiet. Mai posed tot felul de obiecte electrice prin buzunare și un pix. Adică, sigur, undeva în lume e și un apartament în care am electronice și pliante de pizza și 40 de tricouri, dar fundamental, ăsta mi-s, tot ce sunt e tot ce am la mine (nu am nimic, doar ce-i pe mine). Orașul arată … nu am cuvintele despre arhitectură la mine. Sunt în mare parte case, maxim 4 etaje, culori pastelate, uneori un roșu din ăla cum sunt toate casele din Suedia. Sunt părți mai pustii și părți mai populate, treci dintr-una în alta. E interesant în sine, mai sunt  interesanți și oamenii pe alocuri. Uneori dai de o parte mai părcoasă, care arată cât mai aproape de starea ei originală, deal și pietroaie. Uneori, marea. Uneori e o pădure după un rând de case. Străzi cu scări. N-o să vă surprindă deloc, orașul e vizibil o combinație de Turku, Stockholm, Helsinki, Lisabona, părticele din Germania și Italia.
  • … când cineva vine la mine și zice „uite, cartea / cântecul / albumul ăsta m-a făcut să mă gândesc la tine, vezi dacă îți place”
  • … o serie diversă de gemuri, care preferabil ar include niscaiva cloudberry și lingonberry.

E ușor să fiu negativ zilele astea (și în general) și am zis să mai schimb tonul. Lista nu e exhaustivă sau prioritizată și nu își propune să rezolve problemele filozofice ale lumii, dar na, pune puțină ordine în mine. Folosiți cu precauție😛

Voie bună!

Acasă

Nu vă faceți griji, ăsta nu e un articol în care spun eu chestii înțelepte și definitive despre conceptul de „acasă”.

Pentru că nu știu. Nu știu, frate. N-am nici un răspuns.

Am doar întrebările. Mă gândesc că e bine să le ai și pe alea. Ca să parafrazez o vorbă, unii oameni nu au îndoieli niciodată – ce vieți cumplite trebuie să trăiască!

Și cum destui oameni și-au pus întrebările și au știut să vorbească despre ele, vreau doar să vă las un playlist cu melodii care mă mișcă pe mine vizavi de „acasă”.

Noapte bună!

chestii care mă fac să mă gândesc la oameni

  • chestii care susură
  • arici, vii sau împăiați
  • Layla (got me on my knees, Layla)
  • cărți despre cum să schimbi lumea
  • simboluri masonice
  • hamsteri
  • Maltesers
  • cașcaval pane cu cartofi prăjiți și o salată de varză
  • Uși frumoase. Sau ferestre.
  • vreo zece mici (alternativ, cârnați, frigărui sau tauri la proțap)
  • farmacii homeopatice
  • Wish You Were Here
  • momentul când mă uit la paharul de vin ca un conaisseur
  • Oblio (care doar devine mai adevărat cu cât mai mult cresc)

iv cel naiv – Muzeul Meu de Artă, Muzeul Tău de Artă

Ne plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.

De aici.

L-am scrollat puțin pe omul ăsta diseară, pentru prima dată (începând de la pagina 17, bineînțeles). Pare un om simpatic și frumos. A se vedea și aici și aici. „e normal să ne simțim un pic nesiguri”.

Noapte bună!