Ion Minulescu – În așteptare

În lacul liniștit și clar
Își oglindește chipul luna.
În fundu-i stelele răsar
Ca-ntotdeauna.

În preajma lacului aștept
De-atâta timp să te arăți.
Cu drag să te mai strâng la piept
Ca-n alte dăți.

Și-n fundul lui tot cat cu drag
Să-ți văd frumosu-ți chip bălai,
Dar din al stelelor șirag
Tu nu-mi răsai.

Pe malu unde-odată-am stat
Crescut-au acum bălării
Și totu-i trist… De ce-ai plecat?
De ce nu-mi vii?

Anne Sexton – The Fury of Rain Storms

The rain drums down like red ants,
each bouncing off my window.
The ants are in great pain
and they cry out as they hit
as if their little legs were only
stitched on and their heads pasted.
And oh they bring to mind the grave,
so humble, so willing to be beat upon
with its awful lettering and
the body lying underneath
without an umbrella.
Depression is boring, I think
and I would do better to make
some soup and light up the cave.

James McIntyre – Ode on the Mammoth Cheese Weighing over 7,000 Pounds

We have seen the Queen of cheese,
Laying quietly at your ease,
Gently fanned by evening breeze –
Thy fair form no flies dare seize.
All gaily dressed soon you’ll go
To the great Provincial Show,
To be admired by many a beau
In the city of Toronto.
Cows numerous as a swarm of bees
– Or as the leaves upon the trees –
It did require to make thee please,
And stand unrivalled Queen of Cheese.
May you not receive a scar as
We have heard that Mr. Harris
Intends to send you off as far as
The great World’s show at Paris.
Of the youth – beware of these –
For some of them might rudely squeeze
And bite your cheek; then songs or glees
We could not sing o’ Queen of Cheese.
We’rt thou suspended from baloon,
You’d caste a shade, even at noon;
Folks would think it was the moon
About to fall and crush them soon.

Oameni din Lisabona

Am stabilit demult că n-o să revin a doua oară după ce am scris despre un loc. Și oricum a ieșit destul de bine prima oară când am povestit de Lisabona. Dar parcă e ceva în aer acolo, acel gen de ceva pe care n-o să-l exprimi niciodată cu cuvinte, decât pe ocolite, aproximând, și atunci simți nevoia să scrii cât mai mult ca să-i prinzi cât mai multe fațete. În loc de o cronică de călătorie, azi vreau să vorbesc despre câțiva oameni de acolo, pentru că ăsta e unul din aspectele cele mai importante: e un loc cald și uman.

De pildă Yuri, ghidul ruso-portughez al unui tur pietonal de care am dat, întâmplător, pe stradă. Omul care descria cu pasiune detalii și momente de tensiune din istoria locului, omul care știa scurtături („luați-o pe aici și e un lift spre castel”), simboluri (după cutremurul din 1775, zona de lângă râu a fost reconstruită complet, iar străzile o împărțeau în parcele de ~1775 de metri pătrați), omul care a spus povestea revoluției garoafelor și a cântat „Imagine” la sfârșit. Un om care trăiește și se lasă trăit de loc.
(În general, în turul ăsta s-a vorbit mult de simbolistică și subtilități, ceea ce mi-a apropiat și mai mult țara asta unde oamenii țin la ideea de simbol)

Miguel Januário, street artist-ul (cum se spune asta în română? „artistul stradal”? „băiatul care desenează pe pereți”?) care a avut o serie de desene într-o parcare de supermarket inspirate, pe undeva, de „Orașele invizibile” ale lui Calvino (note to self: citește cartea, doar ai auzit ceva chestii bune despre ea de-a lungul timpului). Sunt imagini în care peisaje din oraș se împletesc cu fețe de trecători și cu versuri din cântece fado. E despre modul în care orașul ne influențează, poate chiar ne schimbă și despre modul în care noi îl suntem și îi scriem povestea. Una din temele care, v-ați prins până acum, mă preocupă destul de mult.

20150509_180550

DSCF6216

Zilele astea, îl găsiți sub numele de maismenos, ocupându-se de temele sociale obișnuite: lumea noastră înfofolită în reclame, banii ca singur mod de a măsura valoarea lucrurilor, FMI, împrumuturile, violența poliției. Merită aruncat un ochi peste pagina lui.

Fernando Pessoa, care în „Cartea neliniștirii”, din când în când, forțează gramatica dincolo de regulile ei dar totuși într-un mod natural, încât te întrebi „de ce n-am avea voie, de fapt, să facem asta?” și mă împinge și pe mine să spun „noi îl suntem”. (Dar să revenim la lisabonezi vii – cartea asta va avea și ea parte de cuvinte din partea mea, e prea lungă și prea adevărată ca să nu, dar altădată)

Tipa franceză care ne-a dus în turul de street art și al cărei nume l-am uitat. Care vorbea o engleză bună pentru o persoană preocupată de calitatea englezei ei (ca de obicei, ăia care nu sunt preocupați sunt și cei mai praf) și ne-a dus prin toate locurile ascunse în sensul … invers al cuvântului: street art în mall-uri, street art în parcări. Am plecat și cu un sac de referințe din care vi l-am pasat pe Miguel Januário și, atenție, vi-l mai pasez pe Bordalo II. Ea asta face: turul ăsta ghidat și mai are un ONG pentru street art, care reunește artiști locali, promovează și alte cele. „- Și cum te-ai mutat aici? – Am venit în vacanță și mi-a plăcut. Atunci am decis să mă mut. Și toți prietenii mei de pe aici au venit la fel.”

Oamenii de la Mouradia, un ONG-asociație culturală de cartier. Cartierul se numește Mouraria și e celebru ca loc de naștere al fado-ului. La Mouradia am fost la un concert de fado în aer liber unde cântau nu staruri (inter)naționale, ci oameni din cartier. Stăteam pe jos pe o scară care era tehnic o stradă, un pic ghemuit printre alți oameni cu pahare de bere și farfurii cu scoici, la ora de dinaintea apusului când soarele te găsește cu culorile lui chiar și dacă ești într-o mică curte, între pereți.

Oamenii de la pensiunea Bons Dias, pentru lucrul făcut cu grijă și drag și pentru o experiență plină de contraste – cel mai bun tip de experiență. O cameră de 1-2 stele și serviciu de 5. Băi pe hol, dar impecabile. Cameră cu miros de naftalină și tavan gen mansardă de care mă mir că nu m-am dat cu capul (eu mă dau cu capul de toate lucrurile), dar un pic de apă și dulciuri incluse. Și mapa cu hârtie, plic și sigla hotelului pe care tinzi s-o găsești doar în locuri mai fițoase. Recepția era biroul unui tip cu trei mașini de spălat și un televizor vechi în spate. Casa de marcat era unicul sertar al acestui birou. Când a fost vorba să-mi las bagajul în ziua plecării, au găsit o cameră dezordonată în care să-l pună (și au insistat să-mi mai dea puțină apă, ceva, la plecare, când eu mă grăbeam un pic). Zâmbete și întrebări de „mai pot face ceva pentru tine?” zilnic. Cumva, venind direct de la cinci stele, se vedea diferența între ospitalitatea de școală de turism și ospitalitatea aia adevărată, simplă și directă.
(Acest paragraf nu este un argument pentru pensiuni și împotriva hotelurilor de cinci stele mereu. Am avut noroc de-un loc drăguț, contextele și ce-ți dorești de la o excursie variază șamd.)

Sunt oameni frumoși pe-acolo.

Noapte bună!

Mary Oliver – Wild Geese

O nouă poezie găsită pe Listserve. O să încerc să mă orientez și spre surse mai tradiționale, gen cărți – dar aici avem un text bun, relevant, motivațional în sensul pozitiv (dacă a mai rămas un sens pozitiv al termenului)

You do not have to be good.
You do not have to walk on your knees
for a hundred miles through the desert repenting.
You only have to let the soft animal of your body
love what it loves.
Tell me about despair, yours, and I will tell you mine.
Meanwhile the world goes on.
Meanwhile the sun and the clear pebbles of the rain
are moving across the landscapes,
over the prairies and the deep trees,
the mountains and the rivers.
Meanwhile the wild geese, high in the clean blue air,
are heading home again.
Whoever you are, no matter how lonely,
the world offers itself to your imagination,
calls to you like the wild geese, harsh and exciting –
over and over announcing your place
in the family of things

Fernando Pessoa – Lisbon Revisited

(semnată Alvaro de Campos)

În portugheza originală:

NÃO: Não quero nada.
Já disse que não quero nada.

Não me venham com conclusões!
A única conclusão é morrer.

Não me tragam estéticas!
Não me falem em moral!

Tirem-me daqui a metafísica!
Não me apregoem sistemas completos, não me enfileirem conquistas
Das ciências (das ciências, Deus meu, das ciências!) —
Das ciências, das artes, da civilização moderna!

Que mal fiz eu aos deuses todos?
Se têm a verdade, guardem-na!

Sou um técnico, mas tenho técnica só dentro da técnica.
Fora disso sou doido, com todo o direito a sê-lo.
Com todo o direito a sê-lo, ouviram?

Não me macem, por amor de Deus!

Queriam-me casado, fútil, quotidiano e tributável?
Queriam-me o contrário disto, o contrário de qualquer coisa?
Se eu fosse outra pessoa, fazia-lhes, a todos, a vontade.
Assim, como sou, tenham paciência!
Vão para o diabo sem mim,
Ou deixem-me ir sozinho para o diabo!
Para que havemos de ir juntos?

Não me peguem no braço!
Não gosto que me peguem no braço. Quero ser sozinho.
Já disse que sou sozinho!
Ah, que maçada quererem que eu seja da companhia!

Ó céu azul — o mesmo da minha infância —
Eterna verdade vazia e perfeita!
Ó macio Tejo ancestral e mudo,
Pequena verdade onde o céu se reflete!
Ó mágoa revisitada, Lisboa de outrora de hoje!
Nada me dais, nada me tirais, nada sois que eu me sinta.

Deixem-me em paz! Não tardo, que eu nunca tardo…
E enquanto tarda o Abismo e o Silêncio quero estar sozinho!

Și în engleză:

No, I don’t want anything.
I already said I don’t want anything.

Don’t come to me with conclusions!
Death is the only conclusion.

Don’t offer me aesthetics!
Don’t talk to me of morals!
Take metaphysics away from here!
Don’t try to sell me complete systems, don’t bore me
with the breakthroughs Of science (of science, my God, of science!)
— Of science, of the arts, of modern civilization!

What harm did I ever do to the gods?

If you’ve got the truth, you can keep it!

I’m a technician, but my technique is limited to the technical sphere,
Apart from which I’m crazy, and with every right to be so.
With every right to be so, do you hear?

Leave me alone, for God’s sake!

You want me to be married, futile, predictable and taxable?
You want me to be the opposite of this, the opposite of anything?

If I were someone else, I’d go along with you all.
But since I’m what I am, lay off!
Go to hell without me, Or let me go there by myself!
Why do we have to go together?

Don’t grab me by the arm!
I don’t like my arm being grabbed. I want to be alone,
I already told you that I can only be alone!
I’m sick of you wanting me to be sociable!

O blue sky—the same one I knew as a child—
Perfect and empty eternal truth!
O gentle, silent, ancestral Tagus,
Tiny truth in which the sky is mirrored!
O sorrow revisited, Lisbon of bygone days today!
You give me nothing, you take nothing from me, you’re nothing I feel is me.

Leave me in peace! I won’t stay long, for I never stay long…
And as long as Silence and the Abyss hold off, I want to be alone!

Dave – I want to set you up with the girl I am tindering

(Dave este un tip random de pe The Listserve … ca noi toți)

I’m lost in your bloody mary tree house.
Rope swinging by fibers of your savory thoughts,
Splashing on the shores of your vodka soaked vitamin D,
Drying off on a beached bun,
Tiptoeing on the rim of your glass.

Tipsy,
I tumble off your edge,
Cascading down oblique hills of olives.
I plummet through vodka paradise,
Straight into a pillow of pulp.

You look down,
Open your mouth,
and without words,
Swallow me whole.

Wilfred Owen – The End

After the blast of lightning from the east,
The flourish of loud clouds, the Chariot throne,
After the drums of time have tolled and ceased
And from the bronze west long retreat is blown,

Shall Life renew these bodies? Of a truth
All death will he annul, all tears assuage?
Or fill these void veins full again with youth
And wash with an immortal water age?

When I do ask white Age, he saith not so, –
„My head hangs weighed with snow.”
And when I hearken to the Earth she saith
My fiery heart sinks aching. It is death.
Mine ancient scars shall not be glorified
Nor my titanic tears the seas be dried.

Ciaran Carson – Belfast Confetti

Suddenly as the riot squat moved in, it was raining
exclamation
marks,
Nuts, bolts, nails, car-keys. A fount of broken type. And the explosion

itself – an asterisk on the map. This hyphenated line, a burst of rapid fire …
I was trying to complete a sentence in my head, but it kept stuttering.
All the alleyways and side-streets blocked with stops and colons.

I know this labyrinth so well – Balaklava, Raglan, Inkerman, Odessa Street –
Why can’t I escape? Every move is punctuated. Crimea Street.
Dead end again.
A Saracen, Kremlin-2 mesh. Makrolon face-shields. Walkie-talkies. What is
my name? Where am I coming from? Where am I going?
A fusillade of question-marks.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 661 other followers