*

Citesc Kundera zilele astea, „The unbearable lightness of being”. Un fragment despre întâmplare și importanța ei:

But is not an event in fact more significant and noteworthy the greater the greater the number of fortuities necessary to bring it about?

Chance and chance alone has a message for us. Everything that occurs out of necessity, everything expected, repeated day in and day out, is mute. Only chance can speak to us. We read its message much as gypsies read the images made by coffee grounds at the bottom of a cup.

Tomas appeared to Tereza in the hotel restaurant as chance in the absolute. There he sat, poring over an open book, when suddenly he raised his eyes to her, smiled, and said, ‘A cognac, please’.

At that moment, the radio happened to be playing music. On her way back behind the counter to pour the cognac, Tereza turned the volume up. She recognized Beethoven. She had known his music from the time a string quartet in Prague had visited their town.

[…]

From then on, Beethoven became the image of the world on the other side, the world she yearned for. Rounding the counter with Tomas’s cognac, she tried to read chance’s message: how was it possible that at the very same moment she was taking an order of cognac to a stranger she found attractive, at that very moment she heard Beethoven?

Necessity knows no magic formulae – they are all left to chance. If love is to be unforgettable, fortuities must immediately start fluttering down to it like birds to Francis of Assisi’s shoulders.

Autobuze

Pe de o parte, Andrieș:

Pe de alta, Wendy Cope:

Bloody Men

Bloody men are like bloody buses –
You wait for about a year
And as soon as one approaches your stop
Two or three others appear.

You look at them flashing their indicators,
Offering you a ride.
You’re trying to read the destination,
You haven’t much time to decide.

If you make a mistake, there is no turning back.
Jump off, and you’ll stand there and gaze
While the cars and the taxis and lorries go by
And the minutes, the hours, the days.

Acum, nu se contrazic neapărat. Ar putea avea dreptate amândoi.

Noapte bună!

Bucharest Metro Challenge #3

Citeam în numărul aniversar din Decât o Revistă despre Bucharest Metro Challenge.

Conceptul de tube challenge e simplu: trebuie să treci pe la toate stațiile de metrou ale unui oraș cât mai repede. O stație se consideră bifată dacă ești într-un tren care oprește acolo, dacă te urci acolo sau dacă ai coborât acolo. Pe parcursul challenge-ului poți folosi și alte forme de transport pentru a ajunge între stații, dar nu taxiuri (poate ai mers până la capăt pe o magistrală și vrei să te întorci cu autobuzul).

Sună distractiv. Ca mod inedit de a vedea cât mai mult dintr-un oraș în câteva ore („câteva” e un termen relativ – pentru Londra, se pare că recordul e undeva la 17 ore). Pentru că metroul poate fi un obiectiv în sine – mai observi un detaliu prin vagoane, prin stații, mai vezi ce vagoane sunt pe fiecare linii, ajungi în părți în care n-ai fi ajuns niciodată. Într-o exprimare  un pic pretențioasă, e un mod bun de a invita un pic de serendipity în viața ta (avem un cuvânt bun pentru asta în română?). Într-o exprimare simplă, e o plimbare simpatică, mai lungă și mai specială decât chestia dintr-un parc. Alegeți voi ce extremă vă place.

Ideea e că mi-a plăcut conceptul. Genul ăla de chestie simplă și un pic out there cu care ori știi pe loc că te împaci, ori o să ți se pară o prostie pe vecie.

Primii deținători ai recordului pentru București au fost englezul Craig Turp și fiul lui, Max, cei care au și scris despre asta în Decât o Revistă și care au introdus ideea de Metro Challenge în București. A se vedea și aici, un articol mai lung și mai „la cald” despre ziua când au stabilit recordul. Apoi, un an mai târziu, Cosmin Iftode, un fotograf bucureștean, le-a depășit recordul cu opt minute. Blogul lui a dispărut între timp, dar ne-a rămas un filmuleț:

Iar vineri, pe 10 iulie, a fost rândul meu și al lui Călin. (În mod normal, aici ar veni un link, dar prezența online a lui Călin e mult mai restrânsă ca a mea. În schimb, e foarte prezent în tot ce face în offline.)

După un „hai să facem asta” spus la repezeală la bere, ceva discuții despre traseu, niște cod scris pentru a închide orice discuție, câteva momente de scos calendarele, sincronizat ceasurile și stabilit o dată, iată-ne la depoul Pantelimon, pe 10 iulie, la 6:43. Ne suim în primul tren în timp ce eu murmur, pentru a suta oară, citatul ăla cu „Dimineața e minunată, păcat că e pusă într-un moment așa prost al zilei” și, continuând la fel de voios, încep să cârcotesc despre viteza cu care se preling trenurile pe Pantelimon – Republica și dincolo.

La Grigorescu, prima mică panică, o luăm pe scări pentru a schimba, după care realizăm că trebuia să stăm pe loc. Mai bălmăjesc ceva despre virtuțiletreziriilacincijumatevinerea, dar, la drept vorbind, sunt destul de neintuitiv așezate peroanele acolo. N-am pierdut nimic, mai stăm poate un minut-două și ne vine metroul. Continuăm spre o autostradă, apoi rămânem în tren la Saligny și ne întoarcem până hăt departe lângă cealaltă autostradă.

Discuții despre Pessoa, iepure flamand, „How to Make Friends and Influence People”, „Orașele invizibile” (note to self: citește-o citește-o citește-o), brânză moale portugheză și după-amiaza perfectă când am găsit-o (era un pic de arșiță totuși, dar și multă căldură umană în orașul ăla), retrospective agile (I should get out more) și mindfulness. Mă pot obișnui cu senzația asta, magistrala 3 ca o cafenea în care ești și în mișcare. Și bag seamă că vorbesc mult despre multe lucruri când sunt nedormit, nemâncat și deshidratat. Parcă la cei mai mulți oameni e invers.

Când ne apropiem de centru, vagonul începe să se umple. Oameni mergând spre muncă, îmi închipui, și sentimentul de a fi parte dintr-o societate secretă pentru care călătoria asta înseamnă altceva. E dubios să citești din cartea cuiva de lângă, dacă ești suficient de departe cât să nu deranjezi? E dubios că dacă cineva citește o carte de la Bookster îi vezi numele doar pentru că are ultima copertă îndreptată spre tine?

07:46 la Preciziei, ne petrecem în jur de 10 secunde pe peron, schimbând trenul. Totul a mers șnur azi, vorba lui Călin, probabil o să plătim norocul din ziua asta cu ani întregi de metrouri întârziate. Înapoi la Eroilor, unde mi-e în continuare foarte dimineață de vreme ce aproape mă urc în trenul de Preciziei în locul celui de Dristor, salvat de un ecran din stație și de faptul că măcar unul din noi e lucid.

Pe drumul spre Bucureștii Noi, contrastul e izbitor: trei stații în paragină și cele două deschise acum câțiva ani, mai colorate și mai luminoase. Vagonul vechi mă duce într-o nostalgie ciudată și, cu siguranță, temporară: vagoanele obișnuiau să aibă un miros al lor, un pic înecăcios, cele de azi sunt perfect neutre. Remarci în trecere despre cum am văzut cam jumătate din stații și n-a fost aproape nimic interesant, ca arhitectură. În vagon, graffitti-uri pe care nu le vezi zilnic, cu lesbienele feministe rulz.

Photo1398 Photo1400

La Bazilescu nici nu schimbăm și plecăm înapoi după câteva minute. Poate ar trebui să jucăm la loto. Gara de Nord e singura parte unde mai depindem și de picioarele noastre, pentru că (știați?) tunelul e lung și nu poți schimba magistrala fără să ieși și să intri la lor. Dristor, Pipera și un pic de nostalgie pentru zilele când veneam la birou ca o sardină aici în fiecare zi.

Apoi lungul drum de la nord la sud, spre Berceni și spre momentul ăla în care iese metroul la suprafață, la care visam (intermitent) de vreo 10 ani. E la limită, n-o să zdrobim recordul, dar pare că o să-l depășim cu câteva minute. După Unirii, devine și mai clar că suntem în grafic și n-ar trebui să avem griji.

Dar viața găsește o soluție: la Berceni se aude vocea suavă a conductorului care spune „Stimați călători, trenul circulă până la stația Dimitrie Leonida”. Panică. Atât de aproape, dar atât de departe. Asta e, măcar o să ieșim la suprafață la Berceni, învinși de destin, și o să fie o metaforă despre lumina de la capătul tunelului și despre cum în zorii unei noi zile o iei de la capăt și faci mai bine și chestii. Cică totuși vine un Berceni, în trei minute. Stăm ca pe ghimpi pe peron, rugându-l să vină mai repede, timp în care ne auzim și primul „n-aveți voie să faceți poze” pe ziua asta. Berceniul vine, o ia din loc, îl încurajez ca și cum ar fi o persoană care aleargă, „hai, hai, mai repede, încă puțin”, ne oprim dramatic câteva secunde înainte să ieșim la lumină, apoi un gard, blocuri și și … Berceni. Se deschid ușile, unde e cronometrul, oprește-l, batem palma și ni se instalează niște rânjete stupide pe față.

Photo1412

03:18:15.68. Am reușit. Recordul vechi e bătut cu aproape două minute.

Photo1440

Savurăm momentul făcând vreo doi pași afară, unde ne întâmpină un trotuar surprinzător de lat care dispare după vreo 100 de metri, o centrală termică, un cer înnorat care începe să dea drumul ploii, metrouri în câmp după gard și un mare nimic într-o parte și alta. Peisajul e un pic postapocaliptic, dar are frumusețea lui.

Photo1417

Photo1420

Nu ne mai rămâne decât să ne suim în metrou și să ne întoarcem, mulțumiți și încă zâmbind. Un metrou cu ploaie pe geamuri, scăldat în lumină, mergând printre blocuri. Un pic diferit față de experiența obișnuită. E distractiv să fii turist la tine-n oraș.

Voie bună!

Ion Minulescu – În așteptare

În lacul liniștit și clar
Își oglindește chipul luna.
În fundu-i stelele răsar
Ca-ntotdeauna.

În preajma lacului aștept
De-atâta timp să te arăți.
Cu drag să te mai strâng la piept
Ca-n alte dăți.

Și-n fundul lui tot cat cu drag
Să-ți văd frumosu-ți chip bălai,
Dar din al stelelor șirag
Tu nu-mi răsai.

Pe malu unde-odată-am stat
Crescut-au acum bălării
Și totu-i trist… De ce-ai plecat?
De ce nu-mi vii?

Anne Sexton – The Fury of Rain Storms

The rain drums down like red ants,
each bouncing off my window.
The ants are in great pain
and they cry out as they hit
as if their little legs were only
stitched on and their heads pasted.
And oh they bring to mind the grave,
so humble, so willing to be beat upon
with its awful lettering and
the body lying underneath
without an umbrella.
Depression is boring, I think
and I would do better to make
some soup and light up the cave.

James McIntyre – Ode on the Mammoth Cheese Weighing over 7,000 Pounds

We have seen the Queen of cheese,
Laying quietly at your ease,
Gently fanned by evening breeze –
Thy fair form no flies dare seize.
All gaily dressed soon you’ll go
To the great Provincial Show,
To be admired by many a beau
In the city of Toronto.
Cows numerous as a swarm of bees
– Or as the leaves upon the trees –
It did require to make thee please,
And stand unrivalled Queen of Cheese.
May you not receive a scar as
We have heard that Mr. Harris
Intends to send you off as far as
The great World’s show at Paris.
Of the youth – beware of these –
For some of them might rudely squeeze
And bite your cheek; then songs or glees
We could not sing o’ Queen of Cheese.
We’rt thou suspended from baloon,
You’d caste a shade, even at noon;
Folks would think it was the moon
About to fall and crush them soon.

Oameni din Lisabona

Am stabilit demult că n-o să revin a doua oară după ce am scris despre un loc. Și oricum a ieșit destul de bine prima oară când am povestit de Lisabona. Dar parcă e ceva în aer acolo, acel gen de ceva pe care n-o să-l exprimi niciodată cu cuvinte, decât pe ocolite, aproximând, și atunci simți nevoia să scrii cât mai mult ca să-i prinzi cât mai multe fațete. În loc de o cronică de călătorie, azi vreau să vorbesc despre câțiva oameni de acolo, pentru că ăsta e unul din aspectele cele mai importante: e un loc cald și uman.

De pildă Yuri, ghidul ruso-portughez al unui tur pietonal de care am dat, întâmplător, pe stradă. Omul care descria cu pasiune detalii și momente de tensiune din istoria locului, omul care știa scurtături („luați-o pe aici și e un lift spre castel”), simboluri (după cutremurul din 1775, zona de lângă râu a fost reconstruită complet, iar străzile o împărțeau în parcele de ~1775 de metri pătrați), omul care a spus povestea revoluției garoafelor și a cântat „Imagine” la sfârșit. Un om care trăiește și se lasă trăit de loc.
(În general, în turul ăsta s-a vorbit mult de simbolistică și subtilități, ceea ce mi-a apropiat și mai mult țara asta unde oamenii țin la ideea de simbol)

Miguel Januário, street artist-ul (cum se spune asta în română? „artistul stradal”? „băiatul care desenează pe pereți”?) care a avut o serie de desene într-o parcare de supermarket inspirate, pe undeva, de „Orașele invizibile” ale lui Calvino (note to self: citește cartea, doar ai auzit ceva chestii bune despre ea de-a lungul timpului). Sunt imagini în care peisaje din oraș se împletesc cu fețe de trecători și cu versuri din cântece fado. E despre modul în care orașul ne influențează, poate chiar ne schimbă și despre modul în care noi îl suntem și îi scriem povestea. Una din temele care, v-ați prins până acum, mă preocupă destul de mult.

20150509_180550

DSCF6216

Zilele astea, îl găsiți sub numele de maismenos, ocupându-se de temele sociale obișnuite: lumea noastră înfofolită în reclame, banii ca singur mod de a măsura valoarea lucrurilor, FMI, împrumuturile, violența poliției. Merită aruncat un ochi peste pagina lui.

Fernando Pessoa, care în „Cartea neliniștirii”, din când în când, forțează gramatica dincolo de regulile ei dar totuși într-un mod natural, încât te întrebi „de ce n-am avea voie, de fapt, să facem asta?” și mă împinge și pe mine să spun „noi îl suntem”. (Dar să revenim la lisabonezi vii – cartea asta va avea și ea parte de cuvinte din partea mea, e prea lungă și prea adevărată ca să nu, dar altădată)

Tipa franceză care ne-a dus în turul de street art și al cărei nume l-am uitat. Care vorbea o engleză bună pentru o persoană preocupată de calitatea englezei ei (ca de obicei, ăia care nu sunt preocupați sunt și cei mai praf) și ne-a dus prin toate locurile ascunse în sensul … invers al cuvântului: street art în mall-uri, street art în parcări. Am plecat și cu un sac de referințe din care vi l-am pasat pe Miguel Januário și, atenție, vi-l mai pasez pe Bordalo II. Ea asta face: turul ăsta ghidat și mai are un ONG pentru street art, care reunește artiști locali, promovează și alte cele. „- Și cum te-ai mutat aici? – Am venit în vacanță și mi-a plăcut. Atunci am decis să mă mut. Și toți prietenii mei de pe aici au venit la fel.”

Oamenii de la Mouradia, un ONG-asociație culturală de cartier. Cartierul se numește Mouraria și e celebru ca loc de naștere al fado-ului. La Mouradia am fost la un concert de fado în aer liber unde cântau nu staruri (inter)naționale, ci oameni din cartier. Stăteam pe jos pe o scară care era tehnic o stradă, un pic ghemuit printre alți oameni cu pahare de bere și farfurii cu scoici, la ora de dinaintea apusului când soarele te găsește cu culorile lui chiar și dacă ești într-o mică curte, între pereți.

Oamenii de la pensiunea Bons Dias, pentru lucrul făcut cu grijă și drag și pentru o experiență plină de contraste – cel mai bun tip de experiență. O cameră de 1-2 stele și serviciu de 5. Băi pe hol, dar impecabile. Cameră cu miros de naftalină și tavan gen mansardă de care mă mir că nu m-am dat cu capul (eu mă dau cu capul de toate lucrurile), dar un pic de apă și dulciuri incluse. Și mapa cu hârtie, plic și sigla hotelului pe care tinzi s-o găsești doar în locuri mai fițoase. Recepția era biroul unui tip cu trei mașini de spălat și un televizor vechi în spate. Casa de marcat era unicul sertar al acestui birou. Când a fost vorba să-mi las bagajul în ziua plecării, au găsit o cameră dezordonată în care să-l pună (și au insistat să-mi mai dea puțină apă, ceva, la plecare, când eu mă grăbeam un pic). Zâmbete și întrebări de „mai pot face ceva pentru tine?” zilnic. Cumva, venind direct de la cinci stele, se vedea diferența între ospitalitatea de școală de turism și ospitalitatea aia adevărată, simplă și directă.
(Acest paragraf nu este un argument pentru pensiuni și împotriva hotelurilor de cinci stele mereu. Am avut noroc de-un loc drăguț, contextele și ce-ți dorești de la o excursie variază șamd.)

Sunt oameni frumoși pe-acolo.

Noapte bună!

Mary Oliver – Wild Geese

O nouă poezie găsită pe Listserve. O să încerc să mă orientez și spre surse mai tradiționale, gen cărți – dar aici avem un text bun, relevant, motivațional în sensul pozitiv (dacă a mai rămas un sens pozitiv al termenului)

You do not have to be good.
You do not have to walk on your knees
for a hundred miles through the desert repenting.
You only have to let the soft animal of your body
love what it loves.
Tell me about despair, yours, and I will tell you mine.
Meanwhile the world goes on.
Meanwhile the sun and the clear pebbles of the rain
are moving across the landscapes,
over the prairies and the deep trees,
the mountains and the rivers.
Meanwhile the wild geese, high in the clean blue air,
are heading home again.
Whoever you are, no matter how lonely,
the world offers itself to your imagination,
calls to you like the wild geese, harsh and exciting –
over and over announcing your place
in the family of things

Fernando Pessoa – Lisbon Revisited

(semnată Alvaro de Campos)

În portugheza originală:

NÃO: Não quero nada.
Já disse que não quero nada.

Não me venham com conclusões!
A única conclusão é morrer.

Não me tragam estéticas!
Não me falem em moral!

Tirem-me daqui a metafísica!
Não me apregoem sistemas completos, não me enfileirem conquistas
Das ciências (das ciências, Deus meu, das ciências!) —
Das ciências, das artes, da civilização moderna!

Que mal fiz eu aos deuses todos?
Se têm a verdade, guardem-na!

Sou um técnico, mas tenho técnica só dentro da técnica.
Fora disso sou doido, com todo o direito a sê-lo.
Com todo o direito a sê-lo, ouviram?

Não me macem, por amor de Deus!

Queriam-me casado, fútil, quotidiano e tributável?
Queriam-me o contrário disto, o contrário de qualquer coisa?
Se eu fosse outra pessoa, fazia-lhes, a todos, a vontade.
Assim, como sou, tenham paciência!
Vão para o diabo sem mim,
Ou deixem-me ir sozinho para o diabo!
Para que havemos de ir juntos?

Não me peguem no braço!
Não gosto que me peguem no braço. Quero ser sozinho.
Já disse que sou sozinho!
Ah, que maçada quererem que eu seja da companhia!

Ó céu azul — o mesmo da minha infância —
Eterna verdade vazia e perfeita!
Ó macio Tejo ancestral e mudo,
Pequena verdade onde o céu se reflete!
Ó mágoa revisitada, Lisboa de outrora de hoje!
Nada me dais, nada me tirais, nada sois que eu me sinta.

Deixem-me em paz! Não tardo, que eu nunca tardo…
E enquanto tarda o Abismo e o Silêncio quero estar sozinho!

Și în engleză:

No, I don’t want anything.
I already said I don’t want anything.

Don’t come to me with conclusions!
Death is the only conclusion.

Don’t offer me aesthetics!
Don’t talk to me of morals!
Take metaphysics away from here!
Don’t try to sell me complete systems, don’t bore me
with the breakthroughs Of science (of science, my God, of science!)
— Of science, of the arts, of modern civilization!

What harm did I ever do to the gods?

If you’ve got the truth, you can keep it!

I’m a technician, but my technique is limited to the technical sphere,
Apart from which I’m crazy, and with every right to be so.
With every right to be so, do you hear?

Leave me alone, for God’s sake!

You want me to be married, futile, predictable and taxable?
You want me to be the opposite of this, the opposite of anything?

If I were someone else, I’d go along with you all.
But since I’m what I am, lay off!
Go to hell without me, Or let me go there by myself!
Why do we have to go together?

Don’t grab me by the arm!
I don’t like my arm being grabbed. I want to be alone,
I already told you that I can only be alone!
I’m sick of you wanting me to be sociable!

O blue sky—the same one I knew as a child—
Perfect and empty eternal truth!
O gentle, silent, ancestral Tagus,
Tiny truth in which the sky is mirrored!
O sorrow revisited, Lisbon of bygone days today!
You give me nothing, you take nothing from me, you’re nothing I feel is me.

Leave me in peace! I won’t stay long, for I never stay long…
And as long as Silence and the Abyss hold off, I want to be alone!