Sportul Studențesc – FC Snagov 0-0

Trezit, bărbierit aproximativ, înfofolit consistent (tricou cu Sportul sub pulover sub hanorac sub canadiană), ieșit pe ușă și la drum, un drum fără de care nu-mi vine să cred că am rezistat trei luni. Metroul a binevoit să vină târziu și să se oprească pentru o perioadă destul de lungă între Unirii și Izvor. Probabil știa că vin și nu-mi mai făcuse o figură de mult. Și după ce s-a urnit a mai mers câțiva metri și s-a oprit iarăși, moment în care începeam să mă gândesc serios că ceva sinistru se întâmplă afară și că e o bombă/asteroid/incendiu/cadavru pe șine. După care a pornit și și-a văzut de drum liniștit. Grozăvești cu niște nori îmbâcsiți care parcă ieșeau direct din termocentrală, ceea ce ne aduce din nou la întrebarea: cum puii mei, frate, să pui ditai furnalul în mijlocul orașului? (Bine, în interiorul lui, nu chiar în mijloc)

Pe o străduță spre stadion venise mașina de gunoi, prima oară când o văd pe-acolo, deși ora meciului e destul de constantă, sâmbătă la 11 în majoritatea cazurilor. Să fie prima oară în doi ani când se ia gunoiul din Regie și se pornește de la zero, într-o atmosferă mai curată și mai energică? Să nu fie, după cum vom vedea mai încolo.

Mă rog, după un pic de gâfâit și mândria că și de data asta mi-au dat bilet cu intrarea liberă la locul 1 din rândul 1 al sectorului 1 al tribunei 1 (și celorlalți, nu? ce coincidență) am reușit să ajung pe-acolo înainte să înceapă meciul și chiar înainte să iasă echipele pe teren. Să se consemneze că prima minge a returului ne-a aparținut și am jucat-o așa: o pasă scurtă, urmată de una lungă la întâmplare care s-a dus în aut (unde era să se ducă, la Piața Crângași?) Și returul a continuat cam cum a început.

Postolache pe post de Varga, Curelea căpitan, o alegere jalnică, omul ăla nu poate fi un exemplu pentru nimeni, e prea static și împleticit chiar pentru un leneș împleticit ca mine. Eu i-aș da lejer banderola lui Posto, dar n-o am. Apropo de Postolache, el a avut vreo două șuturi interesante de la distanță pe începutul meciului, urmate de un șut, tot de departe, dar cam prea imprecis ca să se pună, al lui Ferfelea. Snagovul cam lăsat să joace, până să ajungă în careu. De obicei centrarea era respinsă de primul om, dar ne-au și clănțănit dinții la o fază când după două pase rapide un atacant al Snagovului era să scape singur cu Samoilă, care a ieșit foarte bine și a ajuns primul la minge.

Bine, și inversul e adevărat, nici noi n-am prea avut mare lucru de-a face cu careul advers. Să notăm o fază pe final de repriză, când după o serie de pase inspirate mingea se îndreaptă spre Curelea care e central la șase metri, încearcă s-o lovească printr-un triplu tulup cu tzukahara întins stând în mâini din plonjon, dar nu poate decât s-o împingă moale spre portar. Eh, asta e, fiecare om are talentul lui și ăsta e al lui Curelea. De notat că încă de prin minutul 30 Falub l-a scos pe Cazan și în locul lui l-a băgat pe juniorul Truță, dar pe moment nu ne-a ajutat prea mult atacantul în plus. Mutarea a avut totuși rolul de a-l transforma pe Cazan într-un butoi de nervi, ca să începem returul cu o mică ciondăneală cu antrenorul. Și în afară de asta e prima mișcare mai riscantă făcută de Falub, schimbările obișnuite fiind destul de previzibile, post pe post, când obosește câte unul.

0-0 după 45 minute, iar de-a lungul întregii pauze Truță a tot făcut mișcări de încălzire. Cred că în jumătatea a doua s-a încălzit de-a binelea și ne-a arătat că e de viitor.

De la cabine, ai lor au ieșit clar mai motivați și ai noștri au ieșit clar mai mămăligi. Două ocazii cât roata carului, la o lovitură liberă când era să intre în poartă mingea deviată cu capul de … Curelea (la naiba, poarta noastră știe s-o nimerească), dar totuși s-a dus un pic pe lângă, și un șut bubuit zdravăn din marginea careului. Am mai ieșit din apărare, ne-am creat tradiționalele ocazii frustrante, dar parcă prea des am văzut imaginea cu o jumătate de teren în care sunt strânși toți jucătorii și Snagovul bătând o lovitură liberă de la 30 de metri.

Asa, ocazii frustrante, avem de toate. Niște șuturi mai molatice de la Postolache, niște faze de singur cu portarul dar șut direct în el de la Curelea. Câteva șuturi pe lângă ale lui Truță și o fază la care din câteva devieri același Truță ar fi putut să scape singur cu portarul, dar n-a avut viteză de reacție.

La un moment dat un jucător al Snagovului a căzut și a început să se rostogolească și să urle, dar în afara terenului, ei au vrut s-o dăm afară, noi nu și era să iasă de-o bătaie din asta. Dacă mă întrebați pe mine, e de bun simț s-o dai afară, oricâți nervi ai avea și oricum nu era chiar minutul 90 să avem nevoie disperată să jucăm mingea aia și ei să se dea răniți. Dar nu mă întrebați pe mine. O lovitură liberă din marginea careului la care cineva din zidul lor ar fi cică lovit mingea cu mâna, dar nu mă pronunț, pentru că cică nu mi s-a părut că ar fi lovit-o și oricum n-am văzut prea clar. Arbitrii? Nu jucăm nimic și să ne mai plângem de arbitri, bre?

Meciul s-a terminat cu Andrei Stângă în peluză, Postolache eliminat și Truță ratând o ultimă ocazie cât carul. În ordine cronologică: Stângă e accidentat și a venit să vadă și el ce fac băjeții, poposind prin peluză pe final, Postolache a lovit cu puțin prea multă sete într-un adversar și a luat un roșu pe merit, iar lui Truță i s-a servit o minge bună, pe la 10  metri, pe jos, dându-i-se o secundă, acolo, ca s-o ciupească și s-o trimită peste portar. Din păcate a trimis-o în portar și s-a terminat toată povestea. Oricum Truță e super. Truță președinte!

Așa, acum și tradiționala rubrică video. Iată un șut:

Și iată un cap:

În mare parte jocul a constat în combinații ale celor două procedee de mai sus, atât la o poartă, cât și la o alta, aplicate într-un mod la fel de fâsâit ca mai sus.

La plecare, pe stradă, cineva zicea: „Băi, știu. O să-mi fac un magazin, aici, la Sportul, NUMAI CU SEMINȚE!”. Așa e. Doar semințele au mai rămas din echipa asta.

O cronică găsiți și pe liga2.ro. Haide Sportul!

Anunțuri

Ioan Es. Pop

Nu cred că textul are titlu.

dacă nu mi s-ar fi repetat tot timpul că sunt muritor,
poate că n-aș fi murit. poate
aș fi înființat o altă moarte.
poate o credință, oricât de măruntă,
mi-ar fi fost destulă pentru a pluti.

dar am crescut, ca orice om îngrozit,
în religia morții.
o moarte care nu vine din eșecurile noastre
ci dintr-o proastă deprindere,

din resemnarea că dac-ai învățat să mori
e musai să mori.

numai că, ți-am spus eu, vere,
e puțin probabil să mori când mori:
o celulă ori poate mai multe
rămân să te frământe mult după aceea

și abia când dispar, după cinci mii de ani,
te vei odihni, ticălosule.

AMR o zi

În sfârșit, fotbalul nostru cel de toate zilele se întoarce mâine, la ora 11, cu Sportul-FC Snagov. În timpul gigamegauriașei pauze de iarnă, a fost un cantonament în Antalya, aniversarea clubului, ocazie cu care am apucat să văd niște micuți de la grupa de tineret 2002 și să mă deprim pentru că sunt mult mai bătrân și mai varză ca ei, iar pe final a plecat Varga. Per ansamblu, nu mi se pare că Sportul iese din pauza asta mai tare, dar probabil că nici restul seriei nu se simte prea bine. Se joacă, dar la naiba, cred că în continuare vom fi mai aproape de C decât de A.

Anul a început cu un contract cu Inspectoratul Școlar București, care ar trebui să direcționeze micuți talentați de prin școli spre echipă. Sau ceva de genul. O știre pe care am citit-o pe 1 ianuarie, deci n-a fost un început rău. După vreo două săptămâni, reunirea lotului, cu clasicele amenzi pentru cine s-a îngrășat. Chiar, știe cineva care au fost umflații?

Un amical micuț cu Rapid II, 4-0, apoi plecarea în Antalya. Bilanțul meciurilor de pe-acolo arată așa:

Sportul – WIT (Georgia) 0-1

Sportul – Neftci Baku (Azerbaidjan) 1-0

Sportul – Shakter Karaganda (Kazahstan) 2-1

Sportul – Terek Grozni (Rusia sau Cecenia, dacă vreți, sau whatever) 1-1

Sportul – Lokomotiv Plovdiv (Bulgaria) 3-2

Și un abracadabrant Sportul – Tavria Simferopol (Ucraina) 0-6.

Meciuri cu adversari slăbuți, mămăligari și zacusacari, de-aici din regiune, de-ai noștri, dintre care cei mai puternici ar fi cei de la Terek, nu că au cine știe ce echipă, dar vin dintr-un campionat nițel mai spălat și au o tonă de români. S-a rulat tot lotul în diverse combinații. O chestie care se observă destul de clar e că atacul scârțâie, în sens că OK, să zicem (cu mult optimism) că îl avem pe Curelea…then what? Cam singura variantă plauzibilă pare să fi fost Postolache în spatele lui, în rest s-a mai înceecat cu Tibi Bălan, revenit pe timpul vacanței din împrumutul la Urziceni, și cu juniorii Dobre și Truță. Tibi a și dat un gol, dar la ce bun, când a plecat așa repede cum a venit?

Întrebarea care se pune e dacă lotul e ceva mai solid, mai închegat și dacă cei câțiva juniori care au fost încercați sunt gata să treacă la echipa mare. Pronosticul meu e că o să fie un pic mai bine, dar cu un pic nu se face primăvară. Să notăm și un mic transfer. Codruț Cioranu, fundaș de 18 ani venit de la Progresul, face parte din echipa națională pentru categoria lui de vârstă. Sună bine. Și un amical pe final, cu marele AS Clinceni, 1-0, gol marcat de Truță. De altfel, Truță a fost cel mai vizibil junior din perioada asta de amicale, să sperăm că e bun de ceva.

Și pe sfârșitul sfârșitului, când chiar ajunsesem să am impresia (deh, fraier) că Tibi ar putea rămâne cu noi o jumătate de sezon, a picat vestea că el se întoarce la Urziceni sub formă de împrumut, tot pentru zero lei și zero bani, de dragul lui Dan Petrescu. Și îl ia și pe Varga cu el. Deși de la Timișoara era o ofertă de două milioane de euro pentru ambii. Oricât de simpatic mi-ar fi bursucu’ și oricât de puțin din banii ăia ar fi fost reinvestiți în echipă, totuși…

Și deci am rămas fără Varga, care între timp reușise să ajungă la națională din B. Foarte bine, e timpul să mergem mai departe și să punem de-o echipă, ceva, să mai dea și ăștialalți în minge, pe deasupra am scăpat și de influența lui de Bamboo-ist care corupe tineretul inocent de la Sportul. Succes lui, că talent are, la personalitate mă mai îndoiesc, dar după cum ne arată de atâta timp Mutu, asta nu mai contează.

Dedu s-a rupt, Stângă se recuperează după o operație, deci nici el nu e disponibil. Pe de altă parte, Nae și Farmache, foști jucători la Farul, s-au întors la noi liberi de contract și s-ar putea să îi avem la dispoziție în retur.

Și pe final o știre care depășește orice imaginație. Știința Bacău s-a desființat, după o jumătate de sezon de existență. Pentru puncte bonus, cineva a reușit să găsească o portiță legală de mărimea Texasului în regulamente și astfel a apărut o echipă nouă. La mijlocul campionatului. Da. Rocar a fuzionat cu Știința Bacău și ca prin farmec echipa nouă a păstrat structura de conducere și lotul Rocarului și nimic de la Stiința. O tehnică mai veche pentru vânzarea locului (asta a făcut și Știința când l-a cumpărat de la Lotus Băile Felix. Mă mai urmăriți sau ați amețit de tot?), dar care se aplica doar între sezoane până acum. Pentru și mai multe puncte bonus și un record mondial, echipa nouă poate juca meciurile de acasă la maxim 60 de kilometri de stadionul unde juca cea veche. Așadar, echipa noastră, să-i zicem Lotus Știința Rocar București Bacău Băile Felix, va juca la … Roman. Doamnelor și domnilor, România.

Dacă jucătorii Sportului au trecut peste sictir, vom vedea mâine. Dacă arbitrii Snagovului au trecut peste șpăgi (vezi meciul din tur), tot mâine. Haide Sportul!

Lucian Blaga – Pământul

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – îndoielnic şi supus –
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pamântul răspundea.

De ce ţin cu Sportul Studenţesc

Băjeţii în acţiune

De obicei nu-mi place să spun chestii gen de ce îmi plac lucrurile care îmi plac, după cum detaliez şi pe-aici. Adică mi se pare că răspunsul e foarte simplu şi duh: de kiki, că….îmi plac, că rezonez cu ele şi simt că mă reprezintă. Pentru că sunt Sportul Studenţesc şi Sportul Studenţesc e eu. Nu într-un sens posesiv, pur şi simplu fiecare e făcut după chipul şi asemănarea celuilalt.

Dar hai, dacă tot a căutat cineva de şapte ori asta într-o zi, să fac exact ce trebuie: să nu-i spun de ce ţine cu Sportul Studenţesc (da’ ce-s eu, mind reader?), dar să-i spun cum a fost povestea cu mine. Mai ales că azi Sportul face 93 de ani. Să ne trăiască!

De când am auzit prima oară numele ăsta, am fost uşor intrigat. Era într-un sezon când Sportul a prins o semifinală de cupă cu Dinamo şi era modelul clasic al echipei mici apărute din B să mute munţii din loc. Un meci pe care l-am ascultat la radio, chiar dacă TV-ul era la dispoziţie, dar parcă aşa avea mai mare farmec. Unul din primele meciuri pe care le-am urmărit. Those were the days. Dinamo a ajuns în finală şi eu aveam să nu mai aud de Sportul Studenţesc pentru ceva timp.

Mă rog, mai exact până în august în acelaşi an, 2001, când la Pro TV sezonul începea cu Sportul Studenţesc – Petrolul Ploieşti. Un 3-0 sec, cu toate golurile marcate de Mazilu. Şi cu mult soare, cu mult calm şi cu mult spectacol. Nu pot fi prea exact, era clar ceva fermecător în ziua aia, iar amintirile comentatorului despre meciul cu Brondby mai adaugă un strat de legendă. Iar faptul că presa se declara surprinsă de rezultat la modul „Uau! Ăştia de unde au mai apărut?” venea ca un bonus pentru individul complet paralel cu fotbalul ce eram.

În lunile următoare am mai auzit de Sportul din când în când, culminând în meciul câştigat în Regie în faţa Stelei. M-am bucurat. N-ai cum să nu te bucuri pentru ăia mici dar sinceri şi entuziaşti când îi bat pe ăia mari şi sclifosiţi. Clişeistic, dar aşa începe totul. Mai târziu avea să vină o retrogradare şi apoi un sezon fantastic în B pe care l-am mai urmărit în mare. Echipa asta mătura pe jos cu toţi acasă şi nici în deplasare nu-i mergea rău, cu Pandurii, adversarii principali la promovare, bătuţi şi acasă şi în deplasare. După promovare eram fanatic de-a binelea şi nu aveam să fiu dezamăgit.

Pentru că în sezoanele următoare (şi iată, în sfârşit ajungem la motivul pentru care ţin cu Sportul) echipa asta a jucat fix fotbalul pe care visam să-l văd: tineresc, entuziast, împingând mereu jocul mai departe. Luăm patru goluri? Nu-i nimic, că dăm cinci. Dar mai bine să dăm patru şi să nu luăm.

Sigur, cu zile proaste, în care cei mai critici ar fi spus că se joacă fix ca în curtea şcolii. Nu suport vorba asta  spusă peiorativ. Curtea şcolii e locul ăla în care începe totul, în care jocul are tot farmecul şi tot stilul din lume, fără a avea încrâncenarea fotbalului „mare”. Curtea şcolii e tot. Curtea şcolii adusă în fotbalul real poate să nu aducă un plus de tehnică sau de tactică, poate să nu-i satisfacă pe tacticienii a la Cornel Dinu şi nici pe indivizii al căror scop în viaţă este să-l înjure pe Rădoi/Bădoi/cine mai e trendy, dar e un mod de a aduce în fotbal ceea ce indivizii de mai sus iau: farmecul. Jocul. Şi pentru mine asta valorează enorm.

Şi da, poate că azi prea puţin a mai rămas din spiritul ăla la echipă, dar o echipă nu se părăseşte niciodată şi pentru nimic. Şi, în plus, dacă e vreo echipă la care mai văd sclipiri din spiritul ăla, rarissim ce-i drept, e Sportul. Şi dacă e vreo echipă unde mai sunt şanse să văd din nou atitudinea aia, e Sportul. Cel mai frumos meci pe care l-am văzut în România, buimăcitor, abracadabrant, şi complent afon din punctul de vedere al „partiturii tactice” a fost un Dinamo – Sportul 4-5. Şi cred că va rămâne cel mai frumos pentru mult timp.

Iar până şi în inconsistenţele echipei, deloc puţine, mă regăsesc. Când e sus, când e jos, când o vezi mai motivată îţi dă cu bâta-n baltă şi când te aştepţi să se dezintegreze scoate un 5-1 de nicăieri. Se chinuie cu Prefabricate Modelu, bate pe Steaua, pierde cu Chiajna. E o incoerenţă şi inconsistenţă absolută care îmi permit să cred că mă caracterizează.

Şi cred că într-un fel am ajuns să mă bazez pe a avea parte de dezamăgiri cu o anumită regularitate (ca noi toţi, nu?). Ceva e în neregulă dacă trece o perioadă mai mare de timp fără ca o persoană/entitate abstractă, moartă sau vie în care aveam încredere să-mi arate că poate ar trebui să nu mă bazez atât pe dânsa. Din punctul ăsta de vedere, Sportul e, cel puţin în ultima vreme, o sursă constantă de dezamăgire, hei, poate asta va minimiza sursele de dezamăgire din rândul oamenilor.

Şi mai e faptul că e totuşi un stadion frumos, cu tot cu zona din jur (am mai delirat pe tema asta). Pitoresc, căsuţe micuţe, cu un tacâm complet şi balcanic, câini care nu ştii de unde vor apărea lătrând la tine (din fericire, sunt după un gard în 99% din cazuri), copii care dau cu băţul în tufişuri, aşa, just for fun, o biserică drăguţă, dar puţin inestetică cu toate schelele din jur, dar şi ce iarbă, ce cer, ce copaci şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, băi, ce oameni. Nu se mai fac aşa. Sau mai simplu: stadionul vostru are plopi în peluză? Hă? Al nostru are.

Plopi în peluză

Plopi în peluză

Şi am pierdut la Hattrick în cupă, la limită. Lasă, noi să fim sănătoşi, cu echipa noastră. Haide Sportul!

Aşa.

În viaţa fiecărui om vine o perioadă numită sesiune, dar s-a terminat. Concluzia este că ştiinţa este arta de a o abstractiza pe mă-ta, de a o lua şi trece prin izomorfisme în grupuri factor şi relaţii de echivalenţă, aplicând proprietăţi de universalitate pentru a o reîncarna în operatori de închidere şi familii Moore până când uiţi de la ce şi de ce ai pornit şi, mai rău, ţi se pare că ăsta e un lucru bun. Mă rog, asta şi o restanţă.

Nu-s prea sigur ce lucruri s-au mai întâmplat în perioada asta. Întâmplările care m-au marcat cel mai mult au fost un promo la un film  de pe PRO TV, care îmi spunea răspicat cum Kazahstanul nu-i al meu, ci al urmaşilor urmaşilor mei, ca şi un reportaj de pe acelaşi post, care mă anunţa că lui Becali i-au furat maşina, după care el i-a sunat şi ei i-au adus-o înapoi după o oră. Spălată şi cu numere de Germania. Îmi place să cred că în orice univers normal oierul ar fi fost a doua zi dat cu capul de masă de procurori ca să spună cu cine se ştie.

Mă rog, şi nişte şicane cu gazele, nişte legi care spun că furnizorul de internet va fi obligat să stocheze date despre cât de des îţi schimbi ciorapii, însoţite de opinii gen „Dar dacă îţi schimbi ciorapii suficient de des, n-ai de ce te teme, nu? Ne interesează doar ăia cărora le put picioarele, că sigur sunt terorişti”, nişte arme care s-au furat (probabil singure) dintr-un depozit şi un simulacru jenibil de guvern care nici nu mai merită pomenit. Mă rog, noi să fim sănătoşi, noi şi Kazahstanul nostru.

Cred că mai aveam o mie de cărţi pe care vroiam să le citesc şi o mie de albume pe care vroiam să le ascult, poate şi vreo trei filme (hei, asta e proporţia la mine, filmele reprezintă cam 3 la mie), dar nu mai ştiu. Şi pe măsură ce-mi voi reaminti planurile consumeriste o să-mi dau seama că nu mai am chef sau timp sau nu ştiu de unde să încep sau alte scuze. Aştept sugestii. În schimb promit că o să scriu despre cele patru cărţi, cred, despre care trebuie să scriu de la începutul anului. Mda, asta a fost ca o ameninţare cu bombardamentul nuclear.

Vreau primăvară. Vreau martie. Vreau să înceapă fotbalul iar (27 februarie, ora 11:00, Sportul – FC Snagov, staţi să număr secundele rămase…) Bine, probabil sunt doar eu defect din moment ce majoritatea tinerimii pare să vrea zăpadă zilele astea şi eu aş sări peste februarie. Momentan mă mulţumesc şi cu ploi, cât sunt de-alea de care îmi plac (încă încerc să mă hotărăsc cum sunt alea). Revin în orele şi zilele următoare cu noi aberaţii utile şi interesante. Vă mulţumesc pentru atenţie, dacă mai sunteţi pe-acolo. Ah, merge headerul cel nou sau să mai încerc? Era mai bine cu tavanul roşu?

Voie bună!