Orașul și muzica

E a doua însemnare despre Haloo Helsinki! în mai puțin de un an. Ar putea fi un semn că îmi plac.

Data trecută vorbeam puțin despre cum îmi plac melodic și emoțional și propuneam spre ascultare „Rakkaus”, de unde aflăm că dragostea e lipsită de tact…

Un album și multe reascultări mai târziu, vreau să remarc o chestie specială la ei: ei sunt cu adevărat o trupă din Helsinki. În sensul că orașul e parte din povestea lor și e folosit din plin.


(versuri)

În loc să spună „castelul tău de cărți se prăbușește”, spun „Linnanmäki arde”. Noaptea cade peste piața Tallinna. Când amintirile nu te lasă să mergi mai departe, asta e ca bulboanele din râul Vantaa opunându-se cursului apei (și tot de acolo, unul din cele mai faine versuri, „Tahdon tässä elämässä enemmän kuin elää” – „aș vrea în viața asta să fac mai mult decât să trăiesc”). Când e caniculă afară, cauți o consolare în umbrele din Espa. Orașul este, pardon my French, parte din vocabularul liric al formației.

E ceva de spus aici despre valoarea inside jokes. Nu cumva îți scapă cam mult din idee dacă ea se învârte în jurul unor lucruri pe care n-o să le înțelegi dacă nu ești și tu helsinkian? Poate, dar oamenii de pe lyricstranslate, binecuvântată fie-le tastatura, îți mai lasă în general câte o notă de subsol și mai departe te descurci și tu. Asta pe de o parte.

Pe de alta, atunci când în sfârșit ești acolo, ai căștile în urechi și la versul ăla cu soarele strălucind pe scările bisericii, te uiți pe geam spre biserică, sentimentul e fantastic…

(versuri)

Și duce la o legătură mai personală, mai intimă cu orașul. A cântărețului și apoi a ta. (Coincidență sau nu, genul de legătură pe care mi-e greu s-o am cu Bucureștiul după 25 de ani și ceva mai ușor cu Helsinki unde mi-am petrecut o săptămână din viață sau cu Stockholm unde mi-am petrecut poate două…)

Noapte bună!

Anunțuri

Lista tuturor felurilor în care sunt finlandez

Fragmente din „Ghidul xenofobului: finlandezii” de Tarja Moles.

Astea sunt doar părțile la care mă simțeam finlandez. Sunt și lucruri în care mă regăsesc mai puțin, cum ar fi chestia cu punctualitatea sau poate sisu.

The Finns are very self-critical and spend a good deal of time gazing at their navels, both individually and as a nation. […] Their obsession is summed up in this tall story:

A Frenchman, a German and a Finn were in Africa and came across an elephant. The Frenchman looked at the creature and straightaway started thinking about the variety of culinary delights he could cook from it. The German pondered the animal’s potential as a vehicle on the savannah and how its performance compared to that of his Jeep. The Finn’s immediate thought was: ‘I wonder what the elephant thinks of me?’

*

The Finnish economy with words has also been noted in the foreign media. Former Formula 1 world champion Mika Häkkinen became famous for his monosyllabic answers to lengthy questions posed by international journalists. At least the journalists got an answer from him; not all Finnish drivers are so verbose.

*

Many nations claim to be melancholy. There is something beautiful about it when it implies soulfulness. But Finnish melancholy is something quite different. It can be so extreme that other nations might classify it as depression, citing Finland’s high ranking in the Western world’s suicide statistics as proof.

Naturally, it is easier to get depressed in winter when the sun hardly rises above the horizon. Long winters with their inevitable ice, snow and darkness have spawned Finnish poems such as:

A winter bridge frost
darkness,
as if the world
ends at the parapet

*

Finland does not have as many police officers as most countries since it is the people’s own consciences that do most of the policing. Parents don’t slap their children because the State would prosecute them. Shoppers don’t taste the grapes in the supermarket before buying them because it would be considered theft of the most serious kind. Pedestrians don’t cross an empty street if the red man is showing – not even if it’s 3 am on a winter’s morning, -20 C, and there is no car, let alone another soul, in sight.

*

Take Pekka as an example. His business is going well and the future looks promising. He owns a lovely house and has a beautiful wife and well-behaved children. You pay an innocent compliment and congratulate him on how well he has done for himself. Pekka quickly starts finding fault: the business is not really doing that well and he is very lucky to have survived the recession; the house is just a kit house and wasn’t actually built by him; his children are bound to stop behaving well once they reach their teens […] The Finns’ instinct is to think that good things cannot come easily and that, if and when they do, they cannot last […] Their strong sense of humility dictates that you must neither brag about your accomplishments neither celebrate them.

*

Finnish honesty is about meaning every word that comes out of your mouth. This is why you have to give the Finns time to think through what it is exactly they want to say. Honesty is also responsible for their bluntness

*

Finns have never been slaves to fashion trends – practicality and comfort always outweigh any aesthetic considerations. For instance, in winter the need to wear multiple layers of clothes makes you resemble the Michelin man.

*

The Finns don’t see the point of small talk. Why say anything if there is nothing worthwhile to say?

*

Not asking your work colleague ‘How’re you?’ isn’t impolite. It’s being respectful of his or her privacy. After all, no-one likes a busybody. Not offering to help or give unsolicited advice is not rude, but an indication you don’t wish to interfere in other people’s affairs. However, if you ever do ask for help, people will take it seriously and make your problem theirs. They won’t rest until the matter is resolved and you have been helped so much that you wish you hadn’t asked.

*

The Finns embrace eccentricity whole-heartedly. This may sound like a contradiction in terms considering the importance they place on not standing out in a crowd. However, when the entire nation is eccentric, it’s easy to conform.

*

Finnish humour is witty, dry, sardonic, cheeky and self-deprecating. They love situational comedy and wordplay. Except for jokes about the Swedes.

*

Finnish children grow up with the Moomins’ profound wisdom. It encourages them to be aware that you only live once, it advocates going back to nature and it warns that owning things only leads to worries, and suitcases you have to carry around with you. It also gives advice on how to distinguish between good and bad people: ‘people who eat pancakes with jam can’t be altogether too dangerous’.

*

Perhaps the most notable Finnish film director, Aki Kaurismäki, is particularly skilled in portraying these Finnish qualities. His stories focus on inarticulate, alienated and unglamourous characters in gloomy locations who stare into space for long periods of time.

*

They share an aversion to whinging with the Aussies, but not their social ease with strangers. They envy the Mediterranean people their climate, but do not care for their flamboyant show of emotion.

Voie bună!

nord

Da,
în sud poate să te bată o briză și să-ți susure un val
să treci pe străzi de piatră printre clădiri ireal de portocalii
înțeleg asta, firește, nu-s stană de piatră
(cu ghețar deasupra)…

Dar o dată și o dată tot te saturi de astea
și vrei un altceva
ceva mai ciudat care să te facă să te simți mai mic, mai acolo, mai încolăcit în mijlocul lumii,un mănunchi de molecule între atâtea mănunchiuri
ca atunci când plouă năprasnic, când te lovește în față aerul rece, când îți zboară o săgeată din arc.

Nordul nu e ceva geografic,
inserați aici un clișeu cu stări de spirit.
(Deși da, îmi curg prin fața ochilor imagini cu soarele de la miezul nopții și mă apucă un fernweh…)
Dă-mi un loc cu suficienți copaci, șosele pe deasupra șoselelor, biciclete
și oamenii să fie cât de cât ardeleni în fire.
Da, ca să ne lămurim din prima: nordul înseamnă frig.
Îți pui haine și ți se mai mișcă sângele. Ieși pe plus.
Tutuitul este ceva nordic.
La fel, semnul de „atenție, trec căprioare”.
Murele și soarele strecurându-se printre copaci, stâncile spălate de ape. Imnurile care anunță hotărâte „vom muri pentru stâncile noastre spălate de ape”. Nu pentru simboluri, nu pentru abstracțiuni, și aproape fără să pomenească numele țării.
Un lac și-o casă de lemn
O plajă mică, de 5 pe 5, cu leagăne unde poți să te bălăngăni în fața mării și să fii o metaforă excelentă pentru bălăngănitul din mintea / inima ta.

Nordul e acel loc din noi unde lucrurile simple încă sunt simple, unde tăcerea înseamnă că asculți și unde frigul nu înseamnă răceală.

Cel puțin așa mă încăpățânez să cred.

IMG_2022

Stockholm, cel mai frumos oraș din lume

Probabil că am spus asta față în față tuturor persoanelor care ar putea citi aici. Dar nu strică să rămână și-un izvor scris, unde mai pui că în conversații mi-au cam lipsit argumentele. Nici acum nu le am, probabil mi-au căzut pe jos pe undeva în stația de metrou Rådhuset și acolo au rămas. Deci va trebui să mă credeți pe baza unei uluieli iraționale și a câteva poze relativ concrete și raționale.

Mi se pare corect ca în topul orașelor să nu am locuri unde n-am fost. „Cel mai frumos mi se pare Parisul – l-am văzut pe Wikipedia”. Nu sună bine. Acum vreo jumătate de an, cel mai frumos oraș din lume era Sibiu. Între timp, s-au mai pus vreo 10 peste.

Stockholm e oarecum vizavi de Turku și e ușor de ajuns și, în funcție de cum îți potrivești călătoria, ieftin. Iei vaporul din oraș și 10 ore mai târziu ai ajuns. Cele 10 ore le dormi sau le bei, după gust. Vaporul este ceva mai înalt decât clădirea din care te îmbarci într-însul, deci găsești ceva de făcut.

Image

Ceasul trilingv îți spune ora în toate țările în care te-ar putea interesa

Din port, mai dai țșpe euro autobuzului care să te ducă în centru și apoi prima plimbare somnoroasă, pe la 7 dimineața, bălmăjind prin jurul autogării. Mi se părea ca la New York: trotuarele înguste, modul cum arătau clădirile, magazinele Seven-Eleven presărate din loc în loc și faptul că în capătul străzii era o clădire cu afișaje uriașe pe care curgeau știrile. Încheind un cerc, am ajuns și pe Drotninggatan (strada reginei), mare arteră pietonală, casă pentru vreo șapte H&M-uri și câteva sculpturi dubioase:

Image

Cum se vede, plouase. Asta nu-i oprea pe nenii de la salubritate să curețe strada cu furtunul cu apă. Whatever.

Pe stradă, multe locuri de parcare pentru biciclete și destule biciclete. Chioșcuri dispuse să-ți vândă, citez, pâine cu cârnat (și la calitatea cârnatului prin aceste părți ale lumii, pare ordinea corectă). Oameni calmi văzându-și de treabă, deși și aici ora de vârf e aglomerată, ca orice oră de vârf. Dar nu asta a fost uau.

Prima chestie uau, după care încă nu mi-am revenit, a fost când eram în metrou și el, metroul, a ieșit la suprafață și a luat-o pe un pod ca să treacă peste mare. Mind blown. Nu prea mă așteptam la asta și cred că m-am întors acasă cu zeci de poze cu metroul la suprafață, trecând pe lângă curțile verzi impecabile și peste vapoarele albe impecabile.

Image

Chestia uau numărul zero, pentru că a venit înainte de prima, a fost stația de metrou Rådhuset, unde, în loc să fie îmbrăcată în betoane, roca din jur a fost lăsată așa cum e. Efectul e absolut spectaculos: te simți de parcă ai coborî într-o peșteră … pe o scară rulantă interminabilă. În punctul ăsta, întrebarea era dacă din întâmplare am intrat din prima într-o stație fantastică sau doar toate stațiile sunt fantastice.

Se pare că asta e destul de sus în topul fantasticului dar nu singura. În general, orașul are o arhitectură făcută cu cap, ca să-ți mai și placă pe unde mergi, să nu aibă doar funcție utilitară locurile. Și orașul trăiește într-un compromis cu natura din jurul lui. Există cartiere care sunt mai mult pădure și, după ele, cartiere care sunt din nou blocuri, și iar pădure … zona centrală e ceva mic și o faci pe jos în câteva ore, dintr-un colț al hărții în celălalt și înapoi; pe de altă parte, orașul tinde să se întindă spre suburbii astfel încât granițele lui sunt o chestie difuză și greu de definit. Destul loc pentru case cu curte strecurate între blocuri și păduri, pentru piste de biciclete și pâlcuri de clădiri unde să-ți sortezi toate obiectele reciclabile după material și culoare. Destul loc să trăiești și să zâmbești.

Cartierul Hammarby Sjöstad, care își încălzește blocurile arzând gunoiul produs de aceste blocuri și își alimentează autobuzele arzând … deșeurile din canalizare, ca să fiu diplomat. Și unde numărul de locuri de parcare este intenționat ținut mult sub numărul locuitorilor. (Șoferi bucureșteni, puteți începe să scuipați la monitor acum). Slussen, un loc în care câteva mari bulevarde, o linie de metrou și una de tren trec unele pe deasupra celorlalte, cu o ecluză dedesubt. Între timp, traficul a fost cu succes deviat prin alte părți și nu mai e nevoie să se întâlnească atâtea drumuri. Totuși, unii vor să-l păstreze. Pentru că e frumos, pentru că e un exemplu de ce pot să facă oamenii când vor să rezolve o problemă. Când ați întâlnit ultima oară o intersecție cu valoare estetică?

Mai apoi, ar fi Drottningholm (insula reginei sau ceva pe-acolo. Regina are multe chestii), palatul-reședință al regilor Suediei, cu grădinile aferente. Spectaculoase, mari, verzi, pline de fântâni, sculpturi, rânduri de copaci și dealuri cu poteci noroioase, după cum am descoperit pe propria piele. Îmi amintea de Versailles. Bineînțeles, nu am fost niciodată la Versailles. Locul ăsta e de-a binelea la marginea orașului, dar iei un metrou și un autobuz și tot ajungi. Aici găsești și un mic râu și pajiști unde umblă vacile reginei și oile reginei și câte-o ciupercă de-a reginei pe un copac. E un loc bun ca să te plimbi câteva ore … sau vieți. Cu puțin noroc, s-ar putea ca în headerul de deasupra însemnării ăsteia să vedeți multe păsări pe multă iarbă. De-acolo sunt.

Image

Cealaltă chestie mare, pe lângă urbanismo-arhitectura prietenoasă cu natura/omul, ar fi relația orașului cu apa. Și așa revenim la ce-a făcut metroul. Aparent, există zeci de poduri pe unde metroul poate face asta și, ca locuitor, poți ajunge să ai topuri cu podurile care-ți plac și alea care te plictisesc. Orașul e construit pe mai multe insule, de-o parte fiind Marea Nordului, de cealaltă destul de marele Lac Mälaren. Asta înseamnă că ai destule șanse să nu poți merge prea mulți metri fără să dai de apă. Și pe ea să vezi bărci, păsări și un cerc oglindit perfect, lângă să vezi căsuțe colorate vechi de câteva secole sau clădiri moderne impozante. Și un pod, dincolo de pod încă puțină apă și încă un pod, ca într-un fractal.

Image

Și e frumos.

Bonus pentru că poți să iei un vaporaș într-un tur pe canale și să-ți facă cu mâna oamenii ieșiți la jogging pe dealul-pădure-cartier-insulă alăturat.

Stockholm e un oraș unde poți să te plimbi pe străzile umede, să inspiri aerul răcoros și ocazional să simți ceva din partea unui soare altfel reticent și să fii fericit fără să știi de ce. Să simți că orașul e acolo pentru tine și îți dă toate lucrurile mărunte pe care le-ai vrea de la el. 

Image

Stockholm e cel mai frumos oraș din lume.

Voie bună!

Kuukurukuu

Până acum însemnările despre muzică nu erau și despre Finlanda. Ia să corectez eu acest ultim lucru care nu este despre Finlanda pe-aici.
Ceea ce trebuie să știți este că „Kuukurukuu” este un cuvânt onomatopeic care vrea să descrie cum fac porumbeii (un fel de cotcodac), că piesa asta îmi place, că am auzit-o de câteva ori la ora de finlandeză și de câteva ori la radio prin magazine și că pe Youtube găsiți versurile în original și traduceri prin comentarii.
Noapte bună!

Reverse culture shock

Pe 23 decembrie 2012 am ajuns, via Munchen, pe aeroportul Otopeni, ratând momentul din acea zi când aeroportul a fost învăluit în alertă teroristă și ajungând într-un loc cu 10 grade mai cald decât cel din care am plecat, exact opusul a ce s-a întâmplat în august. Deja în drumul de la aeroport acasă am văzut doi mitocani aruncând gunoi pe geamul mașinii.

Mai târziu, am vrut să mănânc o felie de pâine de secară cu mama, să mai vorbim de lucruri. O oră s-a sucit pe acolo, îndesând vase în frigider, sprintând în sufragerie de câte ori e o știre nouă șamd. Și am realizat că asta nu e specific doar vastelor noastre apartamente: la noi în țară e o mare agitație. Oamenii nu stau locului, fug de colo-colo, se grăbesc, când îți dau atenția lor, e rar pentru suficient timp ca să termini o propoziție mai lungă (ca asta). Revenind la o veche observație, dacă te duci în orice oră la Piața Unirii, lumea se grăbește undeva. Nu există promenadă de dragul ei. Nu există dispoziție pentru conversații mai lungi. Otopeni și Munchen sunt două aeroporturi care arată la fel, dar ce diferență de ambianță!

În avionul spre București, un nene n-a mai avut loc să-și pună bagajul în compartimentul de deasupra capetelor noastre. Și dă-i scandal. „Nu intră, mă, nu intră! Că și-au băgat toți valizele aici și nu intră!” (a se citi în crescendo) Prin alte părți, o persoană în această situație s-ar fi întors către cei de pe rândul ăla și i-ar fi întrebat dacă nu cumva pot să-și țină câteva genți sub scaun. Și ei ar fi zis da. S-ar fi schimbat cuvinte tare ciudate pentru pasagerii acelui avion, precum „fii drăguț”, „te rog”, „mulțumesc”. Imediat, tot avionul a început să dezbată, simultan, cine este de vină. Fiecare persoană avea câte o părere. Doamna de la geam din rândul 4, de pildă, spunea „Și eu obișnuiesc să am bagaj de cală mare, domne, dar nici chiar așa!”. Și mă gândesc că la noi adesea așa se întâmplă când apare o problemă: prioritatea este să găsești un vinovat și să-l informezi cât de mult te-a enervat. Rezolvarea problemei este ceva secundar și distant.

Întâmplător, ultimele câteva fraze sunt și o descriere bună a modului în care funcționează politica noastră.

Adăugați la asta faptul că autobuzele nu au un program sau absurditatea birocratică cruntă care te întâmpină în orice bancă. Uneori sunt mai indulgent, dar azi am fost la Bancpost.

Lucrurile astea nu vor neapărat să descalifice, să sugereze vreo inferioritate (deși, strict pentru mine, cam sugerează…). În fond, dacă în locul României pui Statele Unite o bună parte rămâne valabilă (de-asta prefer eu Canada). E vorba de diferențe culturale, de nord vs. sud și în general de nord vs. orice-alt-loc-de-pe-planetă. Dar când mă uit la calmul, organizarea, răbdarea și atenția oamenilor de acolo, și când mă uit la descrierea stereotipă a finlandezului pe care o puteți găsi pe orice site din apropierea dumneavoastră – tăcut, timid, gânditor, socially awkward, ia ce îi spui mai literal decât trebuie, prietenos când intri în vorbă dar tinde să nu intre în vorbă cu tine, nu face conversație doar de dragul conversației – nu pot să nu mă gândesc că m-am născut puțin finlandez. Și că oamenii care mi-au plăcut până acum în viața asta s-au născut și ei puțin finlandezi.

Într-un ținut în care cei mai mulți sunt foarte, foarte non-finlandezi.

Ghinion.

Voie bună!

S-a terminat sesiunea (și încă devreme)

De obicei sesiunea mi se termina prin februarie. Acum mi-am terminat treaba cu toate examenele și, în curând, cu Finlanda. Urmează o vacanță lungă și binemeritată. Am mai avut eu un fel de vacanță prin august-septembrie, apoi m-am aglomerat iar, în stilul caracteristic (mie? speciei umane? societății nenorocite obsedată de eficiență și viteză în care trăim?)

E o ocazie bună pentru a face o mică evaluare sistemului educațional de aici în comparație cu ce am văzut acasă. Cred că vreo două lucruri ies în evidență: relația profesor – elev și flexibilitatea.

În august am învățat suedeză. Profesoara s-a prezentat astfel: „Hello. My name is Tove. You do not have to call me anything else, I am not ‘teacher’ or ‘miss’, I am Tove”. Aparent Åbo Akademi a decis prin anii ’60 că e OK ca profesorii și studenții să se tutuiască. Până atunci era tot o regulă scrisă care spunea că studenții le spun profesorilor „dumneavoastră” – și viceversa. (Mă rog, mai precis, le vorbesc la plural, ca în franceză). Am o senzație că la București, dacă încerci asta, nu numai că profesorul o să se uite la tine ciudat, dar cel puțin o să te dea afară din curs. Faptul că e o altă convenție  … na, se mai întâmplă, fiecare țară cu convenția ei. Dar la noi e o gravă ofensă dacă greșești convenția. Noi suntem înțepați și încăpățânați.

Noi punem profesorul pe un piedestal. Pentru că el este învățat, el are Cunoștințe și Excelență. Noi ne construim sistemul în jurul ideii că profesorul trebuie să transmită Excelența celor câțiva aleși care pot primi Excelența. Mie unul mi-ar plăcea un sistem în care obiectivul e ca la sfârșitul fiecărui curs fiecare student să plece acasă știind mai mult decât știa la începutul cursului – dacă ai vreun om de Nobel, îi dai tu niște Excelență în particular după curs. Istoric, scopul universităților a fost de a produce oameni învățați cu o minte deschisă și cu o oareșce cultură – nu prelucrători prin așchiere, nu profesori universitari.

Îmi place să cred că aici am fost într-un sistem apropiat de ce visez. Și, sure enough, am avut destui oameni care, pedagogic, sunt cizme (eu cred că tot de la Excelență ni se trage, dar dat fiind că nimeni nu e de acord, nu insist cu asta acum). Unul era nou, unul se pierdea în propriile slideuri care debordau de critică literară, unul avea probleme cu informatica și cu limba engleză, unuia îi plăcea clar mai mult să codeze decât să predea. Pare o listă ciudată de acuzații, dar cu ceva mai mult context fiecare ar avea sens. Dar erau helpful. Erau acolo pentru tine. Răspundeau la mailuri. În România, profesorii nu au timp pentru tine. Aici, ți se răspunde la un email în aceeași zi (uneori, aceeași oră) și unii oameni țin să te anunțe că îi găsești la biroul lor dacă ai nevoie de ceva.

Am avut și oameni care au fost magnifici, mirifici, cât mai departe de cizme posibil. Vreo 2. Acasă câți am găsit? Vreo 4 maxim. Poate dacă mai stăteam mai găseam.

Răspunsul la „Nu vă supărați, nu putem să dăm testul oral la finlandeză mai târziu ca să mergem în Laponia?” a fost „Mulțumesc pentru întrebare. Voi doi sunteți studenți foarte buni. Cu siguranță putem găsi o dată.” În România, presupunând că ți-ar citi întrebarea (a fost adresată prin email), cred că în 9 cazuri din 10 ai primi ceva urlete despre cum copiii de azi sunt neserioși și nu au Excelență.

Cândva, la un curs, s-a dovedit că jumătate din cei prezenți nu știu cum calculezi suma unei progresii geometrice. Profesorul le-a spus cum calculezi suma unei progresii geometrice. Acasă, încă o dată, cred că îi pica pe loc, nu înainte de a ține un lung discurs despre cum nu mai există Excelență și facultatea lui Moisil se prăbușește. În particular, după, omul nu era încântat de asta – dar pe undeva asta e esența profesionismului: tu poți crede ce vrei acasă, dar când ții un curs rolul tău e să-i faci să înțeleagă și atunci singurul lucru pe care îl poți face e să le explici ce nu știu. Nu să pufnești și să hufnești și să deplângi destinul civilizației.

La admiterea mea la master, unui profesor i s-a cerut o precizare despre textul unei probleme. Răspunsul lui? „Totuși, aveți o vârstă, sunteți student la Facultatea de Matematică”.

Comparați cele două situații.

Mai apoi, flexibilitatea. Aici, ca pretudindeni prin lume, poți să alegi ce cursuri faci. Există câteva obligatorii la nivel de licență și cred că o mai fi câte unul pe la master, dar tot e mai bine ca la noi, unde ai 1 opțional / semestru în anul 3, apoi 2 în anul 4, apoi 1 în anul 5, apoi termini. Și aici există un oarecare stres vizavi de faptul că oamenii tind să-și aleagă materiile prost și apoi să se trezească că au sărit direct la aplicații fără să aibă cunoștințele de bază – aceeași teamă care ne face pe noi să avem puține opționale, cred. Totuși, mi se pare că dragoste cu de-a sila nu se face: dacă omul vrea să sară peste niște cursuri, trebuie s-o poată face. Dacă apoi regretă, poate reveni să le ia (pentru că sistemul e foarte flexibil – dacă vrei să-ți dai cursurile de anul 1 în anul 3, fie. Șamd. Totul e să ai la sfârșitul perioadei de studiu câte credite se cer).

Noi, de pildă, avem un curs prin anul 3, notoriu de imposibil, cu un domn în pragul pensionării și algebre abstracte, în care aflăm că programele sunt de fapt niște polinoame și alte lucruri mindblowing. 95% din studenți pur și simplu nu sunt interesați. Și au dreptate. În sensul că și după ce îi pui deoparte pe cei care vor să facă doar programare, sunt destui care pot avea cariere de cercetare magnifice fără să se atingă de lucrurile din cursul ăla. Și nu e vorba că mie personal mi s-ar părea neinteresant – e un curs OK. Trebuie doar să poți alege să-l sari. Pentru că nu toți suntem interesați de asta și pentru că suntem majori, vaccinați și perfect capabili să ne croim drumul prin viață.

Iar treaba asta cu flexibilitatea vine din fragedă pruncie – înțeleg că din clasa a 3-a poți opta pentru diverse activități care nu intră în programa clasică, obligatorie. Sună, într-un fel, ca ideile lui Ken Robinson din celebrul discurs. Partea rea e că te trezești cu oameni care nu știu despre progresii geometrice. Partea bună e că fiecare om știe că poate decide, că e respectat și că sistemul lucrează în slujba lui.

Recent, Income Magazine din România a publicat două articole despre sistemul finlandez și profesorul nostru român de-aici. Să le citim. Voie bună!

A picture is worth a thousand words