E greu să găsești un nimic bun

Din când în când, dai peste câte un nimic.

E un loc în care nu prea e lume, verde dar preferabil ciufulit, nu verdele impecabil al unui gazon, liniștit dar fără să excludem niște zgomot în depărtare (contrastul e important – nimicul n-are sens decât în comparație cu ceva șamd.) Poți doar să stai acolo și să te uiți, să te gândești, să te simți. Ai timp să-ți auzi pulsul, să te fure peisajul, să gândești gânduri despre cum ești o furnică pe o bucată de piatră, rostogolindu-se prin spațiu. The usual.

Să mai încetinești naibii. Se știe, unul din leitmotivele mele: unde ne grăbim cu toții? Și o dată ce ajungem acolo, n-o să ne grăbim mai tare altundeva? Te duce undeva cultura lui uau-am-ajuns-într-un-oraș-hai-să-găsim-un-bar-și-burgeri? Mi-e destul de obositoare. Și atunci, nimic.

Nu-s așa greu de găsit. Ultimul nimic din România a fost când ne-au dus oamenii de la Terra Incognita (simpatici ei, recomand) în Bulgaria și se petrecea pe lângă o benzinărie, undeva în Dobrogea. Cu maci în prim plan și lanuri mai în spate și câteva mori învârtindu-se și mai în spate și o cărare lată de un om ducând direct spre toată chestia asta.

Altfel, Cabo da Roca, util pentru că-i și un capăt de lume și ești așa mic mic pe lângă ocean. Marea în general, dar probabil îmi permit să fiu așa grosier în clasificare doar pentru că o văd rar. E și asta ceva de păstrat. Toate parcurile alea din Stockholm spre care plec ziua și ajung pe întuneric ca ultimul caraghios și se văd luminițe departe și sunt doar eu și o rățușcă. Mac mac.

Ajungem la nimicul meu preferat. E, bineînțeles, în Turku, Finlanda. Vreți să-l vedeți?

Probabil că, nu știu, 48.74% din asta e nostalgie pentru vremurile alea și probabil că și atunci o bună parte din poveste era magia asta de a fi departe de casă într-un ținut al vocalelor duble cu totul țipându-mi că nu mai suntem în Kansas.

Dar e ceva. La zece minute de locul care mi-era casă era chestia asta. Care nici nu se anunța, era un degradeu, în josul străzii dai de case, străzile se înfundă din ce în ce mai tare, apoi devin alei de pământ, apoi se termină … într-un nimic. E rece și sunt câteva păsări în zbor. Cineva își plimbă câinele, doi oameni aleargă.

Nu știu dacă vă dați seama, poza nu-i prea face dreptate, dar în depărtare e o fâșie albastră. Și atunci te izbește că aia e marea. Felia ta de mare din capătul străzii. Dacă vrei, îți găsești drumul spre ea, sau până aproape de ea (e destul de mlăștinos), pe niște poteci și niște scânduri și un bolovan și vezi nave plutind și te convingi.

Și cumva cred că chestiile astea pot coexista, supermarketul cu păduricea din spate, cartierul rezidențial terminat în felia de mare, dar, pardon de clișeu, trebuie să fii destul de nordic ca măcar să-ți pui problema că vrei asta. Sau, partea mea preferată din toată povestea, ca să pui o bancă acolo, la marginea nimicului, cu fața spre el.

Noapte bună!

The European Union is paying for the burgers

Bună seara. Sunt, bineînțeles, în Finlanda. Am fost aici în ultima lună și o să mai tot fiu până la sfârșitul anului. E o ciocnire cu o altă cultură, dar și o ocazie de a constata că lumea e un loc foarte mic. Mica tensiune existentă în fiecare activitate de genul ăsta, bănuiesc. Mi se întâmplă lucruri noi și drăguțe și stranii și blogabile – poate ar fi timpul să le și bloghez.

Locul se numește Turku, un orășel pe coasta de vest, vizavi de Stockholm („vizavi” se traduce printr-o călătorie de 10 ore cu feribotul, în acest caz), al treilea în Finlanda după ce a alunecat de pe a doua poziție în ultimele câteva decenii și de pe prima acum un secol-două. Un port drăguț, un arhipelag uriaș fix în afara orașului, niște autobuze care opresc doar când le faci cu mâna. Marea apărând de după colț când te aștepți mai puțin, case apărând în spatele a ceea ce părea o pădure groasă. Vapoare-restaurant, străzi pietonale și mult loc pentru biciclete. E frumos.

Ocazia/pretextul? Studiez un semestru (chiar e un loc bun pentru studiat, mai ales dacă ne uităm strict la interesul meu științific) în faimosul program Erasmus. Anul ăsta împlinește 25 de ani, să ne trăiască și la mai mare. În esență, o singură dată în viața ta, Uniunea Europeană îți poate da bani ca să freci duda studiezi într-o țară străină. Scopul nu este neapărat legat de cuvinte ca „excelență” și „prestigiu academic”, ci pur și simplu e ca să vezi ce drăguță e o Europă fără granițe și ce asemănători suntem cu toții, în ciuda diferențelor de suprafață. Sau așa ceva. Este momentul să subliniez, de parcă nu era evident, că nimic de pe acest blog nu are legătură cu punctul oficial de vedere al Uniunii Europene.

Fraza din titlu chiar a fost rostită. În august am fost într-un curs de suedeză, o mică prelungire a Erasmusului înspre vară, și la sfârșit nu se epuizase întreg bugetul – prin urmare am mers la un restaurant cu burgeri de 20 de euro. Dragi contribuabili, aici sunt banii dumneavoastră.

Voie bună!