*

Răsfoiam printr-o listă cu citate din Murakami când am găsit o chestie pe care aș fi putut s-o spun eu.

It’s like when you put instant rice pudding mix in a bowl in the microwave and push the button, and you take the cover off when it rings, and there you’ve got rice pudding. I mean, what happens in between the time when you push the switch and when the microwave rings? You can’t tell what’s going on under the cover. Maybe the instant rice pudding first turns into macaroni gratin in the darkness when nobody’s looking and only then turns back into rice pudding. We think it’s only natural to get rice pudding after we put rice pudding mix in the microwave and the bell rings, but to me, that is just a presumption. I would be kind of relieved if, every once in a while, after you put rice pudding mix in the microwave and it rang and you opened the top, you got macaroni gratin. I suppose I’d be shocked, of course, but I don’t know, I think I’d be kind of relieved too. Or at least I think I wouldn’t be so upset, because that would feel, in some ways, a whole lot more real.

 

nord

Da,
în sud poate să te bată o briză și să-ți susure un val
să treci pe străzi de piatră printre clădiri ireal de portocalii
înțeleg asta, firește, nu-s stană de piatră
(cu ghețar deasupra)…

Dar o dată și o dată tot te saturi de astea
și vrei un altceva
ceva mai ciudat care să te facă să te simți mai mic, mai acolo, mai încolăcit în mijlocul lumii,un mănunchi de molecule între atâtea mănunchiuri
ca atunci când plouă năprasnic, când te lovește în față aerul rece, când îți zboară o săgeată din arc.

Nordul nu e ceva geografic,
inserați aici un clișeu cu stări de spirit.
(Deși da, îmi curg prin fața ochilor imagini cu soarele de la miezul nopții și mă apucă un fernweh…)
Dă-mi un loc cu suficienți copaci, șosele pe deasupra șoselelor, biciclete
și oamenii să fie cât de cât ardeleni în fire.
Da, ca să ne lămurim din prima: nordul înseamnă frig.
Îți pui haine și ți se mai mișcă sângele. Ieși pe plus.
Tutuitul este ceva nordic.
La fel, semnul de “atenție, trec căprioare”.
Murele și soarele strecurându-se printre copaci, stâncile spălate de ape. Imnurile care anunță hotărâte “vom muri pentru stâncile noastre spălate de ape”. Nu pentru simboluri, nu pentru abstracțiuni, și aproape fără să pomenească numele țării.
Un lac și-o casă de lemn
O plajă mică, de 5 pe 5, cu leagăne unde poți să te bălăngăni în fața mării și să fii o metaforă excelentă pentru bălăngănitul din mintea / inima ta.

Nordul e acel loc din noi unde lucrurile simple încă sunt simple, unde tăcerea înseamnă că asculți și unde frigul nu înseamnă răceală.

Cel puțin așa mă încăpățânez să cred.

IMG_2022

Cântece cu nume de fete

Parcă sunt mai personale, mai trăite, mai acolo. Îți amintesc mai ușor de lucruri pe care le-ai trăit (sau, de ce nu?, pe care le vei trăi. Timpul ca o buclă șamd.). În general, mai sensibile. (Asta sau Ada Milea).

E momentul ăla când știi că în spatele melodiei e o poveste cu oameni cât se poate de vii și reali și glorioși și bâlbâiți ca tine. Când simți povestea pulsând acolo. Când spunem lucrurilor pe nume.

Playlisturi

Am pus și eu la un loc două playlisturi cu melodii pomenite în cărți.

În De la Waters la Similea: oameni cool scriu despre muzica lor, Radu Paraschivescu invită 13 prieteni și pe sine însuși să ne povestească despre câte un cântec care le-a marcat viața. Unii își povestesc la propriu întreaga biografie, alții își imaginează cum or fi arătat întâmplările din cântec, ba unii o iau ca pe o ocazie ca să o treacă printr-o amplă discografie pe care aș da-o gata abia în săptămâni întregi – există umor, profunzime, stângăcie, poezie, nostalgia copilăriei și aerul rece al libertății (și nu spun asta doar pentru că o melodie se întâmplă în Göteborg deși…). Apasă și ascultă.

Playlist pentru sfârșitul lumii al lui Mihnea Blidariu e o mai veche obsesie, dar aveam un playlist incomplet pe care l-am făcut (aproape) complet azi. Cartea ne plimbă prin mai multe scenarii ale sfârșitului lumii, de la înduioșător la ironic și înapoi. Uneori lacrimile sunt pe-aproape (da, e destulă frumusețe în distrugere), alteori personaje ilustre sunt târâte prin noroiul binemeritat pentru că fiecare zi a noastră lângă ei e sfârșitul lumii (Geoană și Băsescu primesc timp egal, să nu se supere nimeni, dar cel mai tare e Ștefan Bănică jr. alergând cu o daltă prin dormitor). Fondul sonor e ceva mai contondent aici, doar e vorba de un sfârșit, dar mi se pare că ne poartă prin destule locuri unde merită să fim. Apasă și ascultă.

Cum spunea cineva cândva, de ce n-o avea viața coloană sonoră?

Haloo Helsinki

… este ultima mea obsesie.

Au o gamă emoțională și muzicală destul de largă, de la momente mai furioase (“Dacă viața ar fi ușoară, ai fi doar un ticălos”) la calm și armonie (“Tată, sunt aici, în cealaltă parte a lumii și cânt parararupaparararuparapa”) și sunt al naibii de catchy.

Au patru albume pe care le-am ascultat cap-coadă și stau aici țipând “De ce nu aveți mai multe albume?”

De exemplu:

Și versuri.

Comicsuri și revoluția digitală

Scott McCloud, “Reinventing Comics: How Imagination and Technology Are Revolutionizing an Art Form”.
2000, HarperCollins, 22.99 dolari
★★★★✩

Am voie să spun “comicsuri”? Am să spun “comicsuri”.

E un comic despre comicsuri, ca și părintele lui, “Understanding Comics”. Se vrea a fi o continuare care, după ce predecesorul a demonstrat că lumea comicsurilor poate fi la fel de variată și de expresivă ca a oricărei alte forme de artă, ne dă și o schiță pentru a ajunge de la jdemii de texte stereotip cu supereroi în colanți până acolo. (Și aparent tipul chiar și-a petrecut ceva timp desenând supereroi – doar are o problemă cu cei care ies pe bandă rulantă, ca să alimenteze o industrie nu prea preocupată de conținut; prin extensie, și cu cultura colecționarilor de comicsuri)

Prima parte trece prin 12 lucruri care ar trebui să se schimbe pentru a avea comicsuri mai bune, cu motivele pentru care au ajuns să fie atât de greșite. A doua tratează modul în care lucrurile astea se pot rezolva în viitor. Practic toate sunt legate de internet într-un sens sau altul.

Referințele la “trecut” și “viitor” sunt relative. E o carte din 2000. A nimerit destule lucruri bine pentru un volum scris în era dial-up-ului.

Dintre revoluțiile necesare amintim diversificarea în genuri literare dar și demografic, schimbarea procesului prin care opera ajunge de la autor la cititor (mai puțini intermediari?) sau creșterea nivelului artistic al comicsurilor. Am mai aminti și altele, dar să nu mai spoilăm tot. Trei dintre cele 12 puncte sunt exclusiv despre lumea digitală iar celelalte își găsesc și ele soluții digitale în general.

Image

În loc de citat, o poză stylish care include și degetele mele

Acesta este punctul în care recunosc că nu știu destule despre comics ca să judec imaginea despre viitor a autorului în raport cu realitatea. Da, probabil că peisajul genurilor, etniilor și punctelor de vedere e ceva mai divers (aici îmi amintesc de Marijuanaman al lui Ziggy Marley, care salvează lumea și fumează dar mai mult fumează. Cu siguranță există și exemple mai fericite) și cu siguranță asta și multe alte lucruri bune se întâmplă pentru că bariera de intrare e mult mai mică. Self-publishing and all that jazz.

Cu toate astea, senzația e că tot ce putea fi a fost încercat un pic și niciodată dus la capăt. Vorbește McCloud undeva despre micropayments – cum o să plătești câțiva cenți pe comic și atunci tu o să poți citi mai mult și autorii vor putea să trăiască din cei mulți oameni care îi citesc chiar dacă dau puțin. Din câte știu, asta nu a fost implementat cu adevărat – pentru comics sau orice altceva – din cauza acelorași probleme cu taxele de procesare pomenite în carte (chestii ca puterea de calcul sau lățimea de bandă, în schimb, s-au îmbunătățit exact la fel de spectaculos cum credea). La un moment dat, pomenește cum ar trebui să avem ceva cam ca banii gheață, dar digital – întreaga descriere seamănă izbitor cu modul în care mulți oameni văd Bitcoin. Să sperăm?

Și la drept vorbind pare că încă avem destul de mulți bărbați în colanți și trebuie să sapi mult pentru a găsi ceva mai altfel (Pe de altă parte, poate trebuie doar să sap mai mult). Și, ca să venim puțin și aproape de casă, ce ne facem cu lucrurile care nu sunt despre bărbați în colanți salvând planeta în mod explicit dar sunt exact la fel stilistic? Fragmentele pe care le-am mai văzut din celebrul comic cu Harap Alb îmi dau impresia asta.

Ultima și cea mai mare reclamație a mea: se vorbește mult prin carte despre puterea calculatoarelor de a schimba interacțiunea cu comicul. Despre digital, despre sunete, despre paneluri care se colorează când au fost citite, hipertext și modul în care te poate lăsa să iei decizii în acțiune (dar ceva mai complicat și mai non-cheesy decât “ia-l la bătaie”/”ignoră-l” poate?), despre cum te poți juca cu zoomul pentru a-i da omului de înțeles unde e în acțiune și care e dimensiunea întregii chestii. Șamd. S-a vorbit mult. S-a făcut ceva? Într-un mod care să meargă pe toate platformele sau măcar pe una, nu cum erau cărțile alea “interactive” care mai veneau cu revistele de PC și mergeau doar pe Windows 98 și după ce mai instalai un plugin sau două și dansai puțin pentru ploaie? Eu nu văd nimic. Văd tot pagini și pătrate și un fel de cerneală pe ecran. Când vreau să mă întristez mai tare de atât, mă duc pe site-ul câte unei reviste care își publică PDF-urile printr-un viewer de Flash și văd cea mai lentă și cea mai odioasă interfață din lume. Hârtie pe un ecran.

Poate nu mă uit unde trebuie. (Unde trebuie?)

Ideea e că ni s-a promis o revoluție și am primit o reducere la tigăi cu 20%. E OK și aia, o acceptăm că-i mai bună decât nimic, dar poate merită să ne uităm la cartea asta fie și ca să comparăm ce poate fi tot digitalul ăsta și ce ajunge să fie până la urmă.

Noapte bună!

.

Piața Unirii. O zi lucrătoare, puțin după ora 18.

Tunelul de la metrou.

Să mergi prin acea mulțime fără nici o grijă. Să te strecori printre toți oamenii ăia grăbiți și obosiți venind din direcția opusă, ca și cum ai lăsa un val să te lovească în plin.

Să înaintezi cu calm, cu Red Hot Chili Peppers în urechi și nimic în particular în minte.

Cătălina Cadinoiu – Regele bufonului

Am văzut genul de apus
care face din regulile semantice bufoni și regi.
Speriat este semnul
care nu mai poate ține pe suflet
un cuvânt despre om.

Nu știu ce este imens în seara aceasta:
soarele sau faptul că nu-l pot atinge.
Așa cum nu vom ști niciodată la apus
cine este bufonul
care a numit un rege peste noi.

Apusul despre care vorbesc
are umilința de a sprijini o casă mică.
Nechezat de cai este frica lui de întuneric.
Roșul soarelui nu-mi amintește
de naivele revoluții sau marile lanuri de maci,
dar de un lac, într-un munte de bauxită
fără valuri, fără adâncimi neatinse,
o liniște pe malul căreia
un os de jivină
mai amintește de tine, de timp.

E luni.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 364 other followers