Moartea poeziei? Noaptea poeziei!

Poezia nu e moartă, tovarăși, dar poate că nu se simte așa fresh cum era într-o vreme. Totuși, face ce știe, orbecăie mai departe, beată, moartă, profundă, entuziastă, eclectică, adormită.

E vorba de un alt eveniment drăguț la care am fost martor acum câteva zile: maratonul de poezie și jazz de la Operetă. Intrarea liberă și cu toate astea avea dreptate nenea care s-a așezat cu tovarășul lui pe scări în față la început și a zis: “Hei, ia uite, iar au venit poeții să-și recite unul altuia!” Probabil că nenea era poet, ca și tovarășul și ceilalți șase inși din jurul scărilor. Și ca și nenea beat mangă care încerca să intre.

Mai departe, înlăuntru. Niște optzecism, niște ceva-mai-recentism și vreo două persoane mai de vârsta noastră privite cu atenție părintească (”Andra, nu le mai expedia așa repede!”). Dintre care una m-a enervat cumplit. Dar mă rog. L-am reținut pe Ioan Es. Pop, pentru că-l mai văzusem.

Așa, ca idee de ansamblu, cam sub așteptări. Am stat pentru o bună parte într-o poziție mai grea ca sonor, deci poate nu trebuie să mă arunc. Atmosfera de ansamblu de ansamblu mi-a plăcut. Atmosfera de ansamblu creată de fiecare poet … care atmosferă? Nu știu, într-un fel e cam multă monotonie în glas și, dacă mi se permite critica, niște redundanță în versuri. Să nu fim prea nedrepți, veneau relativ des versuri simțite, trăite, gândite și muncite, dar cam fără acea strălucire. Iar ocazionalul poem fluviu, care …. deci, frate, nu merge. “Să arunc cu multe imagini și metafore în ei și să repet din când în când câte un nume, poate asta o să-i deruteze. A, și iepuri iezuiți.” Cam așa simțeam că simțea autorul. Mult prea diluat și nițel cam criptic. Sigur, nu mi-a cerut nimeni părerea.

Iar jazz-ul a fost drăguț, simpatic, cu miros de pământ românesc într-însul. Iar o duduiță de vârsta noastră +/- 3 avea o voce imposibilă și părea cam figurantă și-n texte. Poate că sunt doar enervat de voce, dar aia nu e o voce la care ajungi întâmplător, aia e o voce pentru care te antrenezi să fii o țoapă. Seara s-a încheiat cu un moment eminescian transformat într-un remix inedit prin tehnica de  uitare a unor strofe.

Și a existat un moment când a recitat un debutant. Debutantul era arhitectul șef al sectorului 4. Mda. Mă bucur că s-a dat ocazia unui autor tânăr și fără posibilități să se facă cunoscut, nu unui îmbuibat rârâit a cărui meserie e să ia șpăgi peste șpăgi ca să transforme parcul Tineretului în vile și care poate să-și cumpere un festival de poezie… Nu, în nici un caz nu a fost ales un asemenea om. Mda.

Acum că a trecut criza de nervi, să trec și la un mic remarcat. Oricum mi se pare că am fost puțin prea negativ până acum. Serios, a meritat noaptea nedormită, fie și din simplul motiv al stării de a fi aproape de oamenii care formează lumea asta. Așadar, Paul Vinicius a fost greu să nu se facă remarcat. Pentru că știe să citească, pentru că știe fabrica atmosferă. O dicție impecabilă … de bețiv, dacă așa și era e genial, dacă juca teatru e genial. Poate “imatur” etc., dar chestia e că omul a mișcat publicul cu un superficial destul de profund. Ceilalți nu ne-au creat seți (sau alt plural) de absolut sau experiențe revelatorii. Deci 1-0 pentru el. Iar jam-sessionurile jazziști-poeți au fost relativ reușite.

Ion Mureșan s-a enervat pe mine. Poezia trăiește și va mai trăi. Un material despre are și TVR-ul. Într-un colț de ecran sunt și eu. Mai apar în colțuri de ecran și când joacă Sportul. Sunt un vedet. Voie bună!

Paul Vinicius – discurs împotriva împrejurul deasupra şi dedesubtul acestei pete pe creier (cântec patriotic)

Deși trebuie văzut pe viu pentru a fi apreciat.

dar nici măcar nu am zis
că aş fi descifrat eu
misterul acestei nevrednicii
numite om
şi nici măcar nu am zis
(nici măcar nu am zis)
că singură
umbra mea
ar putea strica o clanţă
fără a mai da socoteală.
eu am spus doar că nu-mi plac
vacile elveţiene      statele unite
şi becul din faţa blocului.
eu am zis numai
că nu-mi place unsoarea acestei dimineţi
untura acestor ziare
grăsimile acestor proşti
burţile acestor miniştri
şuncile şefului de haltă
osânzele neveste-sii
grimasele durdulii ale progeniturii-acar
slana porcului din bătătură
grăsimile şi târtiţele grase ale găinilor scociorând prin gunoi
grăsimile grăunţelor grase de grâu
grăsimea grasă de bunăstare a râmelor
burta bombată a pescarului
solzii mucilaginoşi ai porcilor de peşti
zborul gras al libelulelor
grăsimile îmbuibate ale hârciogilor
cântecele grase ale greierilor
grăsimea boltită şi prelinsă a serilor la haltă
şi apoi cea a haltei următoare
şi a haltei următoare
şi a haltei următoare
şi aşa tot mai departe
până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii
unei ţări trândave
năpădită de grăsime
toată grăsimea abominabilă a acestui popor costeliv
şi uitat de osatură
de muşchi
de frumuseţe
toată
dar toată claviatura lui grăsuţă
pe care se lamentează
pe care se plânge
pe care cerşeşte
pe care se închină
pe care se pişă
toată –
şi în definitiv
toată grăsimea care mi s-a tot depus pe creier
începând de la născare
şi care (iată:)
nu mă mai lasă
să mă urnesc.

Lisztomania

Muzică din reclame, în continuare.

Adâncindu-te prea mult pe un drum, le pierzi pe celelalte

Astăzi, adică ieri (veșnicul sindrom “azi e mâine”), am avut ocazia să-l văd pe Mircea Cărtărescu, cu ocazia unui eveniment drăguț. Ca orice eveniment drăguț și periodic pe care îl descopăr, va lua o pauză și va reveni în septembrie. Eh, bun și atât.

Cărtărescu și-a anunțat de la început intenția de a amuza publicul mai curând decât a-l duce pe culmile profunde ale artei, cu precizarea că e un obiectiv mai modest dar mai realizabil. Mai departe, lucrurile au curs natural, ca o seară de vară cu un tip de gașcă care mai și scrie chestii bune. A citit o povestioară din tinerețile lui, despre iluziile de tânăr poet și dezamăgirile crunte suferite de stomacul lui când a fost chemat să recite câte ceva la Bacău, prin ‘84. Pe parcurs se face observația că pe bună dreptate a trăit Bacovia în Bacău, iar un alt oraș nici că-i putea forma acea personalitate la fel de bine.

A urmat un mic segment de întrebări, de la chestiile clasice până la Savatie Baștovoi, despre care Cărtărescu a avut câteva cuvinte frumoase (se simțea un iz de întrebări cu pașapoarte biometrice în aer, din fericire doar mi se părea). Am reținut chestia din titlu, atât pentru că am probabil un talent pentru a reține frazele care par mai clișeistice, chiar dacă omul o avea și diamante mai bune pe-acolo,  cât și pentru că nu mi se pare așa clișeistică pe cât pare. Cred că e o idee destul de bună dezvoltarea unui mic “câte nimic din fiecare”, în care știi câte ceva din domenii multe, fără a te adânci neapărat în ceva foarte particular. Pentru că mersul pe 7 cărări simultan dezvoltă pluriperspectivismul și capacitatea de analiză și viziunea omului în general. Trăiască cele 7 cărări!

Acum că s-a terminat și fraza kilometrică în care părăsesc total chestia de care vorbeam și o dau pe păreri proprii (dar hei, e un blog, și încă cu titlul ăsta), să recapitulăm: a fost o seară plăcută în compania unei personalități plăcute, dăștepte și fără aere. Și s-ar putea să-i fi pus piedică din greșeală lui fi-su (scuze!). “Povestitorii de la șosea” pare o chestie de urmărit și în lunile ce vin. Noapte bună!

Deci. Totuși.

Cu toții știm că oamenii care urlă ca disperații “dudez, 9/11 was an inside job!!!1one” au o cantitate mare de găuri în povestea lor. Unii dintre noi vor recunoaște și că povestea prezentată de ancheta oficială are găurile ei (partea aia despre cum în Pentagon a s-a format o gaură prea mică pentru a încăpea un avion în ea, printre altele). Și cu toate astea cei mai mulți dintre noi acceptă faptul că n-are rost să fim prea paranoici și că oricum e o chestiune delicată. Până aflăm că un cretin sugerează că cel mai bun lucru pentru USA ar fi un atac terorist:

Acum sigur, se știe că Fox News e cea mai pro-republicană și anti-actuala-putere chestie din Universul cunoscut și că nu sunt nici eleganți și nici raționali, dar, totuși, chiar așa…

Voie bună!

Vacanțăăă

Crecă. A venit și ultima notă. Mă pot relaxa. Și pot începe să mă iau de persoane. Și cititorii mei fideli să-mi spună că le dau prea multă importanță ĂLORA. Prima persoană de care mă voi lua este Mihaela Rădulescu.

Care se retrage și ne lasă să respirăm. Mi-e frică de ideea că duduia asta va deveni un model pentru juma de Univers, ceea ce e cu atât mai ușor cu cât ea chiar e mult mai brează ca diverși Diaconești. (apropo, dacă a devenit trendy să te iei de OTV, voi reveni într-o zi cu câte ceva de bine despre OTV. Da, se poate. Fie și dacă e vorba doar de brânza Del.) Eu sunt încântat de dispariția ei pentru că astfel dispare o emisiune în care, duminică de duminică, românașii aveau ocazia să mai vadă un cântăcios, un actor, niște copii care au fost la NASA, chestiile clasice pentru genul ăsta de televiziune, dar chiar oameni cu ceva valoare.

A, păi asta e bine, că vedeam oameni valoroși, nu? Da, dar problema e că ei nu prea puteau fi auziți. Sau lăsați să fie ei. Printre altele, au putut fi observați pe acolo nenea care a câștigat vioara Stradivarius a lui Ion Voicu. Omul mi s-a părut splendid de degajat și dincolo de orice clișee ale artistului cu ochii-n stele și incapabil să comunice cu noi aici, pe Pământ. Neah, era un tip care cântă la vioară. Și vorbește comod despre asta. Doar că îl bruiază din când în când o țoapă care trebuie să țipe “Stradivarius” mai des decât îți spune un hipnotizator prost că ești o găină. Și care, întâmplător, este “realizatoarea” emisiunii.

Aceeași chestie pentru când soarta l-a adus în platoul ăla pe Mircea Cărtărescu.  Cea mai importantă întrebare care s-a găsit a fost … “Domnule Cărtărescu, nu vă deranjează faptul că și eu scriu, nu?” Iar omul a încercat, în modestia și opiniile caracteristice, să spună că e OK, atâta timp cât contribuie cu ceva nou, de ce nu. Dar pe el chiar nu l-a lăsat să vorbească. Încă una. Eu nu știu multe despre Orhan Pamuk, singura experiență cu el se rezumă la faptul că sub titlul “101 dalmațieni” se găseau cărțile lui la librăria mea locală. Dar el are un Nobel și eu nu. În condițiile astea, vedeți ceva greșit în topica și frazarea lui “Mihaela Rădulescu vine la  Pamuk”?

Una din probleme e moștenirea lăsată de duduia asta. Cealaltă problemă sunt cei care nu fac emisiuni în stilul ei, pentru că sunt clar mai groaznici. Câte emisiuni există care nu constau în 99% Tolea și Elodia? Pe profilul divertisment etc., una. A lui Cătăliiin Măruță, care pune niște întrebări…de gâgă și în general pare că are probleme cu coerența. Are monologuri bune, semnul suprem că i le scriu alții. Și invitați net sub diamantele ocazionale ale Răduleștii. Și aici nu mă refer neapărat la scriitori de excepție, mai sunt și exemple pământene ca Gândul Mâței.

Cealaltă cealaltă problemă e de ce îmi pasă. Probabil pentru că am traume de când încercam să mă plimb prin centru și de vizavi mă întreba Mihaela Rădulescu dacă fumatul este singura mea plăcere. Nu! NU FUMEZ! ACUM DISPARI DE PE RETINA MEA! În al doilea rând, mai era faptul că o bună parte din bobor încă se uită la tembelizor și sper ca urletele mele să ajute poate ca o moleculă din cineva să se gândească că există programe mai drăguțe decât van Damme bătând pe toată lumea (sau Vin Diesel sau cine e acum) și moderatori care n-au nimic moderat în ei.

Da, sunt unul din acei naivi care cred că oamenii mai au bun simț și că televiziunea mai poate oferi chestii de calitate dacă se chinuie puțin. Acum aștept comentariile cu “Frate TV sux”. Noapte bună!

Pe 22 septembrie voi scrie despre omenire.

Almost there

Deci da, sfârșitul sesiunii se apropie. S-a terminat campionatul. A bătut Urziceniul, care a jucat aproximativ mai cinstit ca alții și poate va continua așa sau poate va deveni Steaua 2 sau chiar Steaua 1. Iar clasamentul a fost ăla din teren, decis dintr-un birou în ziua de după ultima etapă. Not funny. Azi am văzut doi copii jucându-se cu o creangă. Se jucau de-a “omoară șobolanul ăla de pe stradă”. Tot azi am văzut o mașină cu parbrizul din spate spart. Țăndări și bucățelele încă acolo, iar zilele astea am văzut niște demni locuitori ai cartierului care vin direct din pușcăriile din Spania la un taifas cu polițiștii, în spatele blocului. Aveau, dar vai, un audiaseiz, asta o fi pedeapsa pentru ciordeală. Un alt bou conducând ca boul, aproape să facă zob toate mașinile din parcarea  din spatele blocului. Pentru că a vrut să se dea el zmeu la cinci după-masa. Cam atâtea banalități din partea mea. AM BONIBON!! Nu exclud să înot în Bonibon pentru perioada următoare.

Fiți fără frică, voi reveni. Voie bună!

Și acum, o chestie de-aia blogăristică

Pardon pentru inactivitate, într-o bună parte m-am concentrat la poezii ca următoarea:

Folosind o notație numerică pe 32 sau 16  biți, el oferă un cod unic pentru fiecare caracter, indiferent de platforma folosită, de program sau limbaj.

Unicode este solicitat drept standard de XML, Java, ECMAScript (JavaScript), LDAP, CORBA 3.0, WML etc.

și m-am întrebat de ce a folosit autorul tocmai acele acronime random, având în vedere că probabil cantitatea de acronime random posibile era astronomică. Dar nu mai e așa de mult și trebuie ca cei -0 cititori ai mei să nu se mai simtă neglijați. Și azi a ajuns cineva aici câutând “shaorma as cultural simbol”, deci mai există speranțe. Duty calls.

Tot o poezie, dar promit că voi ieși din ritmul poezie-meci, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că s-a cam terminat cu meciurile (mă rog, ne aflăm chiar acum în pauza unora, dar…) Ne-am adunat în jurul poeziei de azi datorită unei chestii de-alea blogăristice, ce vine dinspre don’șoara Nadia și pare să-și aibă originea la respectabilul Andrei Ruse. Întrebarea e care e ultima poezie care m-a impresionat. Răspunsul e greu de dat, m-am apucat să sap cam mult pe aici. Cu rușine am ajuns la un volum pe care cred că l-am pus jos acum niște cam multe luni. Aveam și chestii un pic zguduitoare mai recente, dar mai deprimante, și îmi rezerv dreptul de a le pomeni când ajung mai departe în cartea aia. Și în sesiunea asta. Cartea aia e “Puntea” de Marin Sorescu, iar alegerea finală e tot un Sorescu, semn că sunt deja mult prea obsedat:

Marin Sorescu – Punctul

Dacă e să mă concentrez
Într-un singur punct imaginar,
Eu mă concentrez tot
Într-un singur punct real.

Mă concentrez, mă concentrez -
Deslușesc o pădure,  meri, peri, tei,
Văd valve, alge, valuri, valuri…
Scoici făcând schimb de ecouri,
De vuiet marin,
Acea densitate plină de mister
A unei substanțe primordiale,

Mă văd pe mine – plan îndepărtat -
Abia mă disting, dar eu -
Apar apoi și în prim plan,
Eu, mereu agitat, râu de transpirație,
Plin de bărbăție, mândru,
Alergând, strângând, sărutând, mușcând, cântărind,
Vrând să merg mereu mai departe -

Și iarăși valuri și iarăși scoici,
Și iarăși scoica…
Mă mai concentrez puțin – tot scoică,
Vuiet, ecouri la bin-bang -
Ce-a mai rămas din el
Universul într-o singură scoică vuind
Și eu cu urechea să prind postul, sensul, cauza,
Efectul, cauza fără efect -
Plin de bărbăție.

Mă văd dând din coate,
Mușcând, jurând,
Plan îndepărtat, – prim plan
Luând lumea drept martor, universul întreg martor
Mândru, gelos, pizmaș, fericit, aiurit,
Într-al noulea cer…
Cântărind filosofii, probleme încâlcite.

Așa, acum tre să dau chestia blogăristică mai departe. Mereu e partea cea mai grea. Hmmm… Oana?

În continuare, refuz să pronunț “leapșă” în ideea că dacă pe viitor o să hotărăsc că “I don’t do leapșa” (sunt puțin nehotărât asupra problemei) o să pot spune că nu se pune chestia asta => more shaorma for me. Voie bună! Mă duc să mă uit cum pierde Dinamo, iar.

Sportul Studenţesc – FC Botoşani 0-0

Astăzi am văzut 7 oameni pescuind în Dâmboviţa. Tot azi am văzut foarte mult jeg în Dâmboviţa. Tot azi am văzut că de-acum şi la metrou când îţi faci abonament trebuie să spui de când vrei să înceapă, nu mai e de la data primei folosiri. Nişte mârlani. Nişte oameni bătrâni şi răi.

Tot astăzi am văzut, pentru ultima oară în sezonul ăsta, un meci al Sportului. Şi, pentru prima oară, mi-am mişcat fundul şi am ajuns înainte să înceapă. Adversari, FC Botoşani. În roşu şi albastru, ceea ce din partea mea e puţin binevenit, prea jucaseră toţi adversarii în roşu până acum. Aş trece la meci, dar nu ştiu cât de multe lucruri notabile au fost. Aş vrea să remarc o pisică, speriată de fioroasa galerie din tribuna 2, care apoi a luat-o în zig-zag prin tribună. Era simpatică şi înainte să se sperie de moarte, serios.

Aş vrea să-l mai remarc pe Niculescu,  care a avut câteva intervenţii decise, liniştitoare. Ieşea bine pe mingile lungi şi le degaja de nu se vedeau, iar cea mai notabilă e o lovitură liberă sub bară, pe care a scos-o. Cea mai mare ocazie a reprizei, poate. În rest, vorba ceea, “dominare sterilă a gazdelor”. Aş vrea să-l remarc pe Curelea, care, în culmea artei, a tras în direcţia opusă porţii, dintr-o poziţie bună, după o centrare bună. Gurile rele spun că a fost o pasă. Aş vrea să-l remarc pe Truţă, care s-a zbătut, dar…s-a lovit mingea de el. De câteva ori literalmente, plus o fază în care a preluat mingea cu partea corpului care doare cel mai tare şi … l-a durut cel mai tare. Plus o fază în care, într-adevăr după o pasă proastă, a tras cam spre steagul de la colţ. Sunt rău, băiatul e în creştere.

N-o să-i remarc totuşi, că doar nu s-a jucat mare lucru. Pauză, recensământul  promovărilor/retrogradărilor şi concluzia că se poate ca la anul să fie 10 echipe din Bucureşti şi Ilfov în serie. Prea sună a divizie judeţeană. Hai că începe repriza.

Am ajuns treptat la formula trei oameni în apărare, toată lumea în faţă. Sigur, cu replierile de rigoare pe (contra)atacurile oaspeţilor. N-a prea ajutat. O lovitură de cap pe lângă a lui Curelea, nişte şuturi mai din spate. Câteva iluzii optice. Măcar din peluză nu le vedeam în poartă când nu-s. Iată o fază tipică:

A fost o fază absolut tipică. De partea cealaltă, câteva contre neduse până la capăt sau duse prost. Culminând într-un şut în plopii plopilor, dar din vreo … 4 metri?, după ce ai noştri au fost jaloane. La un moment luat, şi dat înapoi, a intrat Dedu ăla mic, Petrişor, care a făcut treabă bună ca extremă stângă. Respect!

De asemeni, şi fără legătură, pe o bucată din scaunele din peluza oaspeţilor au pus numere. Care-i faza? Chestii normale legate de licenţiere? O să se numeroteze tot stadionul? O să-mi dea bilete cu intrarea liberă şi cu loc (hai că deja e prea de tot) Care este capitala insulelor Comore?

Numere!

Şi se duse. Sportul încă mai are nişte şanse să termine pe un loc mai bun, dar, bineînţeles, nici o miză reală. Şi uite că nici prezenţa mizei, nici absenţa ei, nu prea ajută. Mi-e frică pentru sezonul următor, dar Florin Motroc, venind dinspre echipa a doua, pare că ştie mai bine ce tinerei pot face pasul înainte şi e mai dispus să le acorde şanse. O ieşi ceva? (experienţa ar trebui să ne înveţe că nu prea, dar hei, experienţa, raţiunea şi alte alea nu se pun). Om vedea. Ne vedem (citim) în august! Haide Sportul!

O cronică se găseşte şi pe liga2.ro

Valery Larbaud – Nevermore

Nevermore !… et puis zut !
Il y a des influences astrales autour de moi.
Je suis immobile dans une chambre d’hôtel
Pleine de lumière électrique immobile…
Je voudrais errer, à l’aube jaune, dans un parc
Vaste et brumeux, et tout rempli de lilas blancs.
J’ai peur d’avoir d’horribles cauchemars ;
Et il me semble que j’ai froid tant il fait clair.
Peut-être que j’ai faim de choses inconnues ?

Ah ! donnez-moi le vent du soir sur les prairies,
Et l’odeur du foin frais coupé, comme en Bavière
Un soir, après la pluie, sur le lac de Starnberg,
Ou bien encore les sentiments que j’avais il y a un an,
Regardant de la passerelle de mon yacht
S’ouvrir la baie verte et rose de Gravosa.