Haloo Helsinki

… este ultima mea obsesie.

Au o gamă emoțională și muzicală destul de largă, de la momente mai furioase (“Dacă viața ar fi ușoară, ai fi doar un ticălos”) la calm și armonie (“Tată, sunt aici, în cealaltă parte a lumii și cânt parararupaparararuparapa”) și sunt al naibii de catchy.

Au patru albume pe care le-am ascultat cap-coadă și stau aici țipând “De ce nu aveți mai multe albume?”

De exemplu:

Și versuri.

Comicsuri și revoluția digitală

Scott McCloud, “Reinventing Comics: How Imagination and Technology Are Revolutionizing an Art Form”.
2000, HarperCollins, 22.99 dolari
★★★★✩

Am voie să spun “comicsuri”? Am să spun “comicsuri”.

E un comic despre comicsuri, ca și părintele lui, “Understanding Comics”. Se vrea a fi o continuare care, după ce predecesorul a demonstrat că lumea comicsurilor poate fi la fel de variată și de expresivă ca a oricărei alte forme de artă, ne dă și o schiță pentru a ajunge de la jdemii de texte stereotip cu supereroi în colanți până acolo. (Și aparent tipul chiar și-a petrecut ceva timp desenând supereroi – doar are o problemă cu cei care ies pe bandă rulantă, ca să alimenteze o industrie nu prea preocupată de conținut; prin extensie, și cu cultura colecționarilor de comicsuri)

Prima parte trece prin 12 lucruri care ar trebui să se schimbe pentru a avea comicsuri mai bune, cu motivele pentru care au ajuns să fie atât de greșite. A doua tratează modul în care lucrurile astea se pot rezolva în viitor. Practic toate sunt legate de internet într-un sens sau altul.

Referințele la “trecut” și “viitor” sunt relative. E o carte din 2000. A nimerit destule lucruri bine pentru un volum scris în era dial-up-ului.

Dintre revoluțiile necesare amintim diversificarea în genuri literare dar și demografic, schimbarea procesului prin care opera ajunge de la autor la cititor (mai puțini intermediari?) sau creșterea nivelului artistic al comicsurilor. Am mai aminti și altele, dar să nu mai spoilăm tot. Trei dintre cele 12 puncte sunt exclusiv despre lumea digitală iar celelalte își găsesc și ele soluții digitale în general.

Image

În loc de citat, o poză stylish care include și degetele mele

Acesta este punctul în care recunosc că nu știu destule despre comics ca să judec imaginea despre viitor a autorului în raport cu realitatea. Da, probabil că peisajul genurilor, etniilor și punctelor de vedere e ceva mai divers (aici îmi amintesc de Marijuanaman al lui Ziggy Marley, care salvează lumea și fumează dar mai mult fumează. Cu siguranță există și exemple mai fericite) și cu siguranță asta și multe alte lucruri bune se întâmplă pentru că bariera de intrare e mult mai mică. Self-publishing and all that jazz.

Cu toate astea, senzația e că tot ce putea fi a fost încercat un pic și niciodată dus la capăt. Vorbește McCloud undeva despre micropayments – cum o să plătești câțiva cenți pe comic și atunci tu o să poți citi mai mult și autorii vor putea să trăiască din cei mulți oameni care îi citesc chiar dacă dau puțin. Din câte știu, asta nu a fost implementat cu adevărat – pentru comics sau orice altceva – din cauza acelorași probleme cu taxele de procesare pomenite în carte (chestii ca puterea de calcul sau lățimea de bandă, în schimb, s-au îmbunătățit exact la fel de spectaculos cum credea). La un moment dat, pomenește cum ar trebui să avem ceva cam ca banii gheață, dar digital – întreaga descriere seamănă izbitor cu modul în care mulți oameni văd Bitcoin. Să sperăm?

Și la drept vorbind pare că încă avem destul de mulți bărbați în colanți și trebuie să sapi mult pentru a găsi ceva mai altfel (Pe de altă parte, poate trebuie doar să sap mai mult). Și, ca să venim puțin și aproape de casă, ce ne facem cu lucrurile care nu sunt despre bărbați în colanți salvând planeta în mod explicit dar sunt exact la fel stilistic? Fragmentele pe care le-am mai văzut din celebrul comic cu Harap Alb îmi dau impresia asta.

Ultima și cea mai mare reclamație a mea: se vorbește mult prin carte despre puterea calculatoarelor de a schimba interacțiunea cu comicul. Despre digital, despre sunete, despre paneluri care se colorează când au fost citite, hipertext și modul în care te poate lăsa să iei decizii în acțiune (dar ceva mai complicat și mai non-cheesy decât “ia-l la bătaie”/”ignoră-l” poate?), despre cum te poți juca cu zoomul pentru a-i da omului de înțeles unde e în acțiune și care e dimensiunea întregii chestii. Șamd. S-a vorbit mult. S-a făcut ceva? Într-un mod care să meargă pe toate platformele sau măcar pe una, nu cum erau cărțile alea “interactive” care mai veneau cu revistele de PC și mergeau doar pe Windows 98 și după ce mai instalai un plugin sau două și dansai puțin pentru ploaie? Eu nu văd nimic. Văd tot pagini și pătrate și un fel de cerneală pe ecran. Când vreau să mă întristez mai tare de atât, mă duc pe site-ul câte unei reviste care își publică PDF-urile printr-un viewer de Flash și văd cea mai lentă și cea mai odioasă interfață din lume. Hârtie pe un ecran.

Poate nu mă uit unde trebuie. (Unde trebuie?)

Ideea e că ni s-a promis o revoluție și am primit o reducere la tigăi cu 20%. E OK și aia, o acceptăm că-i mai bună decât nimic, dar poate merită să ne uităm la cartea asta fie și ca să comparăm ce poate fi tot digitalul ăsta și ce ajunge să fie până la urmă.

Noapte bună!

.

Piața Unirii. O zi lucrătoare, puțin după ora 18.

Tunelul de la metrou.

Să mergi prin acea mulțime fără nici o grijă. Să te strecori printre toți oamenii ăia grăbiți și obosiți venind din direcția opusă, ca și cum ai lăsa un val să te lovească în plin.

Să înaintezi cu calm, cu Red Hot Chili Peppers în urechi și nimic în particular în minte.

Cătălina Cadinoiu – Regele bufonului

Am văzut genul de apus
care face din regulile semantice bufoni și regi.
Speriat este semnul
care nu mai poate ține pe suflet
un cuvânt despre om.

Nu știu ce este imens în seara aceasta:
soarele sau faptul că nu-l pot atinge.
Așa cum nu vom ști niciodată la apus
cine este bufonul
care a numit un rege peste noi.

Apusul despre care vorbesc
are umilința de a sprijini o casă mică.
Nechezat de cai este frica lui de întuneric.
Roșul soarelui nu-mi amintește
de naivele revoluții sau marile lanuri de maci,
dar de un lac, într-un munte de bauxită
fără valuri, fără adâncimi neatinse,
o liniște pe malul căreia
un os de jivină
mai amintește de tine, de timp.

E luni.

Călătorului îi șade bine cu drumul

Vara trecută mi-am petrecut destul de mult timp în trenuri, autocare, camioane și alte mijloace de transport. Starea care a dat naștere acestei însemnări a apărut când mă uitam pe un geam de tren, transpirat și simțindu-mă ca un idiot, către un șir aproape nesfârșit de dealuri, undeva între Ardeal și Moldova. E greu de identificat și de reprodus exact și oricum starea s-a risipit de mult, dar urme ale ei rămân în mine, pentru că asta suntem: mici colecții de urme de stări.

Îmi plac primele versuri din “Under the bridge”. Orașul nu e ca oamenii, el nu te judecă și nu îți impune, doar e acolo pentru tine, gata să te surprindă, gata să-ți ofere lucruri noi. Orașul e un concept ciudat, compus din interacțiunile și deciziile a mii de oameni, dar se ridică peste gândirea măruntă a miilor de decizii și formează o imagine unitară. Preferabil un oraș necunoscut, în care toate semnele sunt într-o limbă ciudată și care refuză pe cât poate liniile drepte și alte idei fixe. (Aici îmi amintesc de un bloc din Stockholm, care avea două parteruri, pentru că era lângă un pod. Unul pe la etajul 4, lângă pod, și unul la adevăratul parter, pe strada perpendiculară pe pod. E doar un exemplu.)

Oamenii sunt absolut odioși. Toți oamenii pe care îi știu m-au dezamăgit sau mă vor dezamăgi la un moment dat și nici măcar nu e vina lor. Până la urmă, noi, oamenii, nu suntem deosebit de buni la nimic. Îmi imaginez că suntem un fel de furnici ale galaxiei. Sunt momente când de la oameni te aștepți să fie lângă tine când ți-e greu și nu sunt (dar de unde să ghicească că ți-e greu? Telepatia nu există. Boule!), când te întrebi dacă pur și simplu au uitat de faptul că exiști (deși la fel de bine ai putea să dai tu un semn; poate sunt ocupați, și tu mai ești). Uneori îți consumi energia și timpul și metaforele și rezerva strategică de trimiteri la cărți și cântece și stand-up showuri și îți deschizi sufletul și te aștepți să însemne ceva și să fie reciproc. Uneori nu e. Oamenii au prostul obicei de a nu face lucrul pe care te bazai că îl vor face tocmai când sperai mai mult să-l facă. E OK, soluția e și personală, aștepți mai puține lucruri și comunici mai bine, dar mi-ar plăcea să cred că există acea stare unde două persoane nu au nevoie să vorbească foarte mult ca să se înțeleagă – pentru că tot ce s-ar fi putut spune e deja de la sine înțeles. Proverbiala “aceeași lungime de undă”. Și cu cât sunt mai aproape de asta cu cineva, cu atât e mai frustrant că nu sunt chiar acolo, deși probabil nu poți fi niciodată chiar acolo. Și apoi mai sunt persoanele cu care cred că sunt aproape acolo … dar nu, m-am păcălit. Iarăși.

Oamenii sunt absolut odioși.

Uneori mă simt de parcă viața mea e o birocrație odioasă, un păienjeniș de reguli absurde și idei fixe. (Pe cât de ridicolă este cosmologia lui Lorin Fortuna, ce îmi place la nebunie la el e că universul e o birocrație: în locul unui creator atotputernic și atoateștiitor ai subcomitete ale unor subcomitete și le trimiți petiții cum că balaurienii te atacă civilizațional și ei nu te bagă în seamă) Sigur, o bună parte din asta e faptul de a locui cu părinți încăpățânați la o vârstă întrucâtva avansată. Dar ce faci când oamenii cu care te plimbi nu vor să fie atinși de o singură picătură de ploaie, de parcă asta îi va distruge? Când ziua ta este punctată de o mie de înjurături la adresa zăpezii auzite în fundal (sau pe Facebook, noua platformă favorită a celor care înjură apa căzută din cer?) Când vrei să o iei pe un drum și ceilalți nu vor pentru că e noroi și își vor distruge prețioasa încălțăminte? Când tot felul de oameni au idei despre când ar trebui să te culci și ce ar trebui să mănânci și ți le spun neîntrebat? Când ești în sfârșit în orașul cu semne într-o limbă ciudată dar nu poți face nimic pentru că colegii tăi de drum nu vor să iasă afară în ploaie și stai, uitându-te pe geam la oraș, fiind aproape de el dar complet separat, aproape dar separat de realitate, așa cum ne place să ne petrecem viețile în micul nostru iad birocratic? (Vorba lui Louis CK, e ca și cum oamenii vin de pe altă planetă. Din toată gama de temperaturi din lume, nouă ne place un interval de vreo trei grade și atunci ne construim structuri din beton cu unghiuri drepte ca să putem să stăm în ele și să fixăm temperatura să fie exact la jumătatea intervalului de trei grade. Șamd. Google it.)

Atunci îți bagi picioarele, te desprinzi te grup și mergi singur în orașul ciudat, cu un ghiozdan subțirel în spate. E un sentiment foarte plăcut să știi că tot ce îți trebuie a intrat acolo, că asta e toată viața ta într-un sac, și că stivele de obiecte care zac prin casa ta sunt doar bonusuri inutile. Și tu cu ghiozdanul tău vă faceți loc prin oraș și zâmbiți (întotdeauna e bine când zâmbești fără să știi de ce), și uneori străinii răspund zâmbind și orașul te surprinde la fiecare colț de stradă. Ești acolo, ești în mijlocul lucrurilor, fără să le ceri ceva lucrurilor și fără să inventezi bariere între tine și ele. Asta e libertatea adevărată și orice altceva e o glumă proastă. Cum am ajuns să ne construim o lume de programe fixe și idei fixe și decenii de rutină, în care chestia asta e atât de greu de atins? (also, Regina Spektor: “And we’re going to these meetings but we’re not doing any meeting.”) Și cum o să ieșim din asta vreodată?

Uneori, oamenii par odioși. Uneori, viața pare o birocrație, din cauza oamenilor odioși. Vorba aia, we all just want to feel loved.

Nu?

Muzică din Islanda

Raportat la numărul de locuitori, să spui că o trupă e din Islanda e ca și cum ai spune că e din Timișoara. Câte trupe minunate și ciudate știți în Timișoara?

Charles Bukowski – so you want to be a writer?

if it doesn’t come bursting out of you
in spite of everything,
don’t do it.
unless it comes unasked out of your
heart and your mind and your mouth
and your gut,
don’t do it.
if you have to sit for hours
staring at your computer screen
or hunched over your
typewriter
searching for words,
don’t do it.
if you’re doing it for money or
fame,
don’t do it. if you’re doing it because you want
women in your bed,
don’t do it.
if you have to sit there and
rewrite it again and again,
don’t do it.
if it’s hard work just thinking about doing it,
don’t do it.
if you’re trying to write like somebody
else,
forget about it.

if you have to wait for it to roar out of
you,
then wait patiently.
if it never does roar out of you,
do something else.

if you first have to read it to your wife
or your girlfriend or your boyfriend
or your parents or to anybody at all,
you’re not ready.

don’t be like so many writers,
don’t be like so many thousands of
people who call themselves writers,
don’t be dull and boring and
pretentious, don’t be consumed with self-
love.
the libraries of the world have
yawned themselves to
sleep
over your kind.
don’t add to that.
don’t do it.
unless it comes out of
your soul like a rocket,
unless being still would
drive you to madness or
suicide or murder,
don’t do it.
unless the sun inside you is
burning your gut,
don’t do it.

when it is truly time,
and if you have been chosen,
it will do it by
itself and it will keep on doing it
until you die or it dies in you.

there is no other way.

and there never was.

.

Filantropica e un film atât de bun.

Începusem să cred că nu mai există nimic între categoriile “filme cu împușcături” (uitați-vă, de pildă, la orice film SF relativ recent: oamenilor le place să creadă că sunt despre idei, dar ce-ar fi să numărăm scenele cu explozii, karate, sau Neo alunecând printre gloanțe?) și “ridicol de artsy”.

Filantropica e simplu în ideile lui, dar amuzant și atât de real. Și e o naturalețe acolo, dialogul e la kilometri deasupra filmului românesc tipic. Nu ți se fac favoruri, primești pumni în stomac atunci când sperai la happy enduri și e atât de reconfortant.

Acum, propoziția obligatorie care remarcă relevanța imaginii mohorâte a societății noastre, atât de realistă azi ca și atunci. Mi-a plăcut în mod deosebit leitmotivul câinilor maidanezi zburdând pe străzi noaptea.

Da, e de revăzut. (Sau, pentru aceia mai nefericiți dintre noi, de văzut pentru prima dată).

Voie bună.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 335 other followers