Şi puţin despre Eminescu

De la Mircea Cărtărescu citire:

Ce rămâne din statui, din efigii, din portrete? Când au semănat ele cu acei oameni vii, minunaţi, mai curând un fel de „optzecişti” ai generaţiei lor? Să-i iubeşti cu adevărat presupune să-i înţelegi, să spui adevărul despre ei, să-i arăţi în toată varietatea vieţilor lor şi-n toate feţele caracterului lor, aşa cum au fost ele, nu să le dai un lustru pedant şi rigid, pe care ei nu l-au avut niciodată. A şocat reconsiderarea imaginii lui Eminescu dintr-o „Dilema” de acum câţiva ani. Dar acel număr a arătat că până şi înfăţişarea fizică a poetului a fost falsificată, idealizată romanţios, de cei care l-au privit ca un fel de spirit întrupat şi nu ca pe un om „îmbrăcat în stofă”, cum scria Nichita Stănescu. Cum putem pretinde că înţelegem şi iubim un om căruia i-am construit o mască în care el nu s-ar fi recunoscut? Cum poţi să iubeşti un neadevăr? Nu mai vorbesc de felul în care continuă să fie discutată opera sa. Am răsfoit de curând stupefiat o carte în care se discuta corespondenţa poetului cu Veronica Micle (dinainte de publicarea ultimelor scrisori descoperite). Analizând cele mai neînsemnate, mai umane, mai ridicole câteodată fraze (dar cine nu e ridicol în corespondenţa intimă?), autorul punea la bătaie nu numai artileria grea a interpretărilor kantiene sau schopenhaueriene, la care ne-am fi aşteptat poate, ci şi armele moderne ale structuralismului, deconstrucţiei, postmodernismului, pe Lacan şi Derrida, pe Paul de Man şi Jauss, aşa încât o expresie ca „pisicuţa mea” prilejuia un eroic excurs în istoria simbolului pisicii de la sumerieni până la Allan Poe şi Baudelaire, cărora, se arăta cu satisfacţie patriotică, Eminescu le era evident superior. Extaze culturale de acest fel, încă majoritare la noi, nu arată nici admiraţie reală pentru un autor, nici mândrie naţională, ci prostie, pur şi simplu, prostie gongorică şi provincială. La fel, altădată, Mihail Dragomirescu analizase pe zeci de pagini „Somnoroase păsărele”, trecând-o prin toate arcanele teoriei literare a vremii, storcând din ea tot ce se poate stoarce, pentru ca în final să creadă că poetul spunea „noapte bună” păsărelelor!

Motivul pentru care n-am zis asta în cuvintele mele, pe lângă nevoia de a călca în picioare legea copyright-ului, care motiv sunt sigur că se găseşte în fiecare din noi, e că deja m-am exprimat pe tema asta acum un an şi nu simt nevoia să mă repet. În schimb, simt, ca de obicei, nevoia disperată să ştiu că nu-s singur în Univers şi că sunt persoane mult mai apropiate de domeniul ăsta care văd lucrurile similar. Şi sunt, din fericire, o tonă, dar totuşi urmaşii Bisericii lui Eminescu rămân mai numeroşi.

Probabil e foarte mult o chestie de perspectivă, de direcţia în care îţi ciuleşti urechile. Dacă anul trecut mi se părea că toată lumea are câte o coroană, o statuie, un discurs, o măslină, o frază cu „poetul nepereche” pregătită, acum mi se pare că e o dată care a trecut neobservată. Probabil că ambele extreme sunt greşite şi probabil că ambele sunt doar percepţii ale mele, realitatea fiind, aşa cum şi trebuie, ceva mai la mijloc. Mda, şi totuşi, recitind, văd că nici anul trecut nu mi se părea că e isteria prea mare, deci probabil doar sunt eu paranoic.

Damn, încă o chestie începută de o parte a miezului nopţii şi terminată de cealaltă şi, deci, în dreptul căreia e o dată cu o zi mai târzie decât cea care era vizată. Noapte bună!

Anunțuri

Un răspuns la „Şi puţin despre Eminescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s