De obicei nu-mi place să spun chestii gen de ce îmi plac lucrurile care îmi plac, după cum detaliez şi pe-aici. Adică mi se pare că răspunsul e foarte simplu şi duh: de kiki, că….îmi plac, că rezonez cu ele şi simt că mă reprezintă. Pentru că sunt Sportul Studenţesc şi Sportul Studenţesc e eu. Nu într-un sens posesiv, pur şi simplu fiecare e făcut după chipul şi asemănarea celuilalt.
Dar hai, dacă tot a căutat cineva de şapte ori asta într-o zi, să fac exact ce trebuie: să nu-i spun de ce ţine cu Sportul Studenţesc (da’ ce-s eu, mind reader?), dar să-i spun cum a fost povestea cu mine. Mai ales că azi Sportul face 93 de ani. Să ne trăiască!
De când am auzit prima oară numele ăsta, am fost uşor intrigat. Era într-un sezon când Sportul a prins o semifinală de cupă cu Dinamo şi era modelul clasic al echipei mici apărute din B să mute munţii din loc. Un meci pe care l-am ascultat la radio, chiar dacă TV-ul era la dispoziţie, dar parcă aşa avea mai mare farmec. Unul din primele meciuri pe care le-am urmărit. Those were the days. Dinamo a ajuns în finală şi eu aveam să nu mai aud de Sportul Studenţesc pentru ceva timp.
Mă rog, mai exact până în august în acelaşi an, 2001, când la Pro TV sezonul începea cu Sportul Studenţesc – Petrolul Ploieşti. Un 3-0 sec, cu toate golurile marcate de Mazilu. Şi cu mult soare, cu mult calm şi cu mult spectacol. Nu pot fi prea exact, era clar ceva fermecător în ziua aia, iar amintirile comentatorului despre meciul cu Brondby mai adaugă un strat de legendă. Iar faptul că presa se declara surprinsă de rezultat la modul „Uau! Ăştia de unde au mai apărut?” venea ca un bonus pentru individul complet paralel cu fotbalul ce eram.
În lunile următoare am mai auzit de Sportul din când în când, culminând în meciul câştigat în Regie în faţa Stelei. M-am bucurat. N-ai cum să nu te bucuri pentru ăia mici dar sinceri şi entuziaşti când îi bat pe ăia mari şi sclifosiţi. Clişeistic, dar aşa începe totul. Mai târziu avea să vină o retrogradare şi apoi un sezon fantastic în B pe care l-am mai urmărit în mare. Echipa asta mătura pe jos cu toţi acasă şi nici în deplasare nu-i mergea rău, cu Pandurii, adversarii principali la promovare, bătuţi şi acasă şi în deplasare. După promovare eram fanatic de-a binelea şi nu aveam să fiu dezamăgit.
Pentru că în sezoanele următoare (şi iată, în sfârşit ajungem la motivul pentru care ţin cu Sportul) echipa asta a jucat fix fotbalul pe care visam să-l văd: tineresc, entuziast, împingând mereu jocul mai departe. Luăm patru goluri? Nu-i nimic, că dăm cinci. Dar mai bine să dăm patru şi să nu luăm.
Sigur, cu zile proaste, în care cei mai critici ar fi spus că se joacă fix ca în curtea şcolii. Nu suport vorba asta spusă peiorativ. Curtea şcolii e locul ăla în care începe totul, în care jocul are tot farmecul şi tot stilul din lume, fără a avea încrâncenarea fotbalului „mare”. Curtea şcolii e tot. Curtea şcolii adusă în fotbalul real poate să nu aducă un plus de tehnică sau de tactică, poate să nu-i satisfacă pe tacticienii a la Cornel Dinu şi nici pe indivizii al căror scop în viaţă este să-l înjure pe Rădoi/Bădoi/cine mai e trendy, dar e un mod de a aduce în fotbal ceea ce indivizii de mai sus iau: farmecul. Jocul. Şi pentru mine asta valorează enorm.
Şi da, poate că azi prea puţin a mai rămas din spiritul ăla la echipă, dar o echipă nu se părăseşte niciodată şi pentru nimic. Şi, în plus, dacă e vreo echipă la care mai văd sclipiri din spiritul ăla, rarissim ce-i drept, e Sportul. Şi dacă e vreo echipă unde mai sunt şanse să văd din nou atitudinea aia, e Sportul. Cel mai frumos meci pe care l-am văzut în România, buimăcitor, abracadabrant, şi complent afon din punctul de vedere al „partiturii tactice” a fost un Dinamo – Sportul 4-5. Şi cred că va rămâne cel mai frumos pentru mult timp.
Iar până şi în inconsistenţele echipei, deloc puţine, mă regăsesc. Când e sus, când e jos, când o vezi mai motivată îţi dă cu bâta-n baltă şi când te aştepţi să se dezintegreze scoate un 5-1 de nicăieri. Se chinuie cu Prefabricate Modelu, bate pe Steaua, pierde cu Chiajna. E o incoerenţă şi inconsistenţă absolută care îmi permit să cred că mă caracterizează.
Şi cred că într-un fel am ajuns să mă bazez pe a avea parte de dezamăgiri cu o anumită regularitate (ca noi toţi, nu?). Ceva e în neregulă dacă trece o perioadă mai mare de timp fără ca o persoană/entitate abstractă, moartă sau vie în care aveam încredere să-mi arate că poate ar trebui să nu mă bazez atât pe dânsa. Din punctul ăsta de vedere, Sportul e, cel puţin în ultima vreme, o sursă constantă de dezamăgire, hei, poate asta va minimiza sursele de dezamăgire din rândul oamenilor.
Şi mai e faptul că e totuşi un stadion frumos, cu tot cu zona din jur (am mai delirat pe tema asta). Pitoresc, căsuţe micuţe, cu un tacâm complet şi balcanic, câini care nu ştii de unde vor apărea lătrând la tine (din fericire, sunt după un gard în 99% din cazuri), copii care dau cu băţul în tufişuri, aşa, just for fun, o biserică drăguţă, dar puţin inestetică cu toate schelele din jur, dar şi ce iarbă, ce cer, ce copaci şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, băi, ce oameni. Nu se mai fac aşa. Sau mai simplu: stadionul vostru are plopi în peluză? Hă? Al nostru are.
Plopi în peluză
Şi am pierdut la Hattrick în cupă, la limită. Lasă, noi să fim sănătoşi, cu echipa noastră. Haide Sportul!
Aberez, deci exist 